Un viscol năpraznic brăzda coasta Africii de Est. De câțiva ani, iernile au fost mai blânde și mulți au sperat că,  va fi la fel ca și în vremurile de odinioară. Dar în acest an, capriciile iernii s-au reîntors, vremea rea punându-și amprenta pe viața oamenilor din Noul Olduway. Așadar, puțini oameni se aventurau la suprafață, majoritatea mulțumindu-se cu liniștea vieții subterane.

De fapt … un om care a trăit în urmă cu 300 de ani, nici nu ar putea bănui că aici se află un oraș. Ce oroare trebuia să fi fost pentru oamenii din trecut să trăiască în acele cuști construite din beton, asfalt și oțel. Oare ce ar crede ei despre acest oraș lipsit de urâțenia asfaltului și a betonului … cine ar crede că un oraș ar putea deveni o adevărată citadelă a frumuseții naturale?

În acel moment o singură persoană se afla la suprafața orașului. Era un bărbat care stătea lângă o intrare subterană și trăgea cu nesaț dintr-o țigară. Era vizibil emoționat și întreg corpul îi era scăldat de sudori reci. Se afla la o distanță de câteva minute față de cel mai important moment din viața lui. Această întâlnire, căci despre ea vorbim, trebuia să aibă loc la ora 12.00 AM. Dar, tânărul nostru nu numai că a ajuns mai repede … de fapt el nu a închis un ochi întreaga noapte. Și nimeni nu îl putea condamna, mai ales că pe umerii lui atârna o povară foarte grea. Nu oricine avea privilegiul de a-i lua un interviu lui Andre Reven, acesta fiind cofondatorul ”Proiectului OM”. Până în acest moment multe din detaliile programului „OM” au fost clasificate. Domnul Reven se apropie de vârsta venerabilă de 308 ani și se zvonește faptul că, nu dorește să părăsească ”Proiectul OM”.

Într-un cuvânt, dl. Reven se pregătește să moară. Din această cauză, autoritățile au declasificat ”Programul OM” și   i-au dat profesorului permisiunea de a fi intervievat de către un jurnalist, la alegerea sa.

Era deja ora 11.00 AM și Daniel și-a făcut curaj să pornească înspre marea întâlnire din viața lui. După ce a coborât scările, a ajuns în strada Leaky. Putea să o ia pe jos, dar, ar fi ajuns la limită și acest lucru îi displăcea lui Daniel. Așa că, de această dată, el a hotârât să meargă cu metroul. Tânărul a traversat strada, a coborât pe o altă scară și la un moment dat a ajuns în stația de metrou. Din fericire, nu așteptase prea mult, fiindcă un Maglev tocmai se apropia … și după 20 de minute a ajuns la destinație.

A coborât din trenul cu levitație magnetică și în momentul în care și-a ridicat ochii a văzut un scris mare care trona deasupra unui intrări: ”Institutul Leaky”. Fiindcă a ajuns prea repede, Daniel nu a intrat ci a început să se plimbe pe stradă. Cu ajutorul unor proiectii holografice, străzile păreau un colț din natură. După câteva minute, Daniel s-a întors și vroia să intre în clădire. Însă, nu apucase să intre căci privirea i-a fost furată de ușa de la intrare. Deasupra tocului uşii se află o placă metalică argintie, lungă şi îngustă. Aparent veche, imaginea ușii îți transmitea un sentiment difuz, fiindcă în ea se împleteau vechiul și contemporanul. În momentul în care păşeai pragul, simţeai mirosul specific Noului Olduvay: o combinație interesantă de arome din natură (obținute artificial) și atmosfera saturată cu oxigen. După câteva secunde în care simțurile tânărului au fost inundate de invălmășeala miresmelor, acesta, trezindu-se brusc ca dintr-un vis și-a prezentat documentele și a fost îndrumat înspre un turbo-descensor. Astfel, întrevederea mult așteptată avea să se întâmple, profesorul Reven având biroul la subetajul 110, de fapt întreg etajul fiind laboratorul și biroul lui.

Ajuns la subetajul 110, Daniel a fost străpuns de un sentiment ciudat … parcă se afla într-un alt timp. În fața sa se întindea un coridor lung de câțiva zeci de metri. Acesta nu avea nici o asemănare cu tehnologia secolului XXIII, mai degrabă semăna cu un colț de casă din secolul al XIX-lea. Probabil că acestea erau gusturile profesorului… pe jos se găsea o superbă marmură roșiatică, așa cum Daniel văzuse doar în fotografii. Pereții erau acoperiți cu diverse ornamente, aici putându-se vedea picturi, sculpturi și obiecte de decorație. Dar cele mai frumoase artefacte erau armurile medievale, acestea fiind veritabile și complet înarmate. În fața lui Daniel se întindea un adevărat muzeu al civilizației umane, în miniatură bineînțeles. În momentul în care Daniel  s-a uitat cu atenție, a putut observa sculpturi din antichitate, picturi medievale, moderne, contemporane și artă asiatică. Era de remarcat faptul că aceste obiecte nu erau replicate ci erau reale … erau artefacte vechi de sute de ani.

Din loc în loc puteai să vezi o ușă, pe care nu scria nimic. Dacă cineva s-ar fi grăbit, mai mult ca sigur că nici nu le-ar fi observat. Întregul loc părea a fi creat special pentru profesorul Reven. Până acum, Daniel nu a mai întâlnit o asemenea persoană… de obicei oamenii din Noul Olduvay nu doreau să-și amintească de evenimente mai vechi de 200 de ani… nu degeaba ei se aflau în anul 280. Majoritatea oamenilor din acest secol aveau o aversiune profundă pentru oamenii și civilizația care a precedat anul 0 al Noii Ere.

 

*

*  *

 

În cele din urmă tânărul ziarist a ajuns la o ușă, în spatele căreia bănuia că se află biroul celebrului profesor. Daniel s-a apropiat încet și a bătut la ușă. După câteva secunde el a auzit o voce groasă, puternică zicând:

–   Intră!

–   Bună ziua domnule profesor …

–   A … tu ești ziaristul care trebuia să vină pentru interviu.

–   Da. Permiteți-mi să mă prezint. Sunt …

–   Știu foarte bine cine ești. Eu te-am cerut personal. Ceva din felul tău de a fi, felul în care folosești cuvintele mă intrigă. Și de aceea cred că meriți să ai șansa să-mi iei acest interviu. Sper să nu mă fi înșelat … bun … vrei ceva de băut?

–   Un ceai verde dacă se poate.

–   Nu vrei nimic mai tare?

–   Nu mulțumesc, este prea devreme.

În timp ce profesorul Revene a plecat să aducă ceaiul, Daniel a avut ocazia să-i studieze mai bine biroul. Era aranjat în același stil ca și coridorul, numai că această cameră era extrem de dezorganizat. O fereastră holografică se afla pe un perete și lângă ea se afla un superb birou în stil Ludovic. Acesta, spre surprinderea mea, era acoperit de hârtie. În acest oraș, al noii speranțe, de mult timp s-a renunțat la utilizarea hârtiei, aceasta fiind înlocuită cu tehnologia digitală. Tabletele electronice au învins hărtia. De fapt, nici nu știam că se mai fabrică hârtie. Dar bănuiesc că ai unele avantaje dacă ești Andre Revene. În partea dreaptă a camerei se afla o canapea mare și în fața ei stătea o măsuță de sticlă. Restul camerei era ocupat de cărți, tablouri și fotografii. După câteva minute și profesorul reapare tinând în mână două căni mari.

–   Hai să ne așezăm pe canapea!

–   Bine. Domnule profesor, observ să aveți o adevărată pasiune pentru antichități.

–   Hmm … da. Se pare că toată lumea uită că eu, la început, am fost doar asistentul profesorului Nomirov. În aceste momente noi trăim într-un oraș creat de imaginația lui. Eu doar am pus în practică ceea ce el a gândit. La început și mie îmi era greață de ceea ce umaitatea a creat înaintea noii ere. Dar Igor a reușit să-mi deschidă ochii și începând din acel moment, am început să iubesc tot ceea ce este frumos, fără să țin cont de noțiuni desuete cum ar fi sex, rasă, perioadă sau religie.

–   Activitatea domnului Nomirov a fost puțin cunoscută până în acest moment. Ce puteți să îmi spuneți despre el? Care este povestea lui, ce fel de om era, cum l-ați cunoscut?

–   Dragul meu Daniel, semeni cu un lup tânăr și flâmând. Vrei totul dintr-o dată. Trebuie să înveți să aștepți, pentru că acest interviu nu va fi unul de gen fast-food. Vom discuta mult, vom trage unele concluzii și cu siguranță nu ne vom grăbi. Studierea secolului XX este foarte importantă. Atunci apare un fenomen care va conduce la izbucnirea Ultimului Război Mondial. Și dacă acest război nu ar fi existat, profesorul Nomirov nu ar fi creat ”Proiectul OM”.

–   Deci profesorul Nomirov este cel care a creat acest proiect?

–   Da…

Dar în timp ce profesorul vorbea, un led roșu a început să pâlpâie într-un colț al biroului. Andre Revene s-a ridicat și a verificat ceva …

–   Imi pare rău dar întâlnirea de azi trebuie să se termine. O să ne vedem mâine în același loc …

–   Sper că veți avea mai mult timp la dispoziție.

–   Da, cred că o să am … a, am uitat să-ți spun. De mâine lasă-ți sculele moderne acasă. Vom discuta și vom scrie cum făceau oamenii de odinioară.

 

*

*  *

            Daniel era un pic dezamăgit, fiindcă nu se aștepta ca acest interviu să decurgă în acest fel. Dar ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva începând din secunda în care când a ajuns la subetajul 110. Un om cu asemenea gusturi nu avea cum să accepte cutumele societății în care trăia. În prima fază Daniel a vrut să meargă pe jos până acasă, dar s-a răzgândit și a optat pentru un aeromobil. Dar câțiva kilometri stăteau între Daniel și unitatea de comandă pentru aeromobile … el putea să aștepte Maglevul sau să-i parcurgă pe jos … și în cele din urmă cea de-a doua variantă a avut câștig de cauză.

Daniel dorea să-și pună gândurile în ordine și încerca  să-și inducă o stare de relaxare profundă. El făcea aceste exerciții pentru că dorea să fie într-o formă psihică perfectă pentru a doua zi. De fapt, el urmărea un singur lucru … să-l prindă în mrejele sale pe domnul Revene.

După treizeci de minute Daniel era la suprafață și se îndrepta spre panoul de control al aeromobilelor. Odată ajuns în fața panoului, a început să introducă date despre tipul vehicolului, destinație și durată. După ce a așteptat 3-4 minute, în fața lui Daniel a oprit o mașină. El s-a ridicat, a mers înspre mașină și după ce a efectuat o scanare retinală ușa aeromobilului s-a deschis și tânărul a intrat în ea și s-a așezat comod pe scaun. În scurt timp s-a auzit vocea calculatorului și aceasta l-a întrebat dacă dorește să conducă sau să fie cuplat pilotul automat. În acel moment el dorea să se relaxeze, așa că a lăsat calculatorul să conducă mașina. Daniel, după câteva minute, tresare și îl pune o întrebare calculatorului:

–   Hei, ai și muzică în memoria ta?

–   Bineînțeles domnule.

–   Dar muzică veche … dinaintea noii ere?

–   Bineînțeles domnule.

–   Arată-mi o listă, dar vreau să cuprindă doar muzică din secolele XVIII-XIX.

–   Vă rog să așteptați o clipă …

După câteva secunde computerul i-a arătat o listă și după ce a studiat-o, Daniel s-a hotărât să asculte Berlioz. Nu știa nimic despre el sau ce fel de muzică a compus acesta, dar ceva îl atrăgea înspre acest nume. Așa că restul călătoriei și-a petrecut-o ascultând ”Simfonia Fantastică” într-un întuneric deplin.

Locuința tânărului jurnalist nu avea nimic deosebit, nefiind diferită cu nimic față de celelalte milioane de locuințe din Noul Olduway. Daniel putea să aibă orice locuință și-ar fi dorit, neexistând vreo interdicție în această privință. Dar spiritul acestui veac îi îndemna pe oameni să se gândească doar la lucrurile esențiale. O locuință mare ar consuma multe resurse și acestea ar fi fost risipite în van, pentru că Daniel nu avea nevoie de așa ceva. Prin aceste măsuri (și multe altele) se dorea eliminarea spiritului mercantil și a obsesiei maladive privind posesia excesivă. Bineînțeles că nu s-a reușit în totalitate implementarea acestui principiu, dar s-au făcut pași mari în această direcție.

Apartamentul lui Daniel se afla într-un uriaș complex subteran de locuințe și avea 3 camere. Într-una se afla dormitorul, acesta fiind compus dintr-un pat și un dulap. În cealaltă cameră se afla baia și bucătăria și în ce-a de-a treia cameră se afla zona holografică. Camera era foarte îngrijită și prin iscusite meșteșuguri holografice s-a ajuns ca ea să semene cu un frumos colt de pădure. Daniel își petrecea majoritatea timpului în această cameră, aici fiind locul în care el făcea sport, citea cărți virtuale și își compunea articolele.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →