Gravitatea crimei dar şi posibilele implicaţii ale acesteia ne-au convins că trebuie să ne deplasăm cât mai repede la locul faptei. În zona grindurilor înalte din delta fluviului, un om omorâse prin împuşcare pe alţi trei, iar motivaţia oferită de ucigaş poliţiştilor care îl reţinuseră părea să justifice aberant o execuţie rituală sau ceva asemănător. Zona grindurilor înalte este una foarte izolată şi cu o densitate a populaţiei extrem de scăzută. Puţinii săi locuitori sunt recunoscuţi prin faptul că îşi contracarează singurătatea şi lipsa de orizont a vieţii cu ajutorul alcoolului sau printr-o practică religioasă nociv de insistentă, ambele ducând, nu de puţine ori, la nenorociri ori deviaţii periculoase. Moartea subită, suicidul sau crima, ca efecte tragice ale consumului exagerat de alcool, sunt evenimente relativ frecvente prin locurile acelea. Chiar dacă mult mai rare, interpretările deformate ale învăţăturilor religioase s-au dovedit a fi producătoare de tragedii la fel de mari. De-a lungul timpului, s-au înregistrat, nu de puţine ori, sacrificii animale, mutilări umane şi violuri ce purtau amprenta uşor de recunoscut a vreunei secte turbulente, ca să fie clar pentru toată lumea că în condiţiile vitrege de acolo o dogmă nenaturală poate să apară oricând. Din păcate, nu a lipsit nici cazul unui părinte îndoctrinat care şi-a omorât proprii copii, pentru a-i oferi drept jertfă unei divinităţi crude, ce nu avea nimic în comun cu Dumnezeul creştin. Toate aceste antecendente teribile ne-au convins că ne putem aştepta la orice. De aceea, în timpul informării preliminare, când ni s-a comunicat că ucigaşul împuşcase trei oameni doar pentru că au tăiat un copac –  un stejar sfânt, după cum menţionase insistent –  am adoptat precauţi o atitudine de detaşare profesională, foarte potrivită situaţiei bizare cu care urma să ne confruntăm.

Am plecat în zori, străbătând o distanţă apreciabilă pe braţul principal al fluviului. Era o dimineaţă senină de martie, al cărei frig tonifiant însă tăios ne-a făcut să tremurăm din toate încheieturile. În jurul nostru, se derula lent un peisaj sumbru, mult diferit de ceea ce li se înfăţişa turiştilor în sezonul estival şi în alte zone ale deltei. Cu cât înaintam mai mult, cu atât acesta devenea mai pustiu. Nu numai casele derăpănate de pe maluri şi bărcile ce traversau uneori apa fluviului aveau să dispară într-un final, ci până şi pescăruşii omniprezenţi. Le mai auzeam uneori ţipetele ascuţite, însă departe, foarte departe, de parcă veneau din altă lume. Iar senzaţia apăsătoare, de alienare şi abandon, s-a adâncit până la angoasă, în cea de-a doua etapă a călătoriei, când, îmbarcaţi pe o şalupă uşoară, am străbătut o sumedenie de canale întortocheate, ce păreau să nu ducă nicăieri. Decorul s-a schimbat atât de radical şi într-un mod imposibil de redat în cuvinte, încât am avut convingerea că intrasem într-un univers străin, foarte diferit de al nostru şi ai cărui locuitori nu ne semănau aproape deloc. Aceasta era zona grindurilor înalte, o puzderie de insule pierdute în imensitatea lacustră a deltei şi acoperite din toate părţile de un cer opac şi cenuşiu. Părea că ne rătăcisem în jungla de stuf, ce se întindea peste pământ şi apă cât vedeai cu ochii, fără a mai fi în stare să găsim vreodată drumul potrivit, însă doi oameni, aflaţi pe un grind oarecare, ne-au indicat până la urmă, locul unde trebuia să ajungem. Erau cei doi poliţişti locali care îl reţinuseră pe ucigaş şi care mi-au servit cu promptitudine cele dintâi informaţii :

–  Unde se află făptaşul?

–  În casa lui, mi-a răspuns unul din poliţişti. Vă aşteaptă!

–  Cum s-a comportat? Ce atitudine a avut în timpul reţinerii?

–  O atitudine foarte bună, cooperantă. Nu a încercat să fugă şi nu s-a împotrivit arestării.

–  Şi-a recunoscut fapta încă de prima dată, a intervenit şi celălalt poliţist. Dar nu se consideră vinovat şi nu înţelege acuzaţiile ce i se aduc. Insistă că el a făcut dreptate, nimic mai mult.

Am clătinat abătut din cap. Genul acesta de justiţiar, în numele a cine ştie ce idealuri religioase deformate grotesc faţă de înţelesul lor natural, era cel mai periculos dintre toţi. Pentru astfel de oameni, Binele şi Răul, ca principii morale, sunt foarte diferite faţă de ceea ce înţeleg toţi ceilalţi prin Bine şi Rău, motiv pentru care, nu de puţine ori, s-a ajuns la nenorociri imposibil de justificat prin logica coerentă a unui om obişnuit.

Şi totuşi bătrânul din delta fluviului, ucigaşul a trei oameni, nu arăta astfel şi nici nu se comporta ca atare. Mai târziu, de-a lungul discuţiilor purtate cu el, aveam să constat că nici nu vorbea ca un fanatic cu convingeri extreme şi foarte rigide. Însă nu de puţine ori aparenţele şi prima impresie înşeală flagrant, motiv pentru care trebuia să rămân deocamdată în expectativă.

Ne aştepta în faţa casei sale, aşezat pe un scaun şi afişând o atitudine sigură şi lejeră. Nu avea în niciun fel aerul timorat al unui om arestat de curând, iar la întrebarea mea de ce nu îl supraveghează nimeni, răspunsul unuia din poliţiştii locali a venit prompt, chiar dacă evaziv şi puţin încurcat :

–  Un om ca el nu trebuie păzit… Ştim sigur că nu are de gând să facă vreo prostie.

Când am ajuns foarte aproape de casă, s-a ridicat în picioare, iar pe mine m-a salutat atent, cu o mişcare uşoară a capului. I-am făcut semn să se aşeze, dar a rămas în aceeaşi poziţie până când eu am luat loc pe scaun. Abia atunci a făcut şi el acelaşi lucru, zâmbindu-mi într-una, cu o expresie de bunătate, cum nu mai văzusem până atunci pe chipul nimănui.

L-am privit de câteva ori, puţin dar suficient să îmi dau seama că arată cu totul altfel decât tipul standard de om pe care îl întâlneşti, de obicei, în zonele izolate ale deltei. Era diferit până şi de portretul rgeneral şi foarte realist al bătrânilor din mediul rural : oamenii aceia ajunşi urât către sfârşitul vieţii, uscaţi, cu pielea tegumentosă, încovoiaţi de muncă, de griji şi de boli, pe figurile cărora necazurile au lăsat riduri adânci şi ochi goi, lipsiţi de orice speranţă spre mai bine. Fiindcă el arăta cu totul altfel : avea o frumuseţe patriarhală, cu plete scurte, albe, figura curată şi netedă, bătrână dar nu îmbătrânită, sprâncene bogate, albe ca zăpada, ochi albaştri, limpezi şi luminoşi, toate, aspecte de nătăgăduit ale unei senectuţi armonioase, venită cu anii într-o adâncă împăcare de sine. Părea un sfânt, sau ceva asemănător, însă –  am tresărit dureros –  sfântul din faţa mea omorâse oameni şi o făcuse cu aceeaşi seninătate cu care mă impresiona şi pe mine.

–  Cum te cheamă? l-am întrebat scurt.

–  Avram, mi-a răspuns la fel.

–  Şi mai cum? Care este celălalt nume al tău?

–  Doar atât, Avram, a replicat, uimit parcă de insistenţa mea.

Am întors capul spre cei doi poliţişti, ca să constat că afişează aceeaşi atitudine confuză şi contadictorie. Am renunţat, pentru moment.

–  Ştii de ce te afli în situaţia asta? Cunoşti motivul pentru care ai fost reţinut? fusese întrebarea standard cu care mi-am început interogatoriul.

–  Da, mi-a răspuns cu simplitate.

–  Atunci, spune-mi!

Seninătatea lui era de-a dreptul dezarmantă. La fel şi sinceritatea care o completa.

–  Vrei să ştii de ce i-am omorât pe oamenii aceia?

–  În zona grindurilor înalte, din delta fluviului, ai ucis prin împuşcare trei oameni, am specificat, conform procedurii. Pentru ca totul să fie clar şi limpede.

–  Exact aşa a fost! m-a aprobat, aproape indiferent.

–  De ce ai făcut-o?

Mi-a zâmbit cu tristeţe, dar fără nicio remuşcare. Mă privea înţelegător, iar zâmbetul acela aparte dădea chipului său o bunătate feerică.

–  Au fost nişte oameni răi, fără suflet, care au înfăptuit un păcat mai mare decât omorul. Au tăiat stejarul din Mamvri, sub care Fiinţele venite din altă lume se odihneau în trecerea lor prin lumea noastră. Acolo, sub stejarul uriaş, am întâlnit Fiinţele de multe ori, iar ele mi-au vorbit cu prietenie.

Am tresărit, încercând să-mi amintesc unde mai auzisem de stejarul acela, din Mamvri. Îmi era cunoscută denumirea lui, însă aveam un lapsus temporar. Am remarcat totodată că, vorbind de Fiinţe, bătrânul le rostise apelativul cu majusculă.

–    Oamenii aceia trebuiau să plătească pentru fapta lor. Le-am zis de Fiinţele care veneau adesea sub stejar, dar ei nu m-au crezut. Au râs şi nu le-a fost frică să spună „n-am râs”. Deoarece erau trufaşi şi proşti. Iar mie mi-au zis că sunt nebun. Nu sunt. I-am judecat pentru ceea ce făcuseră şi am chibzuit că singura pedeapsă pe care o merită este moartea. De aceea, i-am omorât pe toţi.

L-am aşteptat să termine însă, în ciuda flerului de copoi, format şi testat cu destui criminali, unii psihopaţi dovediţi, n-am reuşit să disting în cuvintele sale clare, potolite, cinstite nici cea mai fină nuanţă de furie, de implozie nervoasă atât de specifică acestora. Nu afişa deloc izbucnirea tipică dezaxaţilor sau înflăcărarea lor reţinută şi totuşi intensă, când îşi justifică motivaţia crimei, îşi etalează convingerile şi fobiile ce au declanşat omorul. Bătrânul vorbea cu simplitatea cu care de obicei se spune adevărul.

–   Vorbeşte-mi despre Fiinţe, am reluat nesigur. Spui că vin din altă lume?

–   Da.

–   Vin cumva din stele?

–   De dincolo de stele. De dincolo de cer.

–   Cum adică ?

S-a crispat brusc.

–  Dacă îţi spun, nu vei înţelege acum. Fiindcă nu a venit timpul să ştii!

–  Cum sunt ele? am insistat inutil. Fiinţele de care vorbeşti…

–  Nu vei crede ceea ce îţi spun, a repetat cu suferinţă în glas. Pentru că trebuie să auzi şi altele înainte, la fel de uimitoare.

–  Încearcă totuşi, căci nu avem prea mult timp la dispoziţie.

–  Nu, a repetat cu fermitate. Nu a sosit încă vremea marii dezvăluiri…

*

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →