„M-am născut pe Lila, o imensă planetă-oraș cu doi sori, zi veșnică, atmosferă liliachie, o traiectorie asemănătoare cifrei 8 și nu se știe câte miliarde de locuitori. Aici, tot timpul dispar mase mari de oameni; acestea sunt înlocuite de ființe umane sau nonumane, turiști veniti de pe alte planete. Nimeni nu știe câți locuitori dispar și din ce cauză, nimeni nu știe câți îi înlocuiesc.

Lila e o planetă în plină mișcare, ciudată, numai bună pentru turism. Se vine aici, în principal, pentru fenomenele anormale ce au loc, fenomene normale putându-se găsi oriunde.

Unul dintre fenomenele stranii ale acestei planete sunt și eu. Pe lângă mine, animalele gigantice care se deplasează imperceptibil, studiate de generații întregi de topometriști, fizicieni, chimiști, futurologi sau ingineri, sunt nimic. Nici parcurile care se mișcă și rad, în calea lor, cartiere întregi ale orașului-planetă, lăsând în urmă terenuri pe care se construiesc alte cartiere, nu sunt foarte ciudate. Dacă ați mai fi putut vedea o plantă care nu stă pe loc, sunt sigur că un scriitor ca mine n-ați mai întâlnit. Turiștii vin aici și din cauza scrierilor mele; despre mine și despre modul cum am ajuns să scriu nu se știe absolut nimic.

După terminarea unei facultăți de robotică, am lucrat timp de 6 luni la o stație de combustibili convenționali; în condițiile în care roboții s-au organizat și se produc unii pe alții, facultatea asta a devenit superfluă.

Când s-a ivit un post de redactor la un ziar, m-am înscris și eu la concurs. Nu eram deloc convins de reușită, fiind 52 de concurenți pe acel loc. M-am prezentat la derută. Întâi am intrat în barul de lângă clădirea redacției, să-mi fac curaj. Am inhalat două butelii de alcitrar și o a treia am consumat-o în stare lichidă. Când am intrat, nu mă usturau doar 30 % din plămâni, ci mă durea și stomacul pseudocompartimentat. Nu știu ce am scris acolo, dar am ținut-o așa, vreo două ore, până m-a furat somnul. Norocul a fost că supraveghetorul m-a observat după ce terminasem de vreo trei minute. Spre surprinderea mea, am câștigat; a apărut articolul în gazetă și am primit postul de redactor.

Am continuat să scriu în același fel. Ca proaspăt angajat, eram trimis, în fiecare dimineață convențională, fix la ora 30.45, să mă documentez, să vânez ceva, pe un subiect oarecare.

După numai trei săptămâni, am observat că nu-mi reproșează nimeni faptul că lipsesc de la ședința de redacție de la ora 31.00, așa că, în continuare, m-am făcut că plouă. După ce semnam condica de prezență, părăseam clădirea ziarului și mă înfundam într-o cârciumă mizeră, neștiută de colegi, aflată la trei cartiere mai încolo. Mă așezam pe unul dintre scaunele înalte din fața tejghelei barmanului, comandam o butelie de alcitrar diminian și închideam ochii imaginându-mi cine va intra pe ușă în următoarele cinci minute. Am făcut o grămadă de bani cu acest puseu premonitoriu. Toți pariau împotriva mea și pierdeau. După un timp, n-a mai mers; s-a dus vestea că știu ce spun și câștig.

Din când în când, deschideam ochii, aspiram aburul de alcitrar și puneam dopul la loc. Făceam asta până la prânz, când mâncam ceva și mă întorceam la redacție.

Mă băgam în biroul meu, trăgeam ușa, apoi o încuiam cu cheia; aveam un birou foarte mic, la demisol, pe care nu-l dorea nimeni. Porneam computerul și mă apucam de scris. Scriam până adormeam. Scriam în somn. Nu eram într-o stare hipnagogică, ci adormit de-a binelea. Când, în sfârșit, mă trezeam, odihnit, și articolul era gata. Îl trimiteam prin e-mail, sus, la redactorul-șef, iar acesta îmi trimitea confirmarea de primire și acceptul de publicare; nici el nu era prea încântat să-mi vadă mutra.

Foarte rar mi s-a întâmplat să nu primesc aprobare. Când nu-mi era aprobat materialul din ziua respectivă, îmi era publicat un articol cu caracter general, bun pentru orice ocazie, să nu pierd din bani. În felul ăsta, am tot scris articole în cotidian, timp de aproape doi ani. Șeful era foarte mulțumit de mine; îmi spunea asta, de fiecare dată, când urcam în biroul lui să-mi iau banii. Nu aveam nevoie de card de credit; la cârciumă, nu aveau cititor de carduri.

Când șeful a fost avansat și trimis în altă aripă a clădirii, m-au pus pe mine redactor-șef, lucru care nu mi-a plăcut deloc, deoarece am atras ura celor care așteptau de ani buni să avanseze. Acum, îmi dam și îmi luam singur banii. Intra în atribuțiile de serviciu. Era una din îndatoririle din sfera mea de competență să înmânez și plicurile subalternilor, la sfârșitul fiecărei săptămâni. Am pasat corvoada redactorului-șef adjunct. I-am pasat și sarcina de a citi și aproba materialele scrise de ceilalți și am văzut că nu era deloc supărat; dimpotrivă, strălucea în ochii lui o lumină de bucurie și orgoliu gâdilat. Probabil că se simțea important.

Mi-am comandat niște perdele opace, pe care le trăgeam când mă apucam de scris. După câteva incidente minore, nu am mai închis ușa cu cheia; au învățat cu toții să nu mă deranjeze. Atâta timp cât ziarul mergea bine și oamenii își luau salariile, nu avea nimeni nimic de obiectat în privința ciudățeniilor mele. Într-o bună zi, colegii au scăpat de mine prin avansare; conducerea mi-a încredințat șefia secției externe, aflată pe Pământ. Nici o problemă, mi-am spus, alcitrar clorotic se găsea oriunde. Dacă îmi mergea treaba cu scrisul din somn, era în regulă. Dacă minunea înceta, mă reprofilam; vedeam eu ce altceva puteam face.

Am început să dorm și să scriu din ce în ce mai mult; poate din cauza gravitației scăzute de pe Pământ. Am fost felicitat pentru seria de articole despre femeile lilane fugite la studii. Habar nu aveam ce conțineau acele articole. Mi-am luat suma suplimentară de bani și mi-am văzut de ale mele.

Într-o bună zi, nici eu nu știu de ce, poate din plictiseală, am renunțat la articolele despre femeile lilane si căsniciile lor fericite și m-am apucat de articole dintr-un spațiu concentraționar pământean, aflat într-o pădure. Articolele erau foarte bine plătite deoarece se considera că e foarte greu de pătruns într-un astfel de univers fascinant. Toată lumea credea că am pile grele să mă pot strecura în acea pădure de coșmar, după unii, miraculoasă, după alții. Articolele erau foarte bine documentate și nimeni nu bănuia că erau scrise în timp ce dormeam. Interviurile luate celor închiși erau reale, în măsura în care cei intervievați existau în realitate, cu maniile, deviațiile sexuale, ticurile verbale, ideile lor fixe, cu tot. Publicul era înmărmurit de felul plastic în care prezentam modul cum poate să evolueze degradarea unui om, în funcție de niște lucruri de nimic.

Cititorul nu poate să înțeleagă faptul că un ziarist nu e un vestitor de viață mai bună. Eu nu m-am dus pe Pământ să desființez hoția, ci să câștig mulți bani. E adevărat, uneori, se coboară o entitate supranaturală asupra nostră, a tuturor, dar nici atunci nu e sigur că nu se mai găsește câte un hoț. Eu nu aveam nici un chef să joc rolul entității supranaturale, deși, să scrii articole fără o minimă documentare, în somn, care să mai și concorde cu realitatea, era un lucru destul de supranatural.

Întoarcerea pe Lila nu a mai fost o promovare. Am fost pus pe aceeași funcție de redactor-șef, la același ziar. În plus, acum aveam mult mai mulți bani, nu de la publicație, ci de la Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții. Acest institut m-a racolat în cârciumă. Aveau un fel de convenție planetară în câteva puncte din jurul clădirii redacției. Câțiva participanți mahmuri au nimerit din greșeală în cârciuma unde îmi beam alcitrarul matinal. La recomandarea barmanului, care știa că sunt șef la ziar, am semnat un angajament pus în față de unul dintre iceceviștii cheflii. Prin acesta, îmi luam angajamentul să scriu pentru ei 4 romane de anticipație științifică pe an.

Cum nu prea aveam habar de acest gen literar, am căutat pe internet și m-am orientat spre mistic și ezoteric. Mi s-a părut originală asocierea celor doi termeni. Pentru a face față provocării, am fost nevoit să dorm și să scriu în redacție. Nu mergeam acasă decât să-mi schimb hainele sau să fac un duș. După ce plecau cu toții din redacție, mâncam ceva și mă așezam în fața tastaturii calculatorului. După numai câteva zeci de fraze, adormeam buștean. Asta simțeam eu; în realitate, îi dădeam înainte cu scrisul. Dimineața, mă trezeam, proaspăt și revigorat, copiam textul într-un fișier protejat și îl trimiteam impresarului de la I.C.C.V.

Subalternii credeau că am căpătat apucături de șef și am venit la lucru înaintea tuturor, chiar de la prima oră. Le trasam câteva sarcini de serviciu, să nu se spună că nu mă aflu în treabă, și o întindeam la cârciumă. Apoi mă întorceam din așa zisa documentare, mă așezam în fața tastaturii, îmi scriam articolul până adormeam. Când nu aveam editorial, îl scriam eu. Nu mă interesa neapărat să apar pe prima pagină. Mă trezeam, dădeam ce am scris la tipar, așteptam să plece cu toții, mă încuiam în birou, trăgeam perdelele și, până dimineață,  mă apucam să scriu în somn la romane științifico-fantastice. Și tot așa, zi de zi.

Îmi mergea din ce în ce mai bine, după sumele de bani din ce în ce mai mari, virate de agentul literar.

Din când în când, la cârciuma unde îmi beam alcitrarul, veneau colegii iceceviști, să vadă ce mai fac. Unul mi-a adus un echipament militar complet, dar l-am refuzat. Nu aveam nici un chef să particip la antrenamentele lor. Uram această latură a culturii și o urăsc și acum.

O boală mai veche a mea era să dețin un hotel. I-am zis asta unuia dintre vizitatori, iar acesta m-a ajutat să cumpăr un teren și să mă apuc să construiesc unul. Aveam destui bani; își lua și intermediarul partea lui.

După ce am terminat lucrările de construcție, m-am mutat în hotel, într-una dintre camerele de la parter, amenajând-o ca pe o  adevărată garsonieră, luminoasă, curată, frumos mobilată, cu mobilă pe comandă, foarte rezistentă. Patul imens era comandă specială, executată după schițe proprii.  Am dotat camera și cu tehnică de ultimă oră; m-a costat ceva, dar consider că merita efortul. Am acoperit un perete cu  monitoare subțiri și am cedat o parte din spațiul de locuit computerelor și dispozitivelor electronice, cum nu s-a mai văzut. Individ solitar și antisocial, cum sunt catalogat, consideram modeste, dar plăcute, pretențiile mele de viață simplă și un univers de calm și meditație. Voiam să fiu protejat de pericole, crizele politice sau economice nu mă interesează, impasurile tehnologice sau schimbările climei mă lasă rece. Am ecranat această garsonieră astfel încât undele psihice emise de mine să nu conteze în cadrul stabilirii climatului general al planetei-oraș. Refuz manipulările sociale și nu vreau să mă stresez prea mult nici cu tehnica asta modernă.

Nu-mi place nici compania membrilor I.C.C.V.-ului; nu vreau să mă duc la ședințe, nu vreau să primesc vizite prea lungi.

În bucătărie, am pus electrocasnice de ultimă generație, și am tras-o în oțel și sticlă, iar baia am utilat-o cu gadgeturi cum n-ai văzut. Bucătăria n-am folosit-o niciodată. Comand mâncarea prin sistem intergrat de informații, vine cineva până la ușă, o lasă jos, își ia banii și pleacă.

Am început să merg din ce în ce mai rar pe la redacție; scriam acasă și trimiteam articolul prin e-mail.

La hotel, unde eu eram și șef, și subaltern, puteam să dorm și să scriu ce voiam, când voiam, cum voiam; bine distribuită de I.C.C.V., cartea, oricât de proastă, se vinde. La o carte, se păcălește o mulțime de proști, la altă carte, altă mulțime, și tot așa. Ce scriam nu mă prea interesa, deoarece scriam în somn și habar nu aveam ce scriu. Principalul lucru era că, atunci când scriam, mă simțeam liber, mai ales din punct de vedere financiar. Eram interesat mai mult de ecourile din presă ale  romanelor, articolelor sau editorialelor mele.

Pentru   promoție, mi-au turnat și o galeată de premii în cap. Sumele erau mici; nu am catadixit să le primesc. Le-am spus colegilor iceceviști să bea ei un alcitrar în cinstea mea și au fost foarte bucuroși să facă asta.

Nici pe la cârciumă n-am prea mai trecut și, într-un final, am încetat de tot să mă mai duc. Mă simt mult mai bine în cămăruța mea, la parterul hotelului meu. Am o colecție imensă de butelii de alcitrar, cu fel de fel de arome și fel de fel de indicații și efecte.

Am muncit destul până am ridicat acest hotel. Am din ce trăi și nu mă mai interesează altceva. Am înlocuit liniștea interioară cu liniștea de interior. Casa leneșului este în interiorul lui. Cămăruța în care stau e o aparență. În realitate, mi-am fabricat o lume a mea, unde fac ce vreau.

Sunt considerat un caz mai special. Nu am mers la nici o ședință, nu am răspuns la invitații, nu a vrut să primeasc nici un premiu, deși datorez foarte mult celor de la I.C.C.V. Le-am trimis mai multe scrisori de mulțumire și văd că m-au cam lăsat în pace; sunt un fel de membru onorific, cu cotizația plătită la zi.

Nici prea mulți angajați nu am; folosesc mai mult oameni de la firme specializate, mai ales la curățenie, ordine, servicii la cameră sau  întreținerea sistemelor electronice.

Mi-am cumpărat o gâză mecano-electronică, prevăzută cu mai multe camere de luat vederi minuscule. Când mă plictisesc, pun o mască pe față, mă întind în mijlocul patului și las gâza să zboare. Nu fac altceva decît să urmăresc peisajul și să controlez cu privirea direcția minusculului aparat de zbor. Restaurantele, terasele, piețele, parcurile, târgurile și alte mari aglomerații au fost tot timpul considerate surse de lene, conflicte, răzvrătiri, locuri ale defulărilor de tot felul. Le vizitez și eu, dar cu insecta electronică zburătoare. Uneori, le țin celor prezenți câte un discurs. Când aud o voce de nicăieri, cad în genunchi și mă ascultă cu o evlavie de neînțeles. E foarte amuzant. Pentru neinițiați, cum am fost eu la început, merge și cu o comandă manuală. S-a inventat și teleportarea, dar dispozitivele depășesc puterea mea financiară. Nici nu am încredere; dincolo, apar niste chestii de tot râsul.

Cu dispozitivele pe care le dețin, pot umbla prin creierele locatarilor, dar m-am plictisit repede; nu prea ai ce găsi.

Evit contactul cu reporterii; dacă se prind că nu am habar ce scriu și citesc propriile mele romane de parcă ar fi scrise de altcineva, mă pot acuza de impostură. Dacă aș face-o inconștient și fără tendință, presa m-ar mai putea ierta, considerându-mă un fenomen și atât, pe când așa: e mare pericol.

Hotelul e dotat cu sisteme de urmărire de ultimă oră. Nici sistemele utilitare nu sunt mai prejos. Parterul e împânzit cu fel de fel de capcane; e, practic, o cetate inexpugnabilă, în mijlocul orașului-planetă Lila.

De multe ori, sunt obligat să elimin gunoaiele societății, dar sunt în legitimă apărare. Profitând de faptul că ușa hotelului meu e deschisă tot timpul, mulți vin la mine cu intenția de a mă jefui, dar nici nu visează de unde vine glonțul. Am avut nenumărate cazuri din astea, când sistemul de autoapărare a pedepsit avariția hoților; punându-le capăt zilelor, i-a împachetat ermetic într-o substanță rezistență la intemperii de orice natură, le-a tipărit o etichetă cu ziua și ora decesului și i-a depus la subsol. Îi păstrez ca probă a vinovăției. Nu e moral, dar e economic; conducerea planetei dă sume importante pentru neutralizarea hoților. Legea îmi permite. Poliția nu mai face față; o parte a ei se ocupă cu depistarea și pedepsirea leneșilor, altă parte se ocupă cu prinderea și pedepsirea celor care muncesc în exces.

Foarte mulți și-au găsit sfârșitul pentru mult mai puțin decât tentativa de jaf. Profită de faptul că ușa e deschisă, intră, văd că nu e nimeni și încearcă să-și rezolve necesitățile pe culoar, unde e întuneric. Ei nu știu că fac asta pentru ultima oară; se deschide o trapă și sunt aruncați sub hotel, unde mor de foame. Subsolul e racordat la imensul sistem de canalizare al marelui oraș. Canalul de sub hotel duce într-un canal mai mare, aflat sub clădirea Parlamentului, care e prevăzut cu trape de același fel. Când se umflă apele râului din apropiere, împing această mizerie umană sub sediul reprezentanților aleși de noi și, de acolo, mai departe. Pe cei căzuți în canal, sistemul de autoapărare nu îi reține ca probe.

Când vine un client onest, fără intenții criminale, citește un afiș, intră în hol, apoi înaintează pe culoar, pe care îl țin în întuneric pentru atmosferă, spre camera mea. Deschid ușa din timp, îl învit în cameră, iau banii, îi înmânez cheia și la revedere; nu am nevoie de angajat la recepție.

La parter, nu cazez pe nimeni. Am făcut o excepție cu Anita Jup, un antroid, scriitoare de ficțiuni științifice, ca și mine,  conducătoare a I.C.C.V.-ului, magazioneră pe o navă cosmică și nu mai știu ce. Era însoțită de doi extratereștri. Toți trei erau urmăriți de o grupare militară necunoscută, bine înarmată și dotată cu dispozitive de urmărire de ultimă oră.

Mi-a povestit că sediul I.C.C.V.-ului dispăruse, prin nu se știe ce anomalie spațio-temporală, undeva, în trecut, la sfârșitul unei ședințe cu iceceviștii care renunțaseră la rutina zilnică, în favoarea rutinei săptămânale, și se ascundea, împreună cu oaspeții din Univers; nici ea nu știa de ce sunt urmăriți.

Cred că mințea; nu dispare sediul institutului doar așa, pentru că participanții la ședință au renunțat la rutina zilnică și au trecut la rutina săptămânală, devenind din ce în ce mai leneși și mai lacomi. Lăcomia și lenea nu  te pot duce în nici un trecut. Acestea nu te pot face pierdut; nu poți să dispari din cauza inactivității, propovăduită și aici, pe frumoasa noastră planetă de vacanță, de cei 120 de conducători, fie-le numele în veci pomenit și de mine.

Androidul a  mai povestit ceva despre o facțiune de tineri donatori de organe, baza unei noi construcții I.C.C.V.-iste, și mi-a prezentat perechea de  extratereștri, cu rugămintea să-i ascund, până când  formațiunea paramilitară necunoscută înceta urmărirea.

Nu există formațiune paramilitară necunoscută. Pe Lila, totul se știe, mai mult sau mai puțin. Și eu pot fi monitorizat fără să știu; tehnica de ultimă oră e la îndemâna oricărui om cu bani. Asta, până când aflu; pot să-i las să mă urmărească și să le furnizez date false sau pot să le tai elanul.

Nu cred că tinerii erau extratereștri veniți de pe un Pământ cu ființe fără creier în picioare și cu un singur organ de îngurgitare a alimentelor. Numai minciuni; nu poți avea încredere într-un android. Cred că erau niște mutanți, însoțiți de două cufere puternic cibernetizate.

Până mă gândeam cum să mă scap de ei, le-am dat camerele 2 și 3, de la capătul culoarului, și am luat legătura cu urmăritorii. Am intrat în mintea celor trei, i-am adormit, am controlat virarea banilor, i-am dat pe mâna lor și m-am apucat de scris.

Din vizite de acest tip, de care mă pot lipsi, tot iese ceva bun, baza vreunui nou roman de speculație științifică.

Nici nu știu dacă urmăritorii au ridicat mutanții și androidul și nici nu mă interesează; sunt prea prins  în plasa creației.

M-a supărat faptul că militarii au plătit pentru capturarea androidului și mutanților, făcându-se că plouă în ceea ce privește cuferele ce îi însoțeau pe ultiimii doi, așa că nu m-am învrednicit să le atrag atenția că e ceva necurat la mijloc. Aparatura mea de mare finețe a înregistrat la bagaje o suspect de mare emisie de unde cerebrale de înaltă frecvență, lucru, cred eu, anormal. Am mai văzut așa ceva, la „Muzeul muncii și creației”, acesta nefiind altceva decât un depozit mascat de deșeuri psihice.

Mă simt bine cu psihicul meu. În somn, sunt ca într-un fel de grevă. Muncesc doar atunci când vreau. Libera inițiativă încurajează activitatea sau inactivitatea, cum vrei s-o iei. Munca forțată duce la stres, boli și moarte; e un consum exacerbat și inutil de energie. Lumea asta e prea mică și prea urâtă; din cauza asta, n-o poți imagina decât odihnindu-te.

Acum, dacă mă trezesc, golesc o butelie de alcitrar halierisian, mai dulceag și mai slab, și comand câteva zeci de sandvișuri cu ouă de alconă și carne de gremchi. Mi s-a făcut o foame înspăimântătoare. Scrisul provoacă foame”.

Textul se mai derulă un timp, apoi ieși din raza de acțiune a aparatelor de introspecție psihică ale autorităților și intră în cea a mediului de informare în masă.

 

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →