Pe o vreme mizerabilă în care până şi câinele te-ar urî până la sfârşitul zilelor dacă l-ai scoate din casă, procesiunea Întunecării îşi află popasul binemeritat într-un oraş uitat de toţi zeii lumilor. În Godoma, locul de unde se bănuie că ar izvorî toate relele pământului, unde Fiara s-a născut pentru prima dată, şi unde odraslele ei revin odată într-un mileniu, sfătuindu-se şi hotărând locul viitoarelor pustiiri.

Pe dealurile unde zace oraşul, sub adăpostul fragil al corturilor de iută, ori al cocioabelor arse până la cărămidă şi semănând cu grajdurile, fibanarii se strâng laolaltă sub cerul nemilos care revarsă asupra lor un potop de ape. Fibanari veseli sau înveseliţi de băutură ori de droguri, cu neveste sănătoase şi plozi zdraveni după ei, cântând sau răcnind îndemnuri mai deocheate către adăposturile vecinilor, aproape şi totuşi ascunşi de stropii mari şi repezi ai ploii. Fluierele şi ghitările lor îşi desfac sunetele melodioase în aerul care parcă stă, netransmiţând mai departe nici bucurie şi nici speranţă. Copiii se ceartă din nimicuri, însă ţipetelor lor ascuţite nu mai apucă să se înalţe, să răzbată prin zidul de ape, sfârşind în pământul întunecat şi fetid care păstrează prin adâncuri mirosul acela pestilent, din cauza căruia câţiva fibanari au coşmaruri chiar fără să închidă pleoapele. Unii au adormit lăsându-se – pentru prima dată în viaţă – pătrunşi de vise dintre cele mai stranii, cu fantome şi vampiri, cu decapitări şi arderi pe rug, cu multe dintre miturile lumii civilizate pe care o părăsiseră încă din clipa când se hotărâseră să plătească pentru această neobişnuită excursie – cedând în faţa unei curiozităţi legale şi legiferate. Curiozitatea lor, ori a rudelor mai apropiate, a tuturor celor care anul acesta meritau să cunoască o parte din ceea ce lumea plăsmuise de-a lungul mileniilor.

În următoarea dimineaţă plumburie ploaia s-a mai domolit, însă razele celor doi sori n-au pătruns norii ce străjuie deasupra întregii regiuni – marcând-o pe vecie. Aburul greu care se înalţă din pământul Godomei urcă cu el în înalturi fantasmele nopţii şi izul acela putrid, care a pătruns deja în veşmintele şi chiar în mintea pelerinilor.

Procesiunea Întunecării se urneşte din loc şi intră adânc în cartierele mărginaşe ale oraşului tuturor coşmarurilor lumii. Încet, un vierme uriaş de ale cărui urme în noroi se ocupă plozii fibanarilor, care se tăvălesc ca nişte porcuşori, ţipând şi înjurând din toate puterile. Pentru că aici au voie, de fapt, doar aici au voie. Câţiva dintre ei se gândesc cum să violeze o tânără văduvă pe care noaptea trecută au observat-o plimbându-se goală prin noapte. Vor s-o violeze apoi s-o ucidă. Le va fi greu, mintea femeii era deja una cu întunericul, dimineaţa o adusese înapoi, în cortul ei. Avea zgârieturi adânci pe sânii generoşi, pe coapsele pline. Un firişor subţire de sânge era spălat uşor de ploaia fină a începutului de zi. În ochii ei nu se putea citi nimic.

Procesiunea se opri în mijlocul oraşului părăsit, în piaţa sa centrală. Vremea se încălzise, norii aflaţi la joasă altitudine creau un efect de seră, ce devenea, încetul cu încetul, greu suportabil. Aerul era de nerespirat.

O şleahtă de fibanari adulţi, cu ochii înroşiţi de băutură şi îmbrăcaţi în pantaloni scurţi porniră la vânătoare. Vroiau distracţie, plătiseră, iar acum renunţaseră până şi la căutarea unui adăpost mai sigur pentru noaptea ce avea să vină. Cu asta se pot ocupa şi femeile, răscolind gunoaiele şi ruinele aflate la tot pasul. „Cazare gratuită” era specificat în pliantul pe care-l primiseră şi fusese pe placul tuturor fibanarelor. Acum, abia aşteptau să păruie, să zgârâie şi să muşte potenţialele concurente. Asta în cazul în care nu erau de ajuns mijloacele „convenţionale” de convingere. Fiecare avea câte ceva de făcut. Excursia nu putea dura mai mult de două zile şi două nopţi, ori, ce să faci mai întâi?

Din loc în loc câte un câine mai jigărit îşi lătra dorinţa de a fi sătul. Fibanarele îi goneau cu pietre. Echilibrul se rupea doar când o aruncare mai norocoasă frângea firul vieţii patrupedului. Atunci se pornea un adevărat delir de urlete şi viitoarea friptură era adjudecată de către cea mai merituoasă femeie. Rar se isca o confruntare care să se lase cu schilodiri pe viaţă. Însă şi atunci triumfa tot una dintre frumoasele rasei ce stăpânea planeta.

Bun, prin urmare asta căutau? Cum să-ţi dai cu părerea asupra unor asemenea comportamente… primitive? De ce ai crede că o astfel de civilizaţie, a forţei brute, i-ar putea caracteriza pe cei intraţi în Godoma?

Nu cumva păreau desprinşi de… undeva şi plasaţi într-un alt context, aproape peste noapte? Era de ajuns să le priveşti mişcările pentru a realiza că sunt fiinţe extrem de educate, a căror sumă de cunoştinţe despre lume şi viaţă depăşea fiecare posibil moment individual de panică. Nu veniseră aici cu rea intenţie, nu doreau răul nimănui… în mod special. Erau sofisticaţi, artişti în marea lor majoritate, câţiva profesori, mai multe asistente sociale – înfrângându-şi temerile într-o excursie, aici… la marginea propriei civilizaţii. Într-un spaţiu pe care se hotărâseră să-l distrugă în nenumărate feluri, dar care, nereuşindu-le, devenise un fel de loc de distracţie. Ce-i drept, care se întindea pe o şeptime din suprafaţa Fibanei.

Mulţi aveau proteze neurale, îmbunătăţiri genetice substanţiale, care îi fereau din calea furiei microorganismelor ce stăpâneau ruinele. Provocarea era imensă. Liniştiţi, corecţi, respectând legi şi reguli pe care doar le putem bănui, fibanarii construiseră o societate aproape utopică inventând şi testând majoritatea filozofiilor sociale, până când obţinuseră echilibrul de care acum se bucurau ca nişte copii nevinovaţi. Prin urmare, e greu să depistăm, dintr-o singură privire aruncată asupra realităţilor împământenite pe Fibana, acele mici discrepanţe, compromisuri, ori particularităţi, care să îi individualizeze în marea comunitate a omului – împrăştiată, cum ştim, în galaxia ale cărei secrete am început deja să le înţelegem.

Urmărindu-le aventurile reuşeai să-ţi dai seama că sunt inteligenţi, educaţi şi extravaganţi, chiar dacă aprobau o filozofie a binelui (am putea spune… cu îngăduinţă) cu disparităţile şi bizareriile ei particularizante – însă cât se poate de tipică unei planete pe care rasa umană o tratează cu aceeaşi indiferenţă faţă de celelalte specii, pe care i-o cunoaştem din propria noastră istorie. Ne asemănăm destul de mult, chiar dacă folosim căi diferite de a ajunge la scopurile pe care ni le-am fixat de-a lungul timpurilor. Tehnologiile noastre sunt comparabile, cu un uşor avantaj de partea fibanarilor, ei soluţionând un pic mai „elegant” problemele ecologice, delimitând pământurile „blestemate” de cele „binecuvântate” şi stabilind condiţii mai stricte de intervenţie în natură a factorului uman.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →