În exclusivitate pentru SRSFF și în premieră în România, o povestire nominalizată la Premiul Nebula 2011 !

Scriitoarea franceză Aliette de Bodard, prietenă a SRSFF şi prezenţă constantă în Revista SRSFF, a fost nominalizată anul acesta la Grand Prix de l’Imaginaire (Franța) și este din nou nominalizată la Premiile Nebula (S.U.A.), cu povestirea „Shipbirth” (publicată în revista americană Asimov’s Science Fiction, numarul 2/februarie 2011).

În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W.Campbell Award for Best New Writer. I s-au decernat Premiul Writers of the Future și British Science Fiction Award și a fost nominalizată la cele mai importante premii din lume în domeniul ficțiunii speculative, Nebula și Hugo.

Cu această ocazie Aliette de Bodard a acordat SRSFF exclusivitatea pentru România şi permisiunea de a traduce şi publica această povestire în Revista SRSFF.

Aliette de Bodard este invitata specială a cenclului SRSFF ProspectArt, vineri 18 mai 2012, ora 17.00 (Centrul Calderon, str. Jean-Louis Calderon nr.39, sector 2, București).

 

Coiotul Flămând se afla în straturile adânci de zece zile. Atât durase călătoria de pe planeta Quetzalcoatl până la acest loc de întâlnire singuratic. Şi tot de zece zile simţea Acoimi că înnebuneşte treptat, iremediabil.

În straturile adânci, totul funcţiona anapoda pe navă: uşile se ondulau pâlpâind ca sub de un val de căldură, panourile de comandă clipeau cu o frecvenţă atât de mare, încât te dureau ochii, metalul coridoarelor se strâmba şi-şi schimba aspectul, de la o strălucire uleioasă la transparenţa casantă a cristalului. Răzbăteau sunete abia perceptibile: şoapte şi glasuri, fragmente de cântece care păreau familiare, dar se îndepărtau cu atât mai repede, cu cât încerca el să le prindă cu urechea… Însă mai rău decât orice era prezenţa copleşitoare a Minţii de pe Coiotul Flămând, procesele ei eclipsându-i gândurile lui Acoimi – ca o gaură neagră care se împingea într-o navă, comprimându-i interiorul.

Cel puţin acum se aflau din nou în spaţiu real, în timp real şi totul părea să fie… aproape normal, cu excepţia structurii spongioase, elastice a pereţilor de oţel viu. Şi a prezenţei Minţii, deşi ea scădea în intensitate pe măsură ce se distanţa de straturile adânci.

Acoimi se cutremură. Să mă ia Cel Negru, n-ar trebui să fiu aici, îşi spuse, nu pentru prima oară. Nu că i s-ar fi dat de ales: era ticitl, doctor, şi servea acolo unde îl trimitea Domnul Oamenilor. Totuşi…

Totuşi, celălalt titlu al său, şoptit pe la spatele lui, era huecatl ahuiyal: „cel dulce, cel profund”, o amintire ineluctabilă a ceea ce fusese cândva. Cu toate acestea, în faţa lui se afla exact lucrul de care fugea: frica de nopţile scăldate în sudoare, de momentul confuz când se trezea prins într-un corp nefamiliar – înainte de a-şi da seama că nu visează, că făcuse, într-adevăr, schimbarea…

Vocea Minţii Coiotului Flămând îl smulse din gânduri: „Cuplare completă. Debarcare.”

În faţa lui, tubul străbătuse deja vidul, cuplând Coiotul Flămând de nava nenăscută – cea pe care era necesară prezenţa lui. Acoimi plecă spre ea, respirând uşurat, în loc de orice altceva. Aici, la bordul navei nenăscute, pereţii erau reci şi duri şi nimic nu pulsa sub degetele lui, nimic nu se contorsiona şi nu oferea mai mult decât trebuia.

„Transfer complet. Decuplare.” Vocea Minţii venea de foarte departe, amortizată şi aproape inofensivă. În spatele lui, pereţii se închiseră la loc, iar tubul se retrase înapoi în Coiotul Flămând, chiar în timp ce nava se îndepărta. O consolare vagă: Acoimi nu va trebui să îndure prezenţa Minţii mai mult decât era necesar. Minţile erau solitare prin natura lor, iar navele se apropiau una de alta numai la mare nevoie – şi nu pentru multă vreme.

Nava nenăscută respecta configuraţia clasică a clasei Jaguarilor: patru braţe radiind din camera-inimă; cinci coridoare unind braţele, şi aşa mai departe, o oglindire a ordinii Lumii muritoare – nu, o reafirmare, o reasigurare a faptului că printre stelele flămânde se păstra ordinea făurită din foc şi sânge, indisputabilă. Coridoarele erau din metal curbat, dispuse într-o lucrătură complicată de simboluri protectoare, de la noduri stilizate la bobiţe de jad; ici-colo, monotonia lor era spartă de fresce: războinici extrăgând prizonieri din nave capturate, femei înălţându-se spre Ceruri cu mâinile apăsate pe pântecele însângerate, o procesiune de zei însoţind Soarele în călătoria Lui printre planete.

Acoimi o găsi pe moaşă, Xoco, într-una din încăperile de pe circumferinţă: cea nordică, a Pământului Bunică, a morţii şi descompunerii. Xoco era suptă şi ascuţită la faţă, deşi în rest arăta ca o matroană, cu talia revărsată peste pantalonii de culoarea jadului. Avea ochi de un verde nefiresc, aceeaşi culoare ca scobiturile din obraz.

— Iată-te, rosti Xoco. E numai a ta.

Toată numai a lui. Acoimi îşi înăbuşi un râs amar. Evitase, cu mare atenţie, să se uite la cea de-a treia persoană din încăpere: femeia care stătea cu picioarele încrucişate pe rogojina decorată cu un jaguar verde cu galben. Avea faţa căzută, ochii la fel de pustii ca ai unui cadavru.

— Huexotl, din clanul Atempan, vorbi Xoco.

Moaşa clătină din cap, dezvăluind în arcuirea încordată a buzelor o umbră de… tristeţe, dezgust? Atempan era unul din cele şaisprezece clanuri, unul din cele mai importante şi mai vechi, datând de pe vremea Vechiului Pământ. Să găseşti o membră a Vechii Nobilimi decăzută într-atât, aşteptând, în camera aceea lipsită de personalitate, finalul ruşinos al vieţii sale…

— De când…? întrebă Acoimi, prudent.

Încăperea era curată, mirosind uşor a dezinfectant, fără nicio pată de sânge care să fi stat mărturie la cele întâmplate. La ce se aşteptase Acoimi? La o masă de sisteme optice şi carne scuturată de spasme, zbătându-se ca peştele pe uscat? De parcă ar lăsa cineva asemenea urme, după ce trecuseră zile întregi de la eşec…

— Contracţiile au început acum treisprezece zile.

Xoco scutură din cap. Ea ar fi venit acolo de la început, bineînţeles – de când venise Huexotl pe navă, cu burta umflată, la mijlocul sarcinii, cu faţa strălucind de anticiparea gloriei sale. I-ar fi gătit lui Huexotl, i-ar fi pieptănat părul în fiecare dimineaţă, i-ar fi masat umflătura de carne în care se odihnea Mintea, confortabilă şi ordonată, pregătind-o pentru ultima şi cea mai periculoasă etapă a trezirii la viaţă: momentul când pântecul avea să se rupă şi Mintea să ţâşnească, vrând să se fixeze de miezul din camera-inimă, dând viaţă navei, curbând încăperile, pasajele şi coridoarele după propria ei voinţă.

Lui Acoimi îi veniră în minte, nechemate, cuvintele cântate la înmormântarea surorii lui:

Întinde-ţi aripile în sus, o, Mamă,

O, Dătătoare de Viaţă, O, Născătoare de Viaţă,

Întinde-ţi aripile în sus, O, Mamă,

Lasă Moartea să fie cărarea ta spre Casa Soarelui, Casa tatălui şi a mamei tale…

— Înţeleg, spuse Acoimi. Se uită din nou la Huexotl şi-şi lăsă geanta pe jos cu un oftat. Poţi pleca.

Xoco îl fixă câteva clipe cu o privire nefiresc de pătrunzătoare, de parcă încerca să estimeze cât valorează.

— Te-ai oferit voluntar? îl întrebă.

Acoimi râse. Mai demult, râsul i-ar fi răsunat cristalin, destul să întoarcă bărbaţii capul după el. Acum răsună aspru şi ameninţător. Îi reconstruiseră gâtul şi coardele vocale, dar unele lucruri erau prea profunde pentru a fi deghizate. Râsul semăna prea bine cu ceea ce fusese el pe dinăuntru.

— Pentru a stabili dacă e moartă? Cine s-ar oferi voluntar pentru aşa ceva? întrebă el. Nu sunt călău. Sunt şi eu, ca tine, trimis acolo unde e nevoie de mine.

Xoco nu se mişcă. Poate că-i scăpase ceva când intrase el în cameră, dar acum avea expresia suptă tipică a celor obsedaţi să caute un lucru care le-a scăpat.

— Ai…

— Nu am fost întotdeauna aşa.

Acoimi înclină capul; chiar şi acum îi venea absurd de uşor să recadă în tiparele vechi, să-şi lase capul pe-o parte cu graţie, să afişeze un zâmbet prostesc, aparent nepăsător. Dar nu, el nu mai era aşa, nu mai era fata aceea schimbătoare care păzise trupul surorii ei în cele patru zile de priveghi. Aceea era o etapă încheiată şi motivată; iar Dualitatea îi dăduse o şansă nouă; o viaţă nouă, una care să nu presupună Minţi sau straturi adânci, nici aduceri la viaţă, niciodată.

Cel puţin aşa crezuse el, până acum.

— Înţeleg, rosti Xoco, la rândul ei. Nu e întotdeauna uşor.

— Nu.

Acoimi nu mai adăugă nimic. Xoco trebuie să fi simţit că exagerase. Se închină în faţa lui, ca de la egal la egal.

— Acoimi-tzin, rosti ea, voi aştepta cu nerăbdare rezultatele consultului tău.

El încuviinţă, deşi singurul lucru pe care îl aştepta cu nerăbdare era sfârşitul acestei poveşti sordide.

 

*          *          *

 

Rămas singur, scoase o oglinjoară din geantă, rezistând tentaţiei de-a se privi. Fusese o fată frumoasă – cu oase delicate, obraji rotunzi şi plini şi şolduri late, care promiteau forţă şi rezistenţă, tot ceea ce era necesar pentru a purta Minţi în pântec. Ca bărbat, era prea suplu… prea fragil şi întotdeauna disproporţionat, oricât ar fi câştigat sau ar fi pierdut în greutate.

— Huexotl, din clanul Atempan, rosti el, formal. Eu sunt Acoimi, din clanul Chimilco, ticitl al Stăpânului Săgeţilor, al Domnului Oamenilor, al Alesului Păsării Colibri din Sud. Te vei supune unui consult?

Huexotl nu răspunse, nici nu se mişcă. Privi într-o parte, părând că se holbează la peretele din spatele lui. Moartă, îşi zise el, şi alungă imediat gândul. De-asta venise aici, ca să stabilească dacă mai exista şansa de a fi salvată – vindecată, pentru a naşte alte Minţi, pentru a-şi irosi sângele şi apa dând viaţă acelor monstruozităţi care se deplasau în straturile dintre stele…

Iar dacă nu… Avea trusa lui: injectorul de la fundul genţii, cu destule toxine ca să coaguleze plămânii, să îngheţe inima din piept.

Inima unei femei neînarmate. Ce mai faptă onorabilă, demnă de un soldat… Comandantul regimentului l-ar fi degradat dacă ar fi ştiut, dar şi el era foarte departe în trecut, imposibil de recuperat.

Nu sunt călău.

Ce mincinos priceput devenise în timp…

Inspiră adânc, simţind un tremur, o teamă care nu ar fi trebuit să fie acolo, şi scoase restul echipamentului: ligheanul umplut cu apă, pe care-l aşeză în poala lui Huexotl. Ea ridică o mână – o fracţiune de secundă lui i se opri inima, crezu că reacţionează – dar căzu înapoi, la fel de vlăguită ca restul trupului.

Cu grijă, puse oglinda pe apă şi cântă un imn Fustei de Jad, Zeiţei Naşterii şi-a Apelor Curgătoare:

„Vino, tu, mama mea, piatră de jad,

Tu, cu Fustă de Jad, Tu, cu Bluză de Jad,

Vino, tu, mama mea.”

Faţa care dobândi contur în oglindă nu părea diferită de cea de deasupra ei; dar apa începu să tremure şi o umbră se scurse peste obraji, întunecând pielea până când aceasta căpătă culoarea spaţiului dintre stele.

Iar dacă faţa e să se întunece, atunci înseamnă că tonalli, spiritul din inimă, a plecat, înfricoşat…

Nu; asta era doar o superstiţie, nepotrivită cu ziua şi epoca de acum. Acoimi îndeplini ritualul pentru că asta se aştepta de la el, nu pentru că ar fi crezut că-i va oferi dovezi convingătoare. Zeii erau distanţi şi nu interveneau niciodată în lumea oamenilor, indiferent cât sânge vărsau muritorii.