Era singură pe puntea vaporului, puţin plictisită de zilele petrecute urcând şi coborând etajele luxoase, intrând prin magazinele de la nivelul 5 sau bând câte un pahar de maotai în barurile supraaglomerate. Turiştii se împrieteniseră mai repede decât trecerea unei clipe, iar petrecerile se ţineau una după alta în dorinţa disperată a oamenilor de a se distra cu orice preţ.
Sperase mult o schimbare în viaţa ei, iar ideea de a pleca departe de lumea cunoscută, dar mai ales de propriile gânduri, se născuse într-o seară când umblând pe star-phone descoperise reclama unei agenţii de turism care organiza croaziere pe Lună. Mintea parcă i se deschisese şi amintirea unei anume zile din copilărie apăruse din adîncuri. Stătea de vorbă cu tatăl ei, aşa cum o făceau atunci foarte des, strângând mănunchiuri de momente nepieritoare pentru viitor. El povestea despre mări şi oceane, despre frumuseţea răsăritului şi apusului, despre valurile în culorile curcubeului, despre liniştea copleşitoare a nopţilor luminate de astre. Îi promisese că o va duce şi pe ea să vadă minunile acelea, dar timpul se împotrivise şi nu îi stătuse în putinţă să i se opună.
În seara aceea, citind paginile agenţiei, înţelese că avea nevoie de liniştea copleşitoare a nopţilor de pe întinderile de apă. Era conştientă de faptul că era o nebunie să plătească 4000 de seleni pentru o croazieră de lux, dar spera ca monotonia unei asemenea călătorii să-i echilibreze sufletul, iar vizitarea unor megaoraşe să-i abată gândurile, aducându-i uitarea.
Se aruncase cu toată fiinţa în laţul unei iubiri ce nu-i adusese decât suferinţă. Ajunsese să nu se mai recunoască pe sine. Se ştia o fire raţională, dar ceea ce simţise pentru acel bărbat nu cunoscuse limite. Permisese ca raţiunea să-i fie lovită, tăiată în bucăţele mici, din ce în ce mai mici. Se alesese praful din ea, iar din acest praf crescuse o iubire ce-i dezvăluise sufletul, îi descoperise ascunsa identitate.
O rănise, o dezamăgise şi ea nu înţelegea de ce imaginea lui îi stăruia totuşi în minte. O îndepărtase, făcuse eforturi pentru a o elimina, pentru a-şi distruge dorinţa de a fi cu el. Se luptase, îşi spusese că omul acela nu merita nici măcar o clipă de amintire, nici un strop din căldura sufletului ei. Dar imaginea perseverase în a-i zdruncina interiorul, în a-i înlătura protecţia pe care cu greu încerca să o construiască împotriva iubirii. Raţiunea îi repetase mereu aceleaşi cuvinte, acelaşi sfat bun: încetează, uită, nu te mai chinui, dar inima nu-şi dăduse acordul. Amintirea zâmbetului fermecător cunoscut de ani o urmărise, luminiţele din ochii lui îi încălzeau inima şi trupul pe care el, cu indiferenţa şi răceala lui le umpluse cu ghimpi de gheaţă. Nu fusese în stare să priceapă de ce inima nu vroia să o asculte. Trebuia să înceteze, trebuia să anihileze orice fărâmă de sentiment.
Croaziera i se păruse cea mai bună soluţie. Şi acum, iat-o la bordul unui vapor de lux pe traseul New Shanghai-Tokyo Moon. Nu mai simţea durerea, ceea ce era nou pentru ea. Crezuse că îi vor trebui o mulţime de antidepresive pentru a se linişti, dar constata cu uimire că se înşelase. Se întreba ce simte, de unde venea acea linişte, acel calm nesperat. Nu era durere, era doar lehamite şi un început de indiferenţă.
Bordul uriaş al navei despica valurile uleioase ale Mării Liniştii. Ea stătea pe puntea superioară ce se înălţa luminată în noapte. Privea în jos în apa fosforescentă plină de plantele aclimatizate aici din Marea Sargaselor şi se distra atingând cârlionţii de spumă în care se ridicau valurile lente. În locul unde carena navei atingea lichidul se forma o aură de lumină, care, după trecerea navei, pâlpâia în obscuritatea nopţii ca o trenă alb-albăstruie, reflectând Planeta albastră de pe cer şi aurorele boreale din înălţimea atmosferei selenare, la doar doi kilometri deasupra. Eşarfa neagră de mătase chinezească autentică îi unduia în adierea uşoară a curenţilor aromatici lunari, dezvelind decolteul adânc al rochiei lungi, negre, mulate pe trup, conturând rotunjimi plăcute. Degetele albe şi fine se jucau cu şiragul de perle cumpărat dintr-un magazin din Xin Beijing. Zâmbea, admirându-le strălucirea accentuată de razele binevoitoare ale Planetei albastre, altfel fixă pe cer, dar care îşi schimbase poziţia treptat pe parcursul călătoriei odată cu apropierea lor de port. Aerul dens şi gelatinos, impregnat de hidrocarburi aromatice coloidale, aproape lichid, forma unduiri permanente, aurore ionizate calde făcând stelele încă şi mai strălucitoare în noaptea calmă.
Simţea cu toată fiinţa farmecul unic al peisajului şi gândea cât de frumos era totul şi cât de infinită bucurie ar trebui să simtă oamenii pentru binecuvântarea dumnezeiască de a trăi aici şi acum. Surâdea şi se felicita că putea gândi aşa. Poate că eforturile ei de a se schimba aveau totuşi efect, pentru că trebuia să se schimbe. Nu mai putea permite ca disperarea să-i ia liniştea zilelor. Nu mai putea lăsa ca durerea să-i inunde inima şi să distrugă un echilibru şi aşa destul de fragil. Bănuia că schimbarea însemna de fapt renunţare la iubirea aşteptată de o viaţă, renunţarea la ultima şansă de fi măcar pentru o perioadă fericită. Dar trebuia să renunţe. Nu mai putea continua să spere la nesfârşit.
Era atât de frumos! Ar fi dorit noaptea aceea să nu se mai termine, să nu se mai sfârşească acel drum spre Tokyo Moon, să nu fie nevoită să se mai întoarcă niciodată acasă. Dar, trebuia să se întoarcă şi intuia că va fi liniştită. Nu va mai plânge pentru că un bărbat nu era în stare să o aprecieze şi să-i preţuiască iubirea. Nu îşi va mai plânge de milă pentru că iubirea visată, iubirea sperată, IUBIREA nu exista pentru ea.
În resemnare îşi găsise echilibrul. Închise ochii şi inspiră adânc aerul aromat al Lunii, simţind beatitudinea contopirii cu universul. Un parfum puternic îi pătrunse în plămâni, contrariind-o. Tutun şi magnolie. Un abur alb-gălbui o învălui şi un sentiment de imensă bucurie îi străbătu fiinţa. Un surâs îi răsări pe chip şi, deşi nu înţelegea ce se petrecea, ar fi dorit ca momentele acelea să se scurgă mai încet decît timpul petrecut pe Marea Liniştii. Simţea magia acelui abur şi se întoarse într-o mişcare de slow-motion cu teama de a nu-l risipi. Suspensia densă cu parfum de tutun şi magnolie prinse contur şi în faţa sa apăru un bărbat înalt, cu trăsături perfecte de zeitate antică, într-un costum de culoarea prafului selenar. Ochii săi negri ca onixul erau aţintiţi asupra ei tulburând-o, atingându-i toate colţurile sufletului. Simţi cum se clatină pe tocurile pantofilor negri, dar zâmbetul fermecător al necunoscutului avu efectul magic de a-i împiedica prăbuşirea. Era prinsă în mrejele magnetismului privirii negre şi inima sa se lăsă scufundată într-o inexplicabilă, neaşteptată, nesperată fericire. Străinul opri ţigara electronică şi se apropie cu paşi plutitori în timp ce norii parfumaţi continuau să-şi unduiască formele schimbătoare împrejurul ei ca într-o tandră îmbrăţişare. Nu-şi putea desprinde privirea de ochii lui care îi străbăteau interiorul punând stăpânire pe fiecare parte a trupului şi minţii. Conexiunea era totală, iar ea se simţea cuprinsă de un abandon dulce, uitând unde se afla. Atras de ochii străinului cu o forţă gravitaţională irezistibilă, îşi simţea corpul trecând prin transformări stranii, nedureroase, subţiindu-se, micşorându-se, devenind, în final, un fluture cu aripi mari, rotunde, albastre, ce dispăru cu totul în ochii magnetici….
*
Era o seară caldă, ce-şi găsise de curând liniştea după ploaia de meteoriţi. Pe cerul unduind flamurile ionizate, aproape atingând vârfurile pinilor uriaşi, stătea fixă ca de obicei Planeta albastră, dăruind solului verde strălucirea şi frumuseţea razelor sale. Nava interplanetară Europa-New Shanghai îşi revărsă lumina, apropiindu-se lin de pista de aterizare a Coloniei, capitala selenară.
Cei doi trăiau plenitudinea acelei atmosfere tihnite, parfumată de florile din grădină. Ea se legăna într-un balansoar pe terasa casei, purtând obişnuita sa ţinută albă, simplă, un tricou lejer şi un pantalon scurt, dictând în faţa unei holograme virtual-reality pentru a termina un text cerut de urgenţă de şefii săi. Din pereţii de culoarea smaraldului, piatră a norocului, a încrederii şi a creativităţii, creşteau trandafiri roşii, semn al iubirii. Printre ei se strecurau, oferindu-şi mirificul parfum, delicate frezii albe, simbol al misterului, dar şi al suavităţii. Casa era o micuţă grădină în care mireasma florilor îi dădea inspiraţie în timp ce ea revedea de zor pagini la rând. Din când în când, câte o frezie o atingea cu petalele, asemenea unei pisicuţe gingaşe şi pufoase, făcând-o să zâmbească. Atunci ştia că el se gândea la ea. Se întrerupea şi deschidea un apel.
Doar la câţiva paşi de casă era El, într-un loc special amenajat în grădină. Stătea pe un fotoliu comod, din bambus, îmbrăcat într-un T-shirt albastru dăruit de ea, în dreptul unei măsuţe negre de onix şi era concentrat asupra unei partide de şah pe care o făcea cu prietenii săi din Uniunea Europeană, pe un simulator spaţial, prin intermediul solar.net. Norii parfumaţi din ţigara sa electronică se ridicau spre ramurile încărcate de magnolii roz şi galbene care îl înconjurau, protejându-l de lumina puternică şi polarizată a Planetei albastre. Ideea de a planta acei arbori frumoşi fusese a ei. Parfumul lor îl energiza şi el era încântat câştigând partidă după partidă. Căderea lină a unei cascade îi trimitea stropi răcoroşi, iar fluturii multicolori îl înveseleau şi îi dădeau inspiraţia unor mutări de maestru. Atunci când un fluture albastru gingaş i se aşeza pe mâna dreaptă ştia că ea, acolo, la doar câţiva paşi, se gândea la el şi imediat accesa canalul psi de comunicare. Fiecare avea propriul univers pe care şi-l respectau unul altuia. Ei îi plăcea să scrie sau să citească alături de trandafirii şi freziile de pe terasa casei, iar el prefera grădina, înconjurat de magnoliile distinse şi fragile în acelaşi timp, la umbra stejarului a cărei existenţă se pierdea în vremurile începutului vieţii pe planetă. Erau două locuri încărcate de iubirea a două inimi ce se armonizau permanent, păstrarea intimităţii ceiluilalt întreţinând-o nealterată. Trăiau în căsuţa lor de culoarea smaraldului, în mijlocul unei grădini de vis şi acea singurătate în doi amplifica tandreţea şi adâncea sentimentul care, în cele mai multe cazuri, într-o convieţuire obişnuită, dispărea. Nu se deranjau unul pe altul, nu se sufocau cu prezenţa, uneori chiar îşi stabileau întâlnirile pe canalul intim de comunicare. Le plăcea să se revadă în spatele casei, pe pajiştea mereu verde, să se odihnească pe malul lacului în care peştişorii fosforescenţi se zbenguiau şi ieşeau des la suprafaţă sau chiar pe mal pentru a-i saluta prietenoşi, iar căprioarele îi priveau cu ochii lor calzi şi strălucitori ca astrele în noapte. Petreceau ore în şir pe această pajişte, câteodată fără să-şi vorbească, ascultând inima celuilalt bătând în aceeaşi cadenţă şi cu aceeaşi intensitate. Privirea amândorura se unea, devenind doar una, în ochii blânzi ai vreunei căprioare ce se oprea în dreptul lor. Îşi surâdeau bucuroşi şi împliniţi de propria existenţă, acolo, în acel univers.
*
… Se auzeau glasuri vesele. Se luminase de ziuă şi turiştii se grăbeau în salturi graţioase spre restaurante pentru a servi micul dejun. În câteva clipe puntea vaporului se umpluse de oameni, unii somnoroşi după petrecerea din seara trecută, cu ochii deschişi cu greu şi mişcându-se robotic, alţii gălăgioşi şi abia aşteptând să înceapă o nouă zi cu distracţii şi discuţii interesante.
O fetiţă cu părul buclat şi blond, cu o faţă rotundă luminată de ochii albaştri, îmbrăcată într-o rochiţă dantelată de un roz aprins, încerca să ţină lângă ea un căţeluş neastâmpărat, alb şi pletos, ce alerga vioi, strecurându-se printre picioarele oamenilor. Deodată sări în două lăbuţe şi porni în graba mare spre marginea punţii. Fetiţa îl strigă disperată, crezând că vrea să se arunce în cârlionţii de spumă. Dar, el lătra şi dădea vesel din codiţă. Un fluture cu aripi mari, rotunde, albastre, zbura graţios, scăldat într-un nor de parfum de tutun cu magnolie.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →