„Pe ochiul magic al privirii tale, ne-am aşezat temelia fiinţei noastre” (HAFEZ)

O legendă, veche de când lumea, spune că fiecare sat, cătun, oraş, deal, vale, munte sau apă îşi are povestea ei de la care i se trage şi numele. Poveste unde personaje principale sunt două, trei şi a căror existenţă a fost certificată de fapte şi locuri cu un mister greu de elucidat, oamenii vorbind în şoaptă despre unele evenimente din vechime şi aceasta deloc în prezenţa copiilor.

Cică demult, demult, pe aceste vechi meleaguri îşi făcuse apariţia, nimeni nu ştie de un unde, un fecior a cărui frumuseţe cu mult întrecea pe cea a flăcăilor din sat; probabil trimis al cerului sau de glasul lăuntric al inimii, un om singuratic şi taciturn, care prefera prietenia animalelor sălbatice, sălaşul avându-l mai mult în codru. Iar de-l întâlneau megieşii satului, stătea la sfat cu aceştia, întrebările punându-le mai mult ei, răspunsul acestuia fiindu-i „da” sau „nu”. De multe ori îl surprindeau pierzându-şi privirea dincolo de zare, căutând parcă ceva numai de el ştiut. Chiar într-o zi l-au întrebat şi oamenii ce căuta de fapt, pentru că nu făcea rău nimănui, fiind un fel de holtei de care nu se legau nici chiar unele femei.

Le spuse că ar fi în căutarea mărului de aur, măr despre care bătrânii satului spuneau că de ar fi muşcat careva din el, chiar şi o singură dată, devenea nemuritor. Şi fireşte, stăpânul pământului. Dar nimeni nu ştia de existenţa acestui măr şi de culoarea acestuia şi nimeni nu ştia dacă pomul nu era o simplă poveste transmisă din om în om, aşa cum se transmit poveştile din generaţie în generaţie. Cu siguranţă exista o taină juruită din vechime care de ar fi fost trădată, întreaga regiune avea să fie înghiţită de adâncuri, aşa cum se scufundă unele sate în zilele noastre. Căci, spuneau bătrânii, pe aceste meleaguri ar mai fi existând încă unele bălţi mişcătoare, bălţi care răsăreau de nici unde nu te aşteptai, frumuseţea nuferilor galbeni – o noutate, ca şi cântecul unei sirene nevăzută de ochi omenesc, îmbiindu-te să-ţi răcoreşti oboseala de peste ani şi limpezeşti obrajii în apele cristaline în care-ţi puteai oglindi nu numai privirea ci linişti şi gândurile…

Ba, mai mult, unii spuneau că în această baltă, numită Balta Lupului, îţi puteai ghici viitorul şi afla destinul. Cum eu nu am văzut-o niciodată şi mai cred încă în poveştile bunicilor, de bună seamă că şi aceasta tot o poveste este…

Şi dacă venirea feciorului, căruia oamenii îi ziseră Caronfil, adusese unora linişte, căci era plin de înţelepciune, nu toată lumea privea cu ochi buni frumuseţea acestuia, devenind cu timpul un fel de piper turnat pe rană. Cât despre existenţa mărului de aur, nici pomeneală! Rămăsese doar un simbol, cel ce ar fi voit să-l găsească trebuind a avea însuşiri alese şi să fie plin de virtute şi cuminţenie. Şi în timpurile noastre…

Aşa se face că în toată această vreme, lumea până peste cap de ocupată cu cele ale lumescului uitară de măr şi de vraja acestuia, arareori amintindu-se de el la unele adunări ale tinerilor. Dar, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu o fecioară, fiică a satului, pe nume Basga, căreia bunica ei, înainte să-şi dea ultima suflare îi şoptise ceva de tainicul fruct şi de locul unde putea fi găsit pomul cu merele vrăjite dar şi de pericolul ce-l aşteaptă pe cel ce s-ar încumeta să-l afle…Exista, într-adevăr, în Valea adâncă, a pădurii „Doi Lei”, vale necălcată încă de picior de om de sute de ani, la întretăierea pădurii cu tainica „Poiană a albinii” un fel de poiană ascunsă, unde creştea o floare rară, Papucul Doamnei şi unde la circa cincizeci de metri puteai zări un fel de lac, format în urma alunecărilor de teren, a cărei apă- aproape fierbinte, ţâşnea dintr-o vână ascunsă a pământului şi căruia oamenii îi ziseră Balta Lupului. Cine s-ar fi încumetat să coboare până acolo, să culeagă nuferi galbeni, acela cu siguranţă era un viteaz întrucât pământul era mişcător şi nici n-ai fi avut vreme să spui „măi”, pământul înghiţindu-te…Cât despre fată, Basga, nu prea cunoştea locurile şi nici nu ştia ce putea face cu cele spuse în şoaptă de bunică-sa; mai mult, de la o vreme începuse a o frământa gândurile, încercând pe ici, colo să afle câte ceva în legătură cu misterioasa „Poiană a albinii” şi cum să facă să ajungă acolo fără s-o ştie nimeni..?! Pentru că tot legenda spunea că o dată la o sută de ani apele acestui lac, unde nu se apropia picior de om, înghiţea îmbrăţişând într-o dulce strânsoare câte o fecioară de prin împrejurimi, adâncurile bolborosinde auzindu-se hăăăt, multă vreme apoi, pământul zdruncinându-se şi cutremurându-se… Pesemne erau ţipetele celei înghiţite de adâncuri, strigând după ajutor.

Poate de aceea bătrânii satului nu le vorbeau nepoţilor şi feciorilor nimic de existenţa acestui lac bântuit de stafii, în mijlocul căruia, spuneau unii, de ar fi existat mărul fermecat şi l-ar fi aruncat acolo, s-ar fi produs miracolul învierii tuturor celor înghiţiţi de pământ şi ape…

***

Căutarea şi singurătatea fetei ajunsă însă la urechile lui Caronfil sau cine ştie care îi era numele adevărat şi poate că de aceea mersul îi era fără de odihnă şi agerimea minţii alerga încoace şi încolo, trebuind numaidecât să culeagă mărul. Despre această fiică a satului flăcăul auzise că deşi singură, era bine păzită de înţelepţii satului, nimeni să nu-i pricinuiască vreo supărare până va fi dată, cu cununie în faţa Sfântului Altar, vreunui flăcău care s-o merite. Aceasta atât pentru delicateţea ei fizică cât şi pentru fineţea ei spirituală dar, mai spuneau pe şoptite unii rău voitori, deţinea o bogăţie ascunsă înlăuntrul inimii care, de-ar fi fost descoperită şi furată, de bună seamă ar fi dispărut întreg satul…

Fata nu avea decât vreo şaisprezece ani,. Cum vă spuneam era firavă, mărunţică de statură, cu părul castaniu închis prins în două cozi, cu cărare pe mijloc, dar lungi până la glezne. Ca frumuseţe, nu strălucea; dinlăuntrul sufletului însă emana o căldură şi o lumină nemaiîntâlnită la celelalte fete şi se remarca prin virtute şi cuminţenie, bunătate şi evlavie, agerimea minţii şi o vitalitate ieşită din comun. Preocupări depăşite acum, când modernismul a cuprins şi bune şi rele, şi frumos şi urât şi toate, grabnic… Aşadar, preocupată fiind mai mult de cele sfinte şi în gânduri, scormonind fel şi chip de planuri să afle „Balta lupului” şi de mărul de aur cu care să-şi salveze satul pentru totdeauna, aşa cum îi spusese bunică-sa, căutând a vedea în străfundul inimii răspunsul la întrebări, nici nu văzu când în preajma ei apăru, din senin, necunoscutul flăcău despre care auzise vag câte ceva…

Se pare că Natura-Mamă cunoştea mai bine esenţa lucrurilor decât noi, oamenii, căci flăcăul voise doar să-şi odihnească oboseala trupului dogorit de soare, să prindă putere pentru a-şi continua drumul şi căutarea. Ostoindu-şi foamea cu cele câteva merinde aflate în fundul traistei, albită de vechime, după care să-şi potolească setea în vreun ochi de apă adunată pe urmele de copită ale vreunui cerb…Până atunci însă deşurubă mânerul bastonului de care nu se lipsea nicicând şi sorbi alene rotindu-şi privirea încoace şi încolo. Aşa o zări pe fată care, cu paşi nebănuiţi se apropia de alesul necunoscut al inimii…

Cât despre licoarea ce-o ţinea ascunsă înlăuntrul bastonului, nimeni nu-i ştia gustul şi menirea, oamenii spunând că acest singuratic trubadur al codrului îşi alina singurătatea şi prindea puteri de a-şi urma cursul drumului cu puterea acesteia…

Lăsă, aşadar, pe fată să se aproprie, culegând albăstrele şi piciorul cocoşului şi săpunăriţă sălbatică, într-un dulce şi duios cântat al unei triste balade de dragoste, timp în care părul, despletindu-i-se, îi cuprinse întreg trupul acoperindu-i sfiiciunea parcă obraznică a merelor din sân, crude şi nevinovate ca un pui de rândunică dar îmbietoare şi şăgalnice ca floarea de-colţ… Acestea făcu să-i ascundă privirii flăcăului inocenţa fetei; se aprinse în el totuşi un foc lăuntric, de dragoste şi, de nu s-ar fi împiedicat de-o anghinare, cu siguranţă fata i-ar fi căzut în braţe…

Cuprinşi de această dulce şi tăcută beţie a iubirii, se priveau nedumeriţi, nici unul ştiind ce-i şi cum, şi poate multă vreme ar tot fi rămas privindu-se şi îmbrăţişându-se cu privirea dacă nu i-ar fi trezit pe amândoi o voce nevăzută:

-Fiii mei, voi veţi găsi mărul de aur! Veţi salva cetatea aceasta de foamea nepotolită a diavolului de la Balta Lupului care se mai află încă în mijlocul Poienii Albinii. Pentru aceasta însă, după ce vă veţi uni destinele, fiind alături la bine şi la rău, trebuie să trăiţi despărţiţi unul de altul, aşa fel încât singuri să înfruntaţi ispitele ieşite în cale, voi, numai prin puterea gândului având a vă salva. Cât despre hrană, nu vă temeţi: Natura-Mamă vă va oferi toate cele trebuincioase vouă, să prindeţi puteri, să străbateţi văi şi munţi şi tot Natura-Mamă vă va adăposti de vitregiile naturii, numai dacă veţi trăi cu aceeaşi intensitate iubirea care v-a cuprins acum şi lumina focului lăuntric va arde continuu, luminându-vă calea şi mintea…

-Şi mărul, zise flăcăul…

-Strălucirea mărului din pomul pe care-l vei afla tu, Caronfil, va străluci atât de tare încât de nu-l vei purta neîncetat ascuns în sân, puterea lui ar putea volatiliza întreaga noastră aşezare. Aşadar, să nu te laşi cuprins de pofte şi ispite şi să nu muşti dintr-însul căci vei abate ciumă, război şi prăpăd asupra pământului.

-…şi eu?, zise Basga.

-Tu, să păstrezi cu grijă mare ce ai, să nu te cuprindă fierbinţeala, căci vei orbi şi vei ajunge înainte de vreme la Balta Lupului care te va înghiţi şi în ale cărei adâncuri vei afla lucruri nu tocmai uşoare…

Cei doi îngenuncheară în faţa vocii nevăzute, sărutând pământul. O rază de foc le străpunse mădularele, căzând neputincioşi la pământ de parcă o beţie necunoscută îi cuprinse şi mâinile, fără de voie li se întâlniră…Abia atunci înţeleseră ei mesajul primit şi pedeapsa care îi aşteaptă de nu vor face întocmai cum li s-a spus şi începură a plânge…

-Văd că aţi prins a înţelege lucrurile, fiii mei! Mă bucur să aflu lucrul acesta. Ei, acum, să vă dau binecuvântarea Mea şi, porniţi la drum!

O luară, unul spre răsărit şi celălalt spre apus, nu înainte ca flăcăul să-i pună pe deget fetei un inel împletit din flori de câmp şi cununiţă din florile culese de Basga nu cu multă vreme în urmă, juruindu-şi iubire neschimbată şi statornică şi credinţă.

Şi deşi se depărtau unul de altul, amândoi auziră vocea clară care le pecetluise dragostea şi lunga peregrinare: ”Să nu care cumva să cădeţi în deznădejde! În lunga voastră călătorie Natura-Mamă va avea grijă să vă adăpostească şi hrăni. Drumurile nu sunt uşoare dar dragostea şi credinţa voastră vă va ţine uniţi….”Şi parcă tot mai rar: „După ce veţi izbuti să culegeţi mărul să nu vă înfruptaţi dintr-însul…, să nu cadă sămânţa unde nu trebuie, să încolţească pui de monştri…

Şi uimiţi, şi speriaţi şi cuprinşi parcă de un fior necunoscut până mai ieri, cei doi tineri Basga şi Caronfil, având inimile pecetluite într-o dulce şi tainică feerie, având a-şi urma fiecare drumul hărăzit de soartă, să caute, unul fructul fermecat, care aducea viaţă şi celălalt, în călătoria de unul singur, având a lupta împotriva ispitelor ascunse ale diavolului, fetei nu de puţine ori apărându-i în cale feciori frumoşi ca raza soarelui şi cu părul strălucitor ca pana corbului. Gândurile ei însă nu-i puteau fi clintite, o forţă şi voinţă lăuntrică ţinând-o trează, timp ce, pe frunte, căpătă un semn distinct, o aluniţă cât un bănuţ de argint, aluniţă pe care de câte ori o atingea, o cuprindea un dor nespus de Caronfil…Îi apărea în faţa ochilor imaginea flăcăului înalt ca bradul şi frumos ca soarele înspre asfinţit, şuviţele cărunte de la tâmplă făcând să-i strălucească coroana capului cum strălucesc poieniţele noaptea luminate de licurici. Şi inima i se tulbura, un dor nespus, sfâşietor cuprinzând-o şi ochii, înlăcrimaţi stropeau pământul, din el răsărind ghiocei, albi, mici şi nevinovaţi.

Îi prindea bine acest plâns fetei căci îi răcorea fierbinţeala inimii iar obrajii, spălaţi de lacrimi, mai tare îi lumina faţa.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →