Mi s-a dat o escortă de războinici, câţiva dintre ei urmând să rămână cu mine la Gotten, căci sunt fii ai tribului Darnon ce şi-au desăvârşit ucenicia într-ale războiului şi se întorc acum, şi ei ca şi mine, acasă. Legământul apasă încă asupra mea, nu voi putea să vorbesc decât odată ce-mi voi fi luat în primire slujba, odat-ajuns între zidurile celei de-a treia Citadele. Anul de tăcere se va încheia curând şi primele mele vorbe vreu să le grăiesc dinaintea ei…

Poteca şerpuită ce pleacă din buza platoului, se-afundă printre nămeţi. Din-jos, din îmbrăţişarea de cridă în care Arwanathul e învăluit de pădurea bătrână cu straiul său îngheţat, fuioare de abur străveziu se ridică înspre ceruri. Akech măsoară cu ochii de-abia mijiţi tărâmul muntenesc şi ţinuturile sale, ce se strâng împrejurul Munţilor Lunii, precum un brâu cuprinde mijlocul de fecioară neprihănită. Ailmul de pe care-l aşteaptă Citadela Gotten îl cheamă ne-ncetat, cu glas de Vântoasă a Înălţimilor. Brădetul cel des, înspre care i se îndreaptă gânduri din ce în ce mai pătimaşe, de când se simte izbăvit de apăsarea Aillyannei şi a drept-văzătoarei dintr-însa, se află în sud-est, mărginit de Hotarul Răsăritean.

Mi-e oarecum teamă de întâlnirea cu preafrumoasa Varina… Vrafurile de scrieri străvechi, ale premergătorilor neamului nost şi mai ales tăcerea ce-am îmbrăţişat-o de bunăvoie, atâta amar de vreme, m-au sălbăticit… Iar el… nu mă grăbesc deloc să dau ochii cu el… Unsul Gottenului, fratele meu bun… bărbatul Varinei…

 *

 Al doilea Druj al lui Nahwan

„S-a întâmplat o minune, pe care nu pot să nu o însemnez pe-aceste foi, care mi-au devenit sfetnic de-ncredere. Aproape-ajunşi la poalele Ailm-ului, la Izvoare, câţiva dintre războinicii mei au auzit scâncete şi gângurit, venind de undeva din hăţiş. Ne-am apropiat cu teamă, deşi Vântoasele îşi au tărâmul mai sus, pe-ntinsul Arwanat, şi-ntre troiene am aflat acoperit cu o năframă albă ca neaua, un coşuleţ. Am dat la o parte pânza cea imaculată şi de dinăuntru m-au privit doi ochişori calzi şi netemători. Dintr-o dată mi-a apucat barba în mânuţele-i dolofane şi a început să tragă cu putere. Atunci, pe când m-am lăsat cufundat în adâncul ochii săi, mi s-a fost arătată vedenia şi pesemne c-am icnit cam tare, căci de-ndată m-au înconjurat oştenii, cu armele pregătite. Mai târziu, pe când ne-am aşezat împrejurul focului, câţiva războinici mi-au mărturisit că şi ei au avut aceeaşi viziune ca şi mine: o Şoimancă ridicându-se de-asupra pădurii, şi-apoi lupi, mulţime de lupi albi cu spinările zburlite şi ochii de jar… Copilul e lângă mine, e sănătos şi-i voinic precum un zmeu, e darul Bendei pentru sufletu-mi prea-nsingurat! O să-l numesc Dorian….”

 

-Rânduiţi strajă şi ţineţi focurile-n frâu! La fiece zece paşi aşeză câte-un pândar, căruia-i cercă armele de rugină, chimirul de iască uscată şi tolba de săgeţi. Ostar, Unsul Gottenului avea chipul înnegurat de griji şi gânduri neliniştitoare. Dinspre Cetatea de Scaun primise veste de la unul dintre puţinii credincioşi adevăraţi ce-i mai sălăşluiau în pântece, cum că Vorbitoarea trimise oşti spre Citadele. Bărbatul grăbea acum printre muntenii de pe creasta zidului, ferind oştenii ce-i răsăreau în cale precum nişte ţurţuri uriaşi şi-ntunecaţi. Nu vrem decât să fim lăsaţi în bună-pace, să ne cârmuim după cum găsim de cuviinţă şi nu după cum i se năzare unei divinatoare închipuite…

Ştii bine că fecioarele din stirpea Ailei n-au nevoie să vadă cu ochii, ca să cunoască ce li se petrece-n regat… Akech fusese dintotdeauna un credincios… De-asta şi apucase pe calea cucerniciei…

Credinţa-aceasta oarbă, în ceva atât de pământesc, mă-nspăimântă amarnic, frate; nimic din ceea ce facem noi, ceilalţi mulţi şi năpăstuiţi, nu mai are vreo însemnătate căci vorbitoarea ta a văzut deja tot ceea ce era de văzut şi-apoi a cântărit după cum i-a dat ghes sufletul, iar noi vom trage ponoasele, oricum am face şi-am drege…

Crezi în Părinţii Cerului, frate? De fiecare dată se-ajungea aici. Când Akech nu mai găsea altă cale să-l înduplece, întotdeauna se agăţa de credinţa sa în Yazaţii Înălţimilor, pe care i-o proptea-n faţă, precum o pavăză. Lui îi e atât de uşor… să se lase prins în vâltoarea de nume răsunătoare, printre pilde pline de înţelepciune şi crezuri străvechi, dar eu trebuie să mă-ngrijesc mai întâi de sufletele de-aici, de pe pământul negru şi-ngheţat şi-abia mai apoi, dacă mai rămâne vreme, să-mi ridic ochii pentru a-i lăsa tămăduiţi şi mângâiaţi de frumuseţea cerurilor…

Mă-ncred în mâna ce-mi poartă ciocanul de luptă şi-n ochii cu care-mi privesc potrivnicul… Cred în codru şi-n munte, precum şi-n stelele după care-am învăţat din pruncie, să mă mişc printre culmi. Cred în ceva mai presus decât o biată muiere ar putea vreodată să priceapă…

-Se-ntoarce… aproape că gemu bărbatul. Acum că a ajuns Ald, Sylva l-a trimis tocmai pe el ca să se-ngrijească de Gotten…. şi să-mi ia capul… Vipera! Nu ştiu de ce mă tem mai mult, în ceasul acesta de-al doisprezecelea, de faptul că potrivnicul ce l-a trimis Vorbitoarea e fratele meu bun, sau că acesta se-ntorce acasă mai mult pentru soţia mea, decât pentru slujba ce i-a fost pusă pe umeri de către Kerru şi Kianna

*

Al 2463-lea ciclu de la naşterea binecuvântatei Aila, din voia Părinţilor Cerului şi a lui Chamach, Luminătorul…

Demult tare demult, pe vremea când munţii se băteau în capete şi pământul nu era statornicit, iar smeii şi gheunoaiele se vânturau printre oameni în voie; pe când încă se mai cunoşteau rosturile străvechi ale ştergarului şi tainele ierbii fiarelor, iar folosul meşteşugit al cremenii, pieptenelui şi-al oglinzii nu fusese întru totul pierdut. Se afla în acele vremi, dincolo de Maarmerul Înnegurat, un tărâm sălbatec, locuit de seminţii străvechi şi binecuvântat de Părinţii Cerului cu belşug şi bunăstare. Meleagurile de la Soare-Răsare erau numite aceste pământuri iar printre locuitorii lor se aflau şi muntenii Arwei. Şi erau încă tineri pe-acele pământuri, fiii şi fiicele Înălţimilor, se rânduiau în cete conduse de-o Maică-Mare, primiseră taina focului şi cunoşteau roadele de deasupra cât şi din adâncurile pământului. Şi era blagoslovit acest popor cu viaţă îndelungată şi putere de înţelegere, mai presus de celelalte seminţii răsăritene, întrecuţi în înţelepciune doar de Taelii veniţi dintre stele şi-n puterea trupească de către Pelorii prăsiţi de glia cea neagră. Feciorii lor deveneau Eroii acelor timpuri iar fetele primeau la rândul lor daruri nemaivăzute, încă din născare…

Mâine, odată cu zorii am să las în urmă Brădetul şi Gottenul, precum şi închipuirea-n care-am vieţuit ca un smintit, în ultimii ani… Ea mi-e interzisă; pe zi ce trece e tot mai îndepărtată şi mai rece, dar e mereu acolo, precum o stea acăţată de boltă, la care poţi doar să te zgâieşti, cu ochii goi şi gura căscată, ca un zânatic… Dar un surâs de-al ei e mai preţios decât toate învăţăturile Prea-Sfintei Aila, o privire venită din ochii-i de smaragd e mai cuprinzătoare decât întreaga dogmă a Oracolului şi-n vorbele sale recunosc frânturi din glasurile zeilor de demult, tunetul lui Kerru, ploaia binefăcătoare a Kiannei şi viforul Ororei…

Muntencele sunt frumoase, nevoie mare, de se-nclină şi soarele la vederea lor. Se zice că, demult, pe când stelele nu se despărţiseră încă din strânsoarea lor drăgăstoasă, o fecioară munteancă de-o frumuseţe nemaivăzută, Oryanna pre numele său, a coborât de pe Înălţimi către câmpie şi acolo s-a iubit cu-n yazat dând naştere la doi prunci gemeni: un băiat şi o fata; băiatul a fost numit Aimon, iar fetei i-au pus numele Aila. Legenda mai spune că pruncii au fost despărţiţi de cum s-au născut şi duşi departe unul de celălalt. Fata a rămas în grija mamei dar băiatul a fost purtat pe aripile yazatului, departe, către ţinuturile interzise –acolo unde ploaia nu ajunge niciodată. Zdrobită de durere, Oryanna s-a întors către Arwa, căutând alinare. Iar Arwanatul i-a răspuns, trimiţându-i-l pe Talamon, viteazul, ca să-i tămăduiască sufletul. Astfel a dat naştere Oryanna, întemeietorilor celor cinci triburi…

-Iarăşi scrii…. Akech zâmbeşte cu amar, căci cunoaşte prea bine vocea ce-l mustră ca pe-un prunc ce tocmai a făcut o boroboaţă. Ostar se-ntorsese de la vânătoare, era plin de ţurţuri prin barba rară şi zburlită, podoaba ce-ar fi trebuit să-l mai apropie-un pas de bărbăţie, pe lângă nenumăratele însemne ce le purta cu fală –o pielea de urs alb, un şirag de gheare de issul şi mai ales ciocanul de luptă, ce-i atârna peste spate. E un bărbat al obştii, fără-ndoială…. cugetă tânărul sfrijit, în vreme ce se smulse din îmbrăţişarea poveştii ce-o încondeia. E nalt, puternic şi aprig, deja-i sunt întipărite pe chip semnele unei căpetenii războinice, un Uns durwandar, deşi n-a apucat a douăzecea primăvară. De-aceea-l îndrăgeşte Varina…  Iar eu… aproape că suspinăBolnăvicios şi nevolnic, chiar dacă Botezul îi trecuse de mult, Akech încă mai arăta precum un fecioar de cinsprezece ani. Eu am ales slova şi nu paloşul, pergamentul mi-e pavăză, căci e mai tare decât cea mai măiastră armură, atinge sufletele şi le-nalţă, le poartă pe aripile sale departe, în alte vremi şi alte lumi…  

Nu mai visa cu ochii deschişi, edde! Avem treabă! Glasul mezinului se îmblânzi pe dată, după izbucnirea de dinainte, când Akech se ridică de peste foile sale buimac, cu ochii obosiţi şi chipul pământiu. Dar mai târziu, după ce vom fi orânduit prada şi-o vei trece-n catastif, te voi ruga să ne istoriseşti povestea la care lucrezi, îl îmbună mezinul cu ochii strălucitori. Varinei îi plac poveştile mele, dintotdeauna i-au placut… Pentru ea mă îngăduie Ostar la focul războinicilor, altfel aş cina alături de schilozi şi de moşnegi…

Tânărul oftă cu alean, strângându-şi foile şi uneltele de scris, în vreme ce-i spuse războinicului cu glasul stins:

-În sara asta o să vă istorisesc o altfel de poveste… De prea multă vreme în jurul vetrei s-au auzit doar istorii cunoscute, despre Aila şi măicuţa Oryanna, precum şi despre începuturile neamului nost. În sara asta vă voi spune despre Orora şi Kerru, cum a uneltit ea să-mpărăţească peste Serdel la dreapta Cerului, ca Reea şi Raiu… şi cum a fost pedepsită-ntru vecie…

*

Silueta cenuşie, ce-şi tăia cale prin marea îngheţată-ntr-o nemişcare de basm, printre arbori îngreunaţi de omăt şi troiene urieşeşti, înainta cu fereală, cu ochii mereu înspre construcţia pe jumătate îngropată-n zăpada albăstruie de la marginea pădurii. Ajunse lângă primele valuri de pământ cu palisade, pe care le ocoli, cu ochii-n patru tot timpul, ciulind urechile la orice adiere de vânt. În faţă îi apăru primul zid al Avanpostului. Era înalt de-un stat de om –nici prea mare, nici prea mic ar spune unii– însă după el, ferit privirii, se întindea un şanţ pe fundul căruia erau împlântaţi pari ascuţiţi, anume aşternuţi acolo pentru cei nepoftiţi. Abia din buza şanţului se ridica falnic, zidul principal al Citadelei, `nalt de te durea ceafa de cercai să-i desluşeşti conturul pe cerul senin al dimineţii. Akech o luă de-a lungul zidului, cocârjat de spate, ridicându-şi poalele mantiei, căci omătul îi ajungea în unele locuri până la genunchi. Nu trecu mult şi se trezi dinaintea unei porţi masive, din spatele căreia se auzi pe dată vânzoleală şi zgomot de oţel lovindu-se de-oţel. Grăi limpede, încremenind în umbra parapetului:

-Dowa forná boka-rhuk, firé Chadath Kernell[1]!

Dema forná rhuka-tan! Ettokaná[2]! i se răspunse de dincolo şi bărbatul răsuflă uşurat.

Se strecură prin deschizătura porţii, ce i se lărgi dinainte cu vaiet aproape omenesc şi pătrunse-n cetăţuie. Oştenii ce-l întâmpinară dincolo de ziduri se plecau cu respect, de-ndată ce zăreau însemnele Alzilor Durwandari, însă bărbatul observă –nu fără puţină bucurie– că muntenii nu-şi lăsau armele din mâini nicio clipită. Se aştepta să vin chiar eu, poate ca să-l conving să predea Gottenul fără luptă… chicoti Akech pe când era escortat de doi zdrahoni împlătoşaţi, spre citadela cu coperişul arcuit.

Îl găsi pe Ostar lângă vatră, aplecat asupra limbilor roşietice, ce-aproape-i pârjoleau chipul.   

-Ai venit… murmură Unsul, fără să se mişte sau să-l întâmpine cum se cuvenea, pe fratele său mai mare. Le-am spus că o s-apari chiar tu, căci tare mult ai mai aşteptat clipa asta… Şapte ani au trecut de când am părăsit locurile acestea. Dar acum, că sunt aici, parcă nu s-a scurs nici o clipă. Akech se aşeză lângă războinic, la marginea vetrei încinse şi glăsui deodată, poticnit, căutându-şi parcă vorbele ce le le ţinuse întemniţate până atunci:

-Varina! Unde-i Varina?!

Ostar ţâşni în marginea focului, drept şi năprasnic precum un smu străvechi, dar la fel de repede precum se pornise şi-ngheţă într-o amară nemişcare, cu mâna pe mânerul ciocanului de luptă şi ochii goi, sfredelind prin ziduri, peste culmi şi văi.

Soţia mea nu mai e… S-a stins la scută vreme după naştere. Te-a aşteptat, să ştii… mult te-a mai aşteptat, ca să-i binecuvântezi rodul pântecelor ce i-a adus pieirea.

*

Viscolul se potolise întrucâtva iar de peste vârfurile ca de lance ale brazilor se ridică o ceaţă groasă, închipuind vălătuci ce prind viaţă printre trunchiurile de cleştar. Citadela pare prinsă-n nemişcare, la fel precum pădurea bătrână, Ailmul cel des şi îngheţat, doar de deasupra zidului Porţii se ivesc două siluete, încotoşmănite-n piei grele de urs. Un bărbat cu părul nins, prea scund şi sfrijit, ca să fie războinic şi-un altul, nalt ca un brad, însă tremurând ca un prunc bolnăvicios, sprijinindu-se-n toiag precum un moşneag. Pierderea Varinei ne-a însemnat pe-amândoi… acesta-i preţul de care spunea Vântoasa de la Izvoare… Viaţa ce s-a fost plătit deja şi durerea ce-o avem de îndurat amândoi, până la sfârşitul zilelor… Dar asta nu e totul…

În poiana de dinaintea Gottenului, la marginea Brădetului, de către miazăzi, o armie numeroasă se rânduie pentru atac, sunt câteva mii de zeloţi, veniţi odată cu ceasurile dimineţii de la Aillyanna..fecioarele din stirpea Ailei n-au nevoie să vadă cu ochii, ca să cunoască ce li se petrece-n regat… Celelalte Citadele au căzut rând pe rând iar acum Sylva s-a-nsoţit cu Unsul Ranisului, şi cată să cârmuiască peste Înălţimi, ca regină şi rege, Reea şi Raiu, precum alţii `naintea lor… Aldul strânge la piept două trupuri plăpânde, înfăşate-n piei moi de jder.

-Priviţi copiii mei şi luaţi aminte! Pruncii sunt prea mici ca să-l înţeleagă, dar nare-a face, căci Akech vorbeşte mai mult pentru sine. Lupii cei albi ne bat la porţi iar Şoimanca se ridică deasupra pădurii. I-e teamă acum, scribului încărunţit înainte de vreme, dar îşi trage curaj de la făpturile ce le-are ferecate la sân. Pentru cei asemeni lor se face război în regatul Arwei, Dorian şi Asarna, Scutul şi Paloşul, darul şi năpasta…



[1] Vântul turbat de la miazănoapte suflă dinspre capătul împintenat al buzduganului(drw)

[2] Te afli la capătul potrivit (al buzduganului)! Continuă-ţi drumul!(drw)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →