Scheletul, carnea şi hainele: cercetarea şi prozele bazate pe muncă de cercetare intensă

Am fost întrebată recent care e metoda mea de cercetare: ce anume caut şi cum folosesc ceea ce găsesc. Iată un mic articol despre metoda mea de lucru şi cum o aplic pentru a scrie o povestire tipică, bazată pe muncă de cercetare intensă (sigur că dimensiunile textelor voastre pot fi altele, dar cred că ceea ce scriu aici e valabil pentru aproape orice proză).

Da, scriu texte care nu au nevoie de prea multă cercetare; când am scris Mélanie, o repovestire a mitului francez plasat în lumea studenţiei mele, îmi era cunoscută majoritatea detaliilor de care aveam nevoie. Ştiam cum va arăta colegiul meu imaginar, ştiam din ce mediu cultural va proveni personajul meu şi ce mentalitate va avea el; şi puteam umple golurile legate de originea lui (se trăgea din Bretagne, provincia unde am petrecut multe vacanţe, alături de familia mea). La fel, mitul de care m-am folosit este unul franţuzesc esenţial, pe care l-am citit în numeroase variante. Nu am avut nevoie decât de o scrută reîmprospătare a cunoştinţelor, atâta tot.

Cele de mai sus nu sunt valabile pentru toate povestirile. În proza de istorie alternativă, The Wind-Blown Man (publicată de „Asimov’s” în februarie 2010), m-am ocupat de un subiect cu care nu eram foarte familiarizată: e plasată într-un univers în care concepţia taoistă despre ştiinţă a învins-o pe cea aristotelică, iar China imperială a ajuns cea mai mare putere economică a lumii. Cunosc conceptele de bază ale taoismului, dar, ca să creez un text realist, aveam nevoie de mai mult. Cum avea să arate această nouă ştiinţă? Prin ce anume urma să se deosebească viaţa zilnică din povestirea mea de cea de astăzi şi ce fel de personaje aveau să se fie potrivite ca protagonişti?

Am aplicat trei direcţii de cercetare când am scris The Wind-Blown Man şi am constatat că apelez la clasificarea aceasta aproape de fiecare dată când scriu o povestire.

Scheletul

Scheletul reprezintă temelia necesară pentru construirea povestirii. El nu poate fi separat de univers, e strâns legat de regulile lui, de mentalitatea lui, de imaginea lui de ansamblu. Reprezintă suma elementelor fundamentale ale textului: dacă îl modific, va trebui să regândesc porţiuni mari din univers şi să fac schimbări mari în firul narativ.

În cazul prozei The Wind-Blown Man, în schelet am inclus modul în care China avea să abordeze ştiinţa şi, pentru asta, am studiat taoismul, dar mai ales alchimia taoistă care a înflorit în dinastia Tang. M-am hotărât ca ţara să nu renunţe la neîncrederea în cele aflate dincolo de hotarele ei: când se va găsi o cale de explorare a spaţiului cosmic, acesta va fi folosit pentru a se exila în el disidenţii politici, în loc să se cucerească teritorii noi sau să se stabilească zone de influenţă (aşa cum au procedat Occidentul şi Rusia în Războiul Rece).

Cum să cercetez: e posibil ca această etapă să nu fie necesară deloc sau doar în măsură foarte mică. Cu cât e mai aproape o povestire de un univers şi o cultură pe care le stăpânesc foarte bine, cu atât trebuie să cercetez mai puţin.

Când să cercetez: de obicei, mă ocup de scheletul unui text cu multă vreme înainte, în faza de „brainstorming”. E partea care cere cea mai mare investiţie şi cel mai mult timp şi, am descoperit eu, a o extinde pe câteva săptămâni (sau chiar luni) ajută la aprofundarea ei. E un aspect important, pentru că lucrurile aprofundate se pot scoate la suprafaţă mult mai uşor: dacă îmi însuşesc cât de cât mentalitatea textului, atunci când îl scriu în forma lui iniţială, îmi vine mai uşor să nu mă las influenţată de cea a secolului al XX-lea.

Ce anume să cercetez: mă interesează atât mentalitatea, cât şi plauzibilitatea şi coerenţa internă. Dacă ţintesc o anumită cultură sau perioadă de timp, nu strică să aflu câte ceva despre contextul istoric; dacă inventez, tot e o idee bună e să mă gândesc cum a ajuns cultura să fie aşa cum o ştim noi în perioada respectivă. Cred că acesta e lucrul cel mai greu de aflat de pe internet; până la urmă, împrumut cărţi de la bibliotecă.

Cum să ne oprim când facem muncă de cercetare e întotdeauna o problemă complicată, dar eu, în general, ştiu când am ajuns la sfârşitul acestei faze: povestea prinde contur clar în mintea mea şi mă simt în largul meu când scriu despre universul respectiv, fără să trebuiască să mă opresc tot la două minute ca să introduc un concept lipsă (nu uitaţi, tot ce am de făcut e să menţin aparenţele pe parcursul povestirii, adică să-i dau o faţadă aspectuoasă, în spatele căreia am la dispoziţie un spaţiu de doi centimetri. Nu mi se cere să construiesc o casă întreagă.)

Exemplu: Scheletul povestirii The Wind-Blown Man l-am construit în două-trei săptămâni şi l-am cimentat după câteva conversaţii pe care le-am avut cu soţul meu despre politica explorării cosmosului şi istoria ştiinţei (am un soţ care e de acord să fie un soi de „placă reflectorizantă” pentru ideile mele; nu toţi au norocul meu, dar un prieten sau chiar o coală de hârtie se vor dovedi la fel de folositoare).

Carnea

Prin „carne” înţeleg detaliile de ansamblu, cele de care chiar voi avea nevoie de la bun început, pentru că dau greutate povestirii. Natura lor e puţin mai greu de precizat, dar iată nişte exemple: ideile despre decor (tipuri de clădiri, configuraţia peisajului), ideile generale despre tehnologia folosită (am hotărât dinainte că voi face apel la nanotehnologie, dar oare cum se aplică ea în practică?). Detaliile au rolul lor semnificativ în povestire, îi dau savoare, dar nu sunt la fel de importante ca scheletul: se pot schimba, fără să fie fundamentale. Dacă mă hotărăsc să schimb decorul câtorva scene, va trebui să le retuşez, dar universul şi mentalitatea personajelor mele nu se vor modifica.

Cum să cercetez: dacă nu scriu despre un cartier din oraşul meu pe care îl cunosc foarte bine, toate povestirile pot beneficia în urma cercetării făcute pentru a obţine detaliile „cărnii”. Asta mă ajută să intru în amănunte, dar şi să ancorez naraţiunea într-un spaţiu care se recunoaşte foarte clar, nu e un melanj.

Când să cercetez: am constatat că e greu să fac acest tip de cercetare în timp ce scriu, pentru că trebuie să iau pauze lungi şi dese cât studiez fotografii şi citesc articole, dar şi pentru că mă enervează să descriu o scenă mai mult decât e necesar. Totuşi: a) nu toţi sunt obsedaţi să planifice, aşa cum sunt eu şi b) într-o povestire, există întotdeauna o parte pe care n-ai prevăzut-o, deci e posibil să fiţi nevoiţi să vă apucaţi de cercetare când aţi ajuns cu scrisul la mijlocul textului.

Ce anume să cercetez: caut o idee mai bună care să mă ajute şi să prezint mediul meu de nivel înalt, şi să redau mai bine decorul. Am constatat că imaginile vizuale sunt foarte utile în această etapă, fie că e vorba de o linie de asamblare dintr-un şantier naval, fie de un palat chinezesc. Google Image Search e prietenul meu de data asta. La fel de utilă pentru amănunte ştiinţifice primare e Wikipedia (dacă nu cauţi informaţii pentru teza de doctorat, Wikipedia oferă date ştiinţifice corecte).

Exemplu: de fapt, urmează două exemple. În The Wind-Blown Man, decorul e o mănăstire taoistă din munţi. Am căutat detalii despre arhitectura taoistă pe internet, dar n-am găsit prea multe, aşa că m-am inspirat din Templul Norilor Albi din China; iar pentru personajele din jurul protagoniştilor, am apelat la datele despre traiul monastic, găsite în cărţile din biblioteca mea. Pentru o povestire mai recentă, am avut nevoie de un maestru de Feng Shui care să modifice configuraţia unei nave spaţiale cu nanoboţi; am vizitat mai multe site-uri despre Feng Shui şi mi-am conturat un sistem elementar care să se aplice acestui univers, înainte de a scrie scena care îmi era necesară.