Atunci când pedepsești un copil pe nedrept, faci din el un viitor delincvent. La fel, atunci când lauzi un mânuitor al condeiului fără s-o merite, faci din acesta un viitor delincvent al literaturii. Scriitorul are impresia că l-a luat pe Dumnezeu de un picior și se instalează într-o dulce și prolifică mediocritate.

Cârcotașii pot cere exemple, în sensul celor spuse mai înainte, pot cere nume, să aibă motiv de distracție sadică. Îi invit să caute singuri, sa nu vrea totul pe tavă și să învețe, dacă au ce, din greșelile celor căutați!

Ovaționații fără rost, e mai mult ca sigur, nu se știu singuri; dacă are câte unul minima inteligență să-și dea seama de situația în care se află, nu are nici un interes să scoată capul din apă. Ei simt o plăcere aproape sexuală să fie gâdilați sub barbă.

Lăudacii se știu ei; laudele deșănțate sunt proliferate cu bună știință, să mai poată fi desființat un pretendent la gloria eternă. Lichelismul e normal și arhiuzitat în lumea literaturii, acesta fiind mult mai prezent la ființele inteligente. Nu au de ce să se invidieze doi gropari, fiecare fiind cu groapa lui, dar scriitorii, mai ales când se mai erijează și în critici, lucrează la groapa comună a literaturii, unde nu se știe cine e mai de adâncime sau mai de suprafață.

Când îl critici pe scriitor, îi dai șansa să-și șlefuiască asperitățile sau să revină asupra textelor  mai slabe, să le reactualizeze continuu. Brâncuși a șlefuit-o pe ”Domnișoara Pogany” până la esență.

Totul e să-l critici pe scriitor în mod obiectiv. Dacă îl critici fără motiv, doar așa, să te afli în treabă, că nu-ți place de el sau că răspunzi la vreo comandă, poți ajunge la același rezultat ca atunci când îl lauzi fără motiv. Ca să salveze aparențele, criticului îi vine mai ușor să laude.

Desființarea prin demolare se întâlnește undeva, la infinit, cu desființarea prin supraînființare.  Laudele pot desființa un scriitor de valoare, acesta neștiind la un moment dat, în ce punct se află. Lucrurile sunt mult mai grave dacă scriitorul lăudat e lipsit total de talent; nulitățile nu au îndoieli în ceea ce le privește.

Dacă un scriitor talentat își dă seama că a fost păcălit de prieteni și a luat-o pe un drumul desfundat indicat de aceștia, se poate refugia în ziaristică, în alt domeniu conex sau poate aștepta pensia. Scriitorul fără talent rămâne pe loc și produce opere pe gustul lăudacilor lui.

Școala românească de critică e şi mai bulversată decât școala de literatură, care poate merge și fără roata de rezervă: critica obiectivă și de valoare.

Se poate scrie o lucrare valoroasă doar pentru gustul criticii și gustul publicului, în același timp. Dacă e scrisă doar pentru unul dintre cele două aspecte, nimic nu e peren. Science fiction-ul românesc actual e scris doar pentru gustul unor critici de circumstanță, mai mult o critică de preîntâmpinare decât de întâmpinare. Publicul e în formare, cum în formare e și critica de valoare.

SF-ul românesc e o clădire de mall cu mai multe etaje sau nișe, cum vreți să le spunem, care nu comunică între ele, în condițiile în care mall-ul însuși e considerat o nișă a mainstream-ului. Fiecare etaj e cu publicul, criticii și scriitorii lui. Aceste etaje nu se referă la literatură, ci sunt structuri organizaţionale cristalizate pe criterii de interese și simpatii de moment. Fiecare etaj se apără violent de vecinii lui.

Necazul cel mai mare e că nu avem cazuri separate, fenomenul tinzând să se extindă necontrolat. Când un cetățean scuipă în Dunăre, nu are loc decât un act dictat de lipsa educației. Dacă însă, două milioane de cetățeni scuipă în Dunăre, crește nivelul apei și se inundă culturile. La fel e și cu critica de circumstanță generalizată; când două milioane de critici scuipă în apele unui fluviu scriitoricesc, nivelul acestora crește și amenință însăși cultura română. În anumite perioade de timp, cultura română a fost înecată de mediocritate, cum se întâmplă și azi.

E ceea ce se întâmplă și acum în SF-ul românesc, parte și el, a culturii române. Pe etaje, se coagulează jurii, care premiază și promovează, să fie ceva, acolo. În trecutul apropiat, science fiction-ul era menit să-i țină ocupați pe cei care aveau prostul obicei să gândească. Azi, science fiction-ul e menit să dea de lucru celor care au prostul obicei de a-i înlătura pe cei care mai îndrăznesc să gândească. Jobul acestor scriitori autointitulați critici e să promoveze cum știu ei mai bine, adică după ureche, scriitorii unei zecimi de secundă și să se plimbe, în timpul programului, cu scara rulantă, între etaje, pe la standurile ticsite cu dicționare, cărți de bucate sau tratate despre arta scrisului, în căutare de tinere talente, dispuse să dea o țuică.