Republicăm proza de faţă, creaţie a dragei noastre colaboratoare Antuza Genescu, cu ocazia zilei de naştere, şi îi urăm “La Mulţi Ani!” şi “Maximă putere creatoare!” Să ne trăieşti , Antuza!

Cel mai vesel bărbat de pe pământ

Stropi ruşinoşi, storşi cu sila din norii bucălaţi, udau chipurile oamenilor care se buluceau la intrare. Cei mai mulţi n-o să cumpere cine ştie ce, o să se înghesuie printre rafturile cu mărfuri la promoţie, ca să vadă cum stă treaba cu preţurile la magazinul ăsta nou.

Malik se amuza privind cumpărătorii în timp ce aştepta să-i vină rândul la bancomat. O femeie cu fustă plisată şi adidaşi ţinea cu o mână căruciorul şi cu cealaltă ştergea mucii ţâncului pe care-l aşezase în el, ca să nu-i facă vreo boacănă prin magazin. Două balaoacheşe lunecoase îi iniţiau într-ale cerşitului pe puradeii prea mici ca să ducă la loc cărucioarele abandonate de clienţi şi să recupereze fisele din ele.

În spatele lui Malik, un bărbat se fâţâia şi bodogănea, altul arunca priviri tâmpe în jur. Bătrâna din faţa bancomatului mijea ochii la literele de pe ecran. Introduse cardul cu degete ezitante, apoi se dădu înapoi, speriată. Maşinăria i-l înghiţise cu totul.

„Acum, în sfârşit, o să-mi ceară ajutorul”, îşi zise Malik şi se scărpină la nas. Femeia stătea acolo de vreo câteva minute şi nu făcea decât să pretindă că citeşte ce afişează bancomatul.

― Fiţi bun, vă rog, şi citiţi-mi ce scrie aicea, i se adresă ea. Un zâmbet timid îi răsări pe buzele crăpate.

Avea un chip nu atât trist, cât obosit şi se uita nehotărâtă în stânga şi-n dreapta. Bărbatul din spatele lui Malik dădu ochii peste cap, scoase o grimasă şi plecă, adoptând mina profesorului exasperat de ignoranţa elevilor. Malik se hotărî să ia măsuri. Nu voia să piardă timpul pe stradă, când putea să-l piardă acasă, trântit pe canapea. Îşi rezervase după-amiaza trândăvelii („Zaci ca o budincă necrescută!” îl blagoslovea taică-său când îl găsea lenevind), plănuind s-o garnisească cu un film bun şi câteva beri pe care avea de gând să le cumpere imediat ce scotea bani de pe card. Din fericire, pe Sara o apucase durerea de măsea şi se programase la dentist, deci avea câteva ore bune numai pentru el. A doua zi, sigur, mergea la serviciu, deci trebuia să petreacă o seară cât mai plăcută, ca să reziste la inepţiile înşirate pe zecile de pagini obligat să le citească zilnic.

― Trebuie să vă tastaţi PIN-ul, îi spuse el bătrânei, încercând s-o privească în ochi. Probabil că şi ea se uita la el, dar nu putea fi sigur, pentru că ochii ei zburdau întruna în spatele ochelarilor.

― Mai bine să faceţi dumneavoastră, că eu mă încurc.

― Bine, dar trebuie să-mi dictaţi PIN-ul, repetă Malik.

― Ce-i aia?

― Patru cifre pe care le ştiţi numai dumneavoastră.

― Păi, le-am uitat…

Respira greu şi-şi ţinea mâna la gură.

― Atunci nu puteţi să scoateţi nici un ban.

Bătrâna şovăi o clipă, apoi începu să plângă. Scoase din buzunarul paltonului o batistă frumos împăturată. Mirosea puternic a parfum de trandafiri, ca poşeta bunicii în care Malik, copil, scotocea pe ascuns după mărunţiş pentru caramelele pe care părinţii nu i le cumpărau, că-i stricau dinţii.

Femeia se şterse la ochi şi puse batista înapoi în buzunar. Se propti de peretele în care era fixat bancomatul.

Malik o privi buimac, apoi se întoarse spre celălalt bărbat care aştepta la coadă. Numai că acesta plecase, probabil enervat de neştiinţa bătrânei. Îl văzu traversând strada spre spital, apăsând pământul cu vârful unei umbrele pestriţe, folosite şi ca baston, şi pe post de semafor ambulant pentru şoferii care se străduiau să nu-l calce.

Aerul mirosea în continuare a trandafiri. N-ar fi fost mai bine s-o lase baltă pe bătrână şi să se ducă la alt bancomat? Cam departe… Înălţă privirea spre cerul înnorat şi-şi şterse un strop de pe nas. Se hotărî să-şi ridice el banii mai întâi, pe urmă s-o ajute pe bătrână. Duse mâna la buzunarul din spate, să scoată portofelul şi, din el, cardul. Nu văzu panica de-o clipă de pe chipul femeii, nici expresia ei de uşurare când renunţă să caute în portofel. „Tâmpitule”, îşi zise. N-avea cum să-l introducă pe al lui, câtă vreme al ei era înăuntru.

― E cardul dumneavoastră? o întrebă.

― Ce card?

― Ăla pe care l-aţi introdus în bancomat.

Bătrâna se crispă, apoi începu să se clatine.

― Nu vă simţiţi bine?

― Nu ştiu…

Ajutat de un lucrător care muta cărucioarele abandonate în parcare, Malik o duse până în parcul din spatele magazinului şi-o aşeză pe-o bancă. Ea se lăsă purtată fără o vorbă. Ba chiar păru că se bucură de scurta plimbare cu însoţitori.

― Al cui e cardul? o întrebă Malik mânat de-o bănuială, după ce se aşeză şi el.

Dacă tot n-avea parte de trândăveală, atunci de ce să nu facă puţin pe detectivul şi să rezolve situaţia bătrânei? Probabil că lua parte la o dramă: o femeie abandonată de familie într-un azil, fugită de acolo şi rătăcită pe străzi într-un palton ponosit, cu o bască de sub care şuviţele evadau şi se lipeau de obraz.

― L-am furat, rosti bătrâna dintr-o dată. De la un bărbat mort. I l-am luat din sertar.

― Cum te cheamă?

― Gerta.

― Unde stai?

― Într-o cameră mică.

― Unde-i camera asta?

― Într-o clădire mare. Acolo ne ţin. Au grijă de noi. Ne dau de mâncare. Ne pun căşti pe cap şi ne trimit în vizite scurte, la diferiţi oameni, care mie mi se par cam ţicniţi. Păcat că nu se ocupă nimeni de ei mai serios. N-or fi destui doctori. Pe tine cum te cheamă?

― Malik.

― Eşti profesor?

Întrebarea rămase fără răspuns. Bătrâna prinse puteri şi avea chef de vorbă, acum că nu se mai afla în situaţia jenantă din faţa bancomatului, dar el nu credea c-ar fi priceput ce-i aia redactor-corector. Gerta îi zâmbi şi-l cercetă de sus până jos. Lăsă capul pe-o parte, semn că i-ar fi prins bine să doarmă puţin. Compătimitor, Malik îi luă în mână degetele subţiri. Cândva i-ar fi plăcut să fie „soră la spital”. Îi atinse obrazul şi-l simţi călduţ. Avea febră? Mai bine s-o ducă la urgenţe, să spună c-o găsise în parc, leşinată pe-o bancă.

― Avem şi noi un parc, rosti bătrâna cu ochii închişi. Băncile de lemn sunt aranjate exact ca aici, copacii, la fel, sunt puţini. Numai că e înconjurat de ziduri galbene foarte înalte, nu vezi nimic în spatele lor. Mie nu-mi plac zidurile. Nici spitalele.

Parcă-i citise gândurile. Îi trecuse ameţeala şi se înroşise în obraji. Aşa cum stătea cu capul pe-o parte, n-o mai apăsa nici o grijă.

― Pe mine m-au trimis prima oară la una Lucreţia, se porni Gerta pe vorbit, fără să deschidă ochii. Frumoasă foc, dar, după mine, purta nişte rochii oribile, numai volane, şi-şi făcea o frizură… Zău, n-avea pic de gust femeia aia. Păcat de frumuseţea ei de la Dumnezeu. N-am vrut să-i spun nimic, de, eram musafiră la ea, dar nici să-i beau băutura n-am vrut, că servitoarea care mi-a adus-o, fâţa fâţelor, mirosea a transpiraţie şi avea negru sub unghii. Eu când am ajuns acolo m-am nimerit taman la o înmormântare. Murise tatăl Lucreţiei, om mare şi cu putere. Mai era şi unul Cezar, fratelo Cezarelo i-am zis eu în sinea mea, că era frate cu Creţi. Semăna cu un vecin de-al meu cu care mă băteam în pod când eram mică. Cezarelo era frumos la chip ca soră-sa, dar tot aiurea se îmbrăca şi el, zău, nu ştiu ce fel de oameni le-or fi fost părinţii. Avea o pleaşcă de bonetă peste laţele negre care mă scotea din sărite. De-abia mai târziu, când am ieşit în lume, am văzut că toţi se îmbrăcau la fel, femeile cu rochii lungi, ca foile de varză, bărbaţii cu pantaloni scurţi şi bufanţi, sub care-şi trăgeau nişte ciorapi mulaţi. Pe la noi nu vezi aşa ceva. Eu, pe post de rudă foarte îndepărtată venită la înmormântare, fusesem instruită să fur ceva de-acolo, un document, o hârtie, să-mi încapă în buzunar şi s-o dau doctorilor când mă întorc. Hârtii n-am prea văzut, le ţineau prin sertare care scârţâiau, aşa că mi-am zis să fur o brăţară. Dar am văzut o broşă drăguţă în formă de nufăr şi am vârât-o iute în mânecă. Creţi stătea cu spatele la mine şi meşterea o băutură, că-i venise un musafir simandicos. Mult s-a mai străduit cu licoarea, tot o amesteca şi-o dregea dintr-un plic, nu ştiu de ce nu mi-a dat şi mie. De fapt, nici nu ştia c-o văd cum o pregăteşte. Mă credea în grădină. Mă gândeam să fac cumva s-o gust şi eu, că avea o culoare de sirop care te unge pe gât. N-am reuşit, i-a dus-o pe toată musafirului, trebuie să-i fi fost tare sete bietului om. Atunci mi-am zis să mă aleg şi eu cu ceva şi am înşfăcat dibace o brăţară de argint subţire ca aţa, aruncată pe un sfeşnic gol. N-am avut noroc, când m-am întors la spital mi-au smuls-o imediat îngrijitorii, nu ştiu cum şi-au dat seama c-o luasem. Ce mai, am stat acolo câteva zile pe post de Donna Angela, aşa-mi zicea. Am mâncat bine, m-am plimbat, m-am odihnit. Muzica nu prea mi-a plăcut, că, fiind înmormântare, taraful numai de-aia tărăgănată cânta. Am stat de vorbă cu lumea. Mai mult cu servitorii. N-am prea priceput ce tot şuşoteau ei despre omoruri şi incest, cuvântul ăsta din urmă nici nu ştiu ce înseamnă… Pe urmă m-am trezit în camera de la spital, aia în care ne pun căşti pe cap şi ne trimit în tot soiul de locuri. M-au dus în salonul meu, m-au culcat pe pat şi au lăsat două asistente să mă păzească. Când au crezut c-am adormit, le-am auzit cum râdeau de mine, proastele. Ziceau că dacă merge bine treaba, n-o să mai aibă nevoie de ăştia ca noi, expiraţi, să facă experienţe. Expiraţi să ştii că erau acolo destui, se umplea curtea când ne dădeau voie să ieşim în parc, la plimbare.

Lângă banca lor apăru din senin un boschetar cu haina ruptă-n coate. Căra o plasă de rafie cu trei drugi de fier, un capac de plastic verde şi o pungă cu pâine feliată, tot verde. Îi privi curios, apoi intrigat, apoi compătimitor. Se scotoci prin buzunare şi scoase nişte bancnote mici. Le numără, le socoti, iar le numără. În cele din urmă, le aruncă una şi plecă bolborosind:

― Măi, măi, că nu se mai termină cu tranziţia în ţara asta…

Malik luă bancnota şi o vârî în buzunarul femeii, lângă batista cu care se ştersese ea la ochi mai devreme. Zâmbi. Avea impresia că se află într-un cinematograf în aer liber şi se uită la un film cu nebuni blânzi, lăsaţi liberi printre oamenii normali, un dar de rămas bun, lume, înainte de-a fi închişi pentru totdeauna. Îl zări pe boschetar aplecat lângă un bolovan. Pe spatele hainei lui scria Rodeo Magico. Da, unele femei se dădeau în vânt după aşa ceva. Sara îi povestea întruna despre iubirile ei trecute. Avusese parte numai de „moluşte”, când ea tânjea după el toro loco. De ce naiba se lipise de el? Mai bine să scape de ea. Dar cum? S-o gonească pe motiv că nu-i plac femeile care folosesc aţa dentară? Cică flossing-ul e la modă. De-asta, tot o lovise durerea de dinţi.

― A doua oară, reluă Gerta, care se uită la boschetar cu priviri de oţel, după ce m-au şcolit mai mult ce şi cum să spun despre mine dacă mă întreabă cineva ce hram port, m-au trimis s-o urmăresc pe una care-şi zicea Eni şi avea trei copii, o fată, Suzana, şi doi gemeni, Hamnet şi Iudit. Cică soţul ei era mare condeier şi actor, dar eu cred că şi ea era dusă, că-i zicea Uili şi pe scrisorile către el scria către W. S-h-a-k-e-s-p-e-a-r-e. Vezi, am ţinut minte literele, sigur le-am pus în ordinea bună. M-am tot întrebat în mintea mea, că nu-s tocmai proastă: n-o fi ăsta Şecspir de care am auzit eu la şcoală? Tata m-a dus la teatru o singură dată şi am văzut o piesă cu o nevastă rea care până la urmă se face bună. Ar fi trebuit s-o vadă şi Helga, servanta noastră, că zbiera la bietul bărbatu-său din te miri ce şi-i zicea seara: „Dacă te mai îmbeţi, îţi dau cu varza asta-n cap, mucegaiule!” Tata n-o dădea afară de milă, că era cam trecută, ba şi cam slută şi n-o mai lua nimeni în casă. Şi nici pe bărbatu-său nu voia să-l alunge, că, treaz, avea mâini de aur. Atunci Helga se uita la el cum ciopleşte sau repară şi zicea mândră către noi: „Bărbatu-meu e tare mitocan!” Nu zicea bine, că n-avea carte, mitocan înseamnă pitic, nu? (Malik deschise gura s-o oprească, dar Gerta crezu c-o aprobă.) De fapt, după vorbele lui tata, cică voia să spună „migălos”, adică unul care piguleşte mult ce face cu mâna lui, pricepi?

― Gerta, cum ai ajuns aici?

― Mă gândesc şi-ţi zic imediat. Stai să termin povestea cu Uili, nu mă mai întrerupe. Într-o seară, pândind pe la fereastra lui Eni, l-am auzit pe Uili că recită ceva cu uatsinăneim… Atât mai ţin minte, că era cam lungă poezia şi greoaie şi nevastă-sa plângea, săraca. Cine-i aia Giuliet, că pe ea o cheamă Eni? Uili îi dădea înainte cu uatsinăneim… Fata lor cea mare, Suzana, s-a pus şi ea pe plâns şi nu ştiu ce şi-or fi mai zis, că până la urmă s-au luat la harţă. Dar eu zic că fata plângea de foame şi dacă-i dădeau de cină nu s-ar mai fi certat.

Tot vorbind, Gerta se întinsese pe bancă şi-şi pusese capul în poala lui Malik. I se desfăcuse nasturele de jos al paltonului. Un veşmânt din pânză aspră, şifonată, îi acoperea trupul sfrijit. Nu avea ciorapi, doar nişte bocanci cu şireturile dezlegate.

― Nu vrei să…

… te duc într-un loc mai cald?, ar fi vrut Malik s-o întrebe, în speranţa că-i va opri logoreea. De fapt, se hotărâse s-o ducă la urgenţe şi s-o lase acolo, în voia doctorilor. Se vede că Gerta îi ghici gândurile încă o dată, pentru că se puse iar pe povestit:

― Pe urmă nu m-au mai lăsat să plec în nici o vizită. Cică prea dădeam semne de oboseală. Ce-i drept, eram cam înfricoşată. Cu o săptămână înainte, doctorii au greşit şi m-au trimis într-o temniţă. Până şi-au dat seama, eu am tras o spaimă zdravănă, că stăteam în lanţuri pe întuneric şi mişunau şobolani pe piatră. Iar când am auzit un glas de bărbat că mă întreabă „Te-au prins că faci vrăji?”, cred că am leşinat, m-am trezit iar la spital. Aşa că m-au pus să stau numai în pat şi mi-au dat pastile şi mi-au pus perfuzii. Într-o zi m-am simţit mai bine, dar n-am spus la nimeni. Am făcut pe bolnava mai departe. Ştii, eu mi-am făcut un prieten acolo, dar nu ne trimiteau în vizite împreună. Un om aşa de bun. Şi răbdător, şi tandru. Când l-am cunoscut, mi-a spus despre el că e cel mai vesel om de pe pământ. Nu prea vorbea. Ţinea mereu gura deschisă a zâmbet. Asculta tot ce-i povesteam, aşa ca tine… Într-o dimineaţă, mi-au spus că s-a îmbolnăvit într-o vizită şi avea să moară. Am plâns până am căzut lată pe pat şi am zăcut mult, cred că zile întregi. Pe urmă m-am dus în camera lui şi-am stat cu el până a închis ochii. De la el am furat cardul… Noaptea următoare am fugit.

― Şi nu te-a văzut nimeni?

― Păi, nu cred, încă n-a venit nimeni după mine. Mi-am pus paltonul şi basca asta mi-am îndesat-o în buzunar, că am primit-o cadou de la el şi nu mă despart de ea nici când dorm.

Îşi scoase basca, o bătu ca pe-o pernă, apoi şi-o îndesă la loc pe cap, după ce se uită în jur speriată. Malik avu senzaţia că se teme să nu pună ochii pe ea vreun hoţ. Zadarnică precauţie, locul era pustiu.

― Am mers cât am putut de repede pe coridoarele alea friguroase şi cam întunecoase. M-am furişat ca un hoţ. I-am păcălit. Să nu mai zică alea de mine că-s expirată. Le-am făcut bucata. Să le fie de bine, dacă lasă uşile descuiate. Când am ajuns în camera de unde plecam în vizită, m-am aşezat pe scaun şi mi-am pus sârmele pe cap, cum am văzut că mi le puneau alţii mie. Nu ştiu cum le-am învârtit, dar pe urmă am apăsat la întâmplare nişte butoane de pe un panou.

― Ce butoane?

― Nu mai ştiu. Am apăsat cum mi-a venit la mână. Am dat cu degetul unde s-a nimerit. Şi m-am trezit aici. Habar n-am ce s-o fi petrecut în urma mea. Nu prea ştiu multe despre tehnică. Nici nu mă interesează. Câteodată ţin minte taman ce nu trebuie. De câte ori mă întorceam dintr-o vizită, îmi puneau tot felul de întrebări: cum vorbeau oamenii, cum se purtau, ce fel de lucruri aveau prin casă… Trebuia să fac pe spioana, nu pe musafira. Dar nu aveam timp să văd prea multe, că mă aduceau repede înapoi.

Copacii, prea puţini la număr, fluturau din crengile goale. Singurul rondou din parc arăta ca o insulă pe care n-ar fi vrut să locuiască nici cele mai puţin pretenţioase insecte. Se făcea tot mai rece. Şi se însera.

― Am vrut să vin în vizită în ţara ta, pe vremea ta.

― În ţara mea? întrebă Malik.

Gerta deschise ochii.

― Pe vremea mea? Cum adică?

„Nu-s tocmai proastă”… „Le-am făcut bucata”…  Atunci pricepu Malik tâlcul vorbelor strecurate discret în poveşti. Trecură câteva clipe şi nu primi nici un răspuns.

― Îţi plăcea liniştea, rosti Gerta într-un sfârşit. Stăteam împreună ore întregi în parcul ascuns de zidurile înalte şi tăceam. Cred că încercam să ne ghicim gândurile. Dar eu n-am ştiut niciodată ce era în mintea ta. Tare mi-ar mai fi plăcut să ştiu… Mai ţii minte când ţi s-a făcut rău de la macaroane? Ai zis că erau cu brânză stricată. Te-am masat pe frunte şi-ai început să-mi vorbeşti cum erai în tinereţe când ai vrut să te faci marinar. Ai tăi nu te-au lăsat. Te-au făcut profesor. Bine s-au gândit, altfel cum ne mai cunoşteam? Numai atunci ai povestit despre tine. Chiar mă întrebam de ce nu ne mai dă brânză stricată, că ţi-a stricat stomacul, dar ţi-a deschis gura. Când mi-ai cules păpădiile, cred că m-am roşit la faţă ca o proastă şi m-am fâstâcit. Le-am pus în apă şi m-am uitat la ele până am adormit. A doua zi, la dejun, am mâzgălit „ailaviu” pe un şerveţel şi ţi l-am vârât sub farfurie. Când l-ai găsit, mi-ai trimis o bezea. Ştiam eu c-ai să pricepi, doar mi-ai spus c-ai umblat în multe ţări străine. Eram tare fericită. Dar n-a fost să fie. Într-o zi a venit la mine un doctor şi mi-au spus că sunt bolnavă şi că o să mor curând. Eu ştiu că toţi murim. Dar n-am vrut să mă duc din lumea asta fără să te mai văd.

― Cum adică, fără să mă mai vezi?

― Lumea îţi spune Wilkie, dar pe tine te cheamă, de fapt, Malik.

Uatsinăneim… medită Malik cu ironie.

― M-am tot gândit cum să fac să fim iar împreună. Nu voiam să rămân singură acolo. Cu tine nu-mi era greu deloc.

Închipuirile fierbinţi ale Gertei. Un excelent titlu de carte.

― Tu ai murit acolo. Cardul din bancomat e al tău. Am văzut că scrie numele tău pe el. Malik. Dacă baţi pe el cifrele tale, codul tău, ne întoarcem amândoi înapoi, o ştiu în adâncul sufletului. Nu le mai ţin minte, că le-aş bate eu. Ascultă-mă. Nu-s chiar proastă. Am reuşit să ajung aici, te-am găsit şi o să vin după tine de câte ori mori acolo. O să vii şi tu după mine, dacă mor înaintea ta, să mă aduci înapoi? Ailaviu

Rosti ultimele cuvintele cu glas ispititor, dar şi acaparator. Întinse mâna şi începu să-l maseze pe frunte. Malik sări ca ars. Gata cu povestea asta. Adio, după-amiaza trândavă. E deja seară. De unde atâta coincidenţă? Ce dacă îl chema ca pe babalâcul din imaginaţia bătrânei? Nu-i mai venea să-i spună pe nume, avea de-a face cu o senilă. Trebuia să scape de ea. O s-o ducă la spital, aşa trebuia să procedeze de la început. Dar să n-o sperie. S-o ia cu binişorul, să-i facă pe plac şi pe urmă s-o ducă la urgenţe. Nu-i nici un poliţist prin preajmă să-l ajute, fir-ar ei ai naibii. De la boschetarul ăla nu mai văzuse pe nimeni în parc.

― Hai să ne întoarcem la bancomat, îi propuse el. Vrei?

Bătrâna se ridică imediat. Dezamăgită că nu primise bezeaua mult-aşteptată, îl cuprinse hotărâtă cu braţul de mijloc. Malik simţi cum i se face pielea de găină. Îl strângea lângă ea cu patimă. Când se uită în ochii ei, văzu că-l mănâncă de drag. „Nu-mi mai scapi tu mie”, parcă spunea.

― Ştii, eu am mai luat ceva cu mine când am fugit, rosti bătrâna în timp ce se îndreptau spre bancomat. O fotografie. Mi-e tare dragă. Stai să ţi-o arăt.

Cu gesturi lente, îşi deschise paltonul şi scoase din buzunarul rochiei de pânză albastră o fotografie: ziduri galbene, copaci rari, bănci de lemn. Un câine alb cu pete negre stătea cu urechile ciulite pe singurul rondou din parc. Sub el, o mână nesigură scrisese cu litere mari: HUGO. Bătrâna îi trase lui Malik cu ochiul şi-i trimise un pupic.

Gata cu comedia. O să-şi joace rolul până la capăt, pentru că era spre binele ei s-o amăgească, dar să-i fie învăţătură de minte, să mai fie altădată săritor cu bătrânii neajutoraţi. Bătrânii neajutoraţi? Ce-i cu zâmbetul ăsta lunecos pe faţa ei? Îi dădu braţul la o parte şi-i vorbi cât putu de calm:

― Mai întâi tastăm codul, pe urmă ne uităm iar la fotografie. Uite, cardul tău e tot aici, n-a venit nimeni să-l scoată. O să tastez codul meu şi o să ne întoarcem acolo de unde ai venit.

― De unde am venit, îl corectă bătrâna, în al nouălea cer. Începu să se clatine uşor şi flutură marginile paltonului, imitând paşii de tango. Te-am iubit de la prima vedere/N-a fost doar o simplă părere…

Exasperat, Malik îşi tastă PIN-ul.

― Gerta, tu ştii cine sunt eu?

― Cel mai vesel bărbat de pe pământ. Cel mai dulce sărut/Ţi l-am dat când ai vrut…

Mânat de instinct, Malik îşi scoase portofelul şi se uită în compartimentul în care-şi ţinea de obicei cardul. Era gol. Trăia o vrajă, stătea întins pe canapea, acasă, şi visa, ameţit de băutură. O, Bacchus, o Dionysos… Greta, satir durduliu, dansa necontenit în jurul lui.

― Să ştii că şi eu sunt o fire veselă. Nici nu cred că sunt bolnavă. Mi-e bine acum, că te-ai întors cu mine. Mi-a fost teamă că n-o să vrei. Ia uite ce vesel dă din coadă Hugo. Îmi place la nebunie căţelul ăsta. Sigur că da, trebuie să fim veseli.

Malik închise ochii. O limbă rece îi lingea mâna din care atârna portofelul desfăcut. Ziduri galbene, înalte, se profilau vagi împrejurul parcului.

Cel mai dulce sărut/Ţi l-am dat când ai vrut/O iubire de basm s-a născuuut…

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →