E uimitor cât de puţine lucruri ştim (aproape nimic) despre literatura SF, despre viaţa SF din ţările vecine. Nu face excepţie nici România, deşi această ţară ar putea fi interesantă pentru noi şi pentru că are cel mai mare număr de vorbitori de limba maghiară de peste hotarele Ungariei. La fel de puţin ştim dacă sunt fani SF, autori, editori vorbitori de limbă maghiară, iar dacă există, oare lucrează şi creează şi în limba maghiară? Sau obişnuiţi natural, să  comunice cu colegii lor români în limba română, preferă să creeze tot în limba română? De asemenea, această ţară poate fi interesantă deoarece putem descoperi realităţi similare cu cele care predomină pe la noi, nu numai din motive istorice. Să vedem dacă e valabil şi în domeniului SF!

Românii şi-au găsit rădăcinile literaturii SF în romane de istorie alternativă şi în utopii apărute prin anii 1870. Din perioada timpurie trebuie remarcat romanul lui Victor Anestin „O tragedie cerească” din 1914, deoarece este printre primele scrieri care tratează problema utilizării energiei atomice în scopuri militare. În acelaşi an, Henri Stahl s-a ocupat de aselenizare, în lucrarea „Un român în Lună”.

Făcând un mare salt până în era comunistă, sursele constată că regimul politic a folosit literatura SF atât în scopul popularizării ştiinţelor cât şi drept unealtă de manipulare în cadrul unei educaţii ideologice. Au înfiinţat o revistă SF cu apariţie săptămânală în care operele apărute erau îmbibate în viziuni comuniste. Am putea crede că tocmai SF-ul tolerat de regim, prin utilizarea unor simboluri, ar fi putut să conţină critici sociale mascate, dar aşa ceva a apărut de-abia în a doua jumătate al anilor şaizeci în România. Atunci s-au conectat în viaţa SF scriitori, ziarişti, poeţi şi dramaturgi având diverse experienţe şi mentalităţi de bază, creatori de opere cenzurabile în mainstream, dar profitând de libertate aparentă în SF.  Literatura fantastică, tolerată din anumite motive, a devenit pentru mulţi o cale de evadare din faţa realităţii dezolante, metodă de satisfacere a dorinţei de alte locuri şi timpuri şi nu în ultimul rând mijloc de evadare.
Până la începutul anilor şaptezeci au fost organizate primele cenacluri, iar prima convenție SF a avut loc la Bucureşti în 1972. Organizarea evenimentului este un bun exemplu pentru a ilustra dualitatea statului totalitar: autorităţile competente au supravegheat drastic programele, pe care le-au autorizat, făcând posibilă organizarea, asigurând spaţiul şi fondurile  necesare. La aceste evenimente culturale participau în ultimii ani peste cincizeci de cenacluri şi sute de oameni: fani, scriitori, graficieni, muzicieni, filozofi şi oameni de ştiinţă.  Chiar şi persoane care de altfel nu erau (nu ar fi fost) autorizate de către regimul comunist. Mulţi dintre aceştia nu erau în realitate veritabili fani SF, dar au profitat de posibilitatea de a călători, de a merge în excursii, drumul şi cazarea fiind plătite de stat. Mai târziu, totuşi, o parte din aceşti „turişti” au devenit adevăraţi fani SF, sau chiar autori de literatură SF.
Până în 1989 numărul cenaclurilor a ajuns la peste 80, iar numărul membrilor afiliaţi a crescut la peste 4.000. Delegaţiile participau cu regularitate la concursurile europene Eurocon, unde au cucerit numeroase premii. Aceste reuniuni, evenimente şi cluburi au făcut posibil şi faptul, că mulţi autori au avut acces la edituri de stat  (desigur şi aici trebuie să utilizăm cu rezervele de rigoare termenul “posibil”).
Cu timpul, s-a elaborat programul standard al acestor evenimente, în cadrul căruia au devenit obligatorii mesele rotunde, cu tematici prestabilite de autorităţi (de exemplu, pacea şi dezarmarea). Aceste evenimente aveau şi un aspect pozitiv şi anume faptul că în România SF-ul a fost singurul gen în cadrul căruia puteau să apară publicaţii tematice (fanzine: Paradox,  Helion, Omicron), care nu aveau nici o legătură cu sistemul existent (nu erau supuse cenzurii, nu era necesar nici avizul statal anterior publicării); la evenimentele organizate puteau fi invitate şi persoane pe care de altfel regimul nu le recunoştea oficial, sau, în alte relaţii, erau efectiv reduşi la tăcere. Puteau discuta şi despre subiecte tabu, cum ar fi poluarea sau problemele religioase.
Desigur, în perioada comunistă, fanii români ai SF-ului au fost izolaţi de tot ce era străin, în special de literatura şi filmografia anglo-saxonă, aşadar şi de implicaţiile SF ale acestora, dar după căderea regimului, lumea s-a deschis.

1989 a fost anul schimbării, natural şi în lumea SF-ului românesc. Mulţi fani SF, care până atunci au menţinut legătura prin evenimentele circumscrise acestui gen literar, au intrat în politică, ca tineri democraţi, sau jurnalişti angajaţi la presa de acum liberă. S-a schimbat politica editorială, prin piaţa liberă a crescut numărul editurilor, s-au înfiinţat unele noi, iar altele au dispărut. Nici traducerile n-au reuşit prea bine. Era esenţial să vadă lumina tiparului faimoşii autori anglo-saxoni (de exemplu Clarke, Asimov, Heinlein, Herbert), iar
cititorii au cumpărat fără simţ critic operele transplantate în limba lor maternă la un nivel scăzut. Au fost traduse o serie de lucrări străine în acest mod, de neconceput în vremurile trecute, iar asta a avut impact şi asupra autorilor autohtoni. La sfârşitul anilor ’90 au apărut primele steampunk-uri şi lucrările cyberpunk.

După trecerea în noul mileniu, au apărut site-uri de afiliere SF, organizaţii noi şi noi autori, asupra cărora de data asta au avut multă influenţă, în primul rând, literatura SF anglo-saxonă şi americană.
În timp ce o duceau bine la fanzine, numărul romanelor publicate anual a scăzut din ce în ce mai mult, atât cel al traducerilor, cât şi al operelor autorilor români. În zilele noastre văd lumina tiparului două sau trei romane pe an, în plus aproximativ zece antologii sau reeditări de lucrări anterioare. Numărul exemplarelor vândute în primul an este, în medie, de aproximativ 700 – 800 din fiecare publicaţie. Interesul cititorilor –  similar cu Ungaria – a scăzut, în prezent foarte puţini editori ocupându-se de autorii români, având ca rezultat diminuarea apariţiilor. Problema s-a generalizat, editorii nemaifiind dispuşi să plătească pentru manuscrise în avans, pretinzând chiar ca autorii să le pună la dispoziţie gratuit, ajungând  ca scriitorii să se mulţumească cu simpla apariţie.

 

Mai există cluburi (Quasar, Arsfan, H.G. Wells, SRSFF), dar numărul total al membrilor este de aproximativ o sută de persoane, iar fanzinele, după puţine numere, ajung în mâinile unor persoane entuziaste, dar întotdeauna competente, lăsând loc astfel lucrărilor de calitate dubioasă.

Natural, trendurile şi autorii străini (americani) cuceresc şi România, ca aşa-numitele „romane cu vampiri pentru adolescenţi”, sau chiar Susanne Collins, Robin Hobbes, G.R.R. Martin, John Scalzi. Autorii români nu prea au şanse de a se detaşa, chiar dacă îşi difuzează operele gratuit. Trebuie totuşi menţionaţi: Marian Truţă, Cristian Mihail Teodorescu (pe ei i-am putut vedea şi auzi, în limba engleză, pe filmările Eurocon 2012), Dănuţ Ungureanu, Mircea Opriţă, Sebastian A. Corn.
Fantasy-ul este mai popular decât Science Fiction, iar într-un clasament general scrierile despre vampiri sunt urmate de romanele military fiction, apoi de space opera şi de-abia  ultimul loc este ocupat de hard SF. Această etichetare arbitrară devine evidentă şi la clasificarea autorilor: un fizician nu poate scrie altceva decât hard-SF; în timp ce o  considerabilă parte a criticilor nu au cunoştinţă nimici măcar de semnificaţia categoriilor din interiorul acestui gen literar.
O parte dintre fani citesc apariţiile în limba engleză, comandă cărţi de pe Amazon, nu aşteaptă după incerte traduceri în limba română. Dar nu numai asta generează tensiuni în comunitatea fanilor SF (ce e străin e mai bun decât de acasă, iar din ce e de acasă “e mai bun ce scriem noi, decât ce scrieţi voi”).
La fel ca la noi, şi în România se poate observa, că cei interesaţi, cititorii, sunt în acelaşi timp şi creatori, sau cel puţin vor să devină. Deoarece publicarea şi prezenţa s-au diluat prin intermediul Internetului, editorilor le rezultă din ce în ce mai dificil să-i selecteze pe cei mai talentaţi. Mai mult, în jurul fiecărui website s-au constituit cercuri de prieteni, care îi critică pe scriitorii celorlalte grupări şi manifestările acestora, cu sau fără nici o bază.
Asta şi-a lăsat amprenta nu numai asupra organizării evenimentelor (în prezent renaşte Romcon pe piaţa internă, iar fanii SF români vor să devină gazdele evenimentului EuroCon), dar  şi asupra premiilor acordate pentru acest gen literar. S-au înfiinţat recent mai multe premii, pe lângă Helion, singurul rămas din epoca trecută, deşi premiul întâi n-a mai fost acordat de mai bine de patru ani, atribuindu-se numai premiile inferioare. Taberele fragmentate aflate în competiţie şi-au înfiinţat propriile premii, dar acestea nu pot fi o măsură reală a calităţii, fiind de obicei câștigate de cei care fac parte din respectiva ”tabără”.
Autorii români pe care eu i-am întrebat au spus, aproape fără excepţie, că premiul cel mai “concludent” este cel care poartă numele lui Vladimir Colin, dar acest premiu a fost acordat până acum numai de cinci ori. Tot proaspăt (lansat anul trecut) este premiul care poartă numele lui Ion Hobana, decedat anul trecut, la vârsta de 80 de ani. Faptul că juriul are intenţii serioase este indicat recunoaşterea acestei distincţii de către secţiunea din Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România şi de Ministerul Român al Culturii şi Patrimoniului Naţional.

În mod cert, unul dintre premiile acordate nu arată deloc rău!

Putem menţiona alte două distincţii: premiul Galileo este acordat de către abonaţii (votanţii) revistei cu acelaşi nume; iar o editură din Bucureşti organizează din 2010 un concurs pentru romancieri, „Seniorii Imaginaţiei”,  premiul dând posibilitatea publicării în SUA, cu sprijinul unei edituri locale.
În ultima vreme au apărut critici tineri în viaţă literaturii SF române online, care percep diferenţele şi nu se tem să-şi spună opiniile. Unul dintre ei, şi anume Mircea Coman, pregăteşte rezumate lunare, despre apariţia fiecărui topic naţional şi se străduieşte să facă comentarii critice cu intenţii constructive.
Comparând cu situaţia noastră, simt, că uneori doar lăţimea unui fir de păr ne separă şi pe noi de o situaţie similară, iar de acolo ar fi şi mai greu să refacem drumul; nu este uşor, pentru că fiecare scriitor, de oriunde ar fi şi ar aparţine, se preocupă să fie devenire publicistică şi asta este o trăsătură umană lesne de înţeles. Din punctul de vedere al dezvoltării genului, mai mult decât atât, chiar al supravieţuirii genului, întrebările-cheie ar fi: cine şi de ce reuşeşte să fie publicat? văd lumina zilei şi opinii, fie ele pozitive sau negative? iar acestea din urmă (opiniile negative) pot fi eliminate uşor, pe motivul că sunt părtinitoare? În final, comunitatea fiind mică, dar fragmentată, întrebarea ar fi: dacă trebuie unită, cum să se procedeze?

* * *

Articol preluat de pe SFMag.Hu, cu permisiunea autoarei.

Mulţumim lui Balin Feri şi George Lazăr pentru ajutorul acordat în realizarea traducerii.

Deşi se resimte pe alocuri documentarea incompletă şi prezenţa şabloanelor în abordarea de ansamblu a realitaţilor româneşti, articolul oferă o imagine relativ apropiată de realitate a fandomului SF aşa cum este perceput din afara ţării noastre. Nu este cea mai rea imagine posibilă, dar în mod cert poate beneficia de îmbunătaţiri. (n.r.)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →