Când am început să scriu romanul „Servant of the Underworld” (Servitorul lumii subterane), un „fantasy noir” aztec, posibila transformare a lui într-o serie era doar o idee vagă. Primul meu gând a fost să-l termin naibii odată, nu să-mi fac o schiţă cu ce li s-ar putea întâmpla personajelor când se va încheia acţiunea. Asta se întâmpla în 2007; acum suntem în 2010.Am vândut editurii Angry Robot „Servant…” şi celelalte două părţi din trilogia „Obsidian and Blood” (Obsidian şi sânge). Am predat deja editorului partea a doua, „Harbinger of the Storm” (Prevestitorul furtunii), şi tocmai am încheiat o încercare de sumar pentru a treia, încă fără titlu.[1] Privind în urmă, la felul în care am scris aceste cărţi, constat că unele lucruri le-am făcut cum trebuie, dar altora ar fi trebuit să le acord mai multă atenţie.

Într-o ordine oarecare, acestea sunt următoarele:

– Alegerile pe care le faci la început îţi vor influenţa toată seria, inclusiv finalul ei. Acest lucru caracterizează fragmente ample din acţiune, dar şi aspecte mai puţin evidente; vei rămâne blocat în stilul în care ai scris prima parte. [1] Dacă ai folosit modalitatea de a nara la mai multe persoane, va trebuie să tot jonglezi de la un tip de narare la altul. Dacă te-ai decis să scrii la persoana întâi, cum am procedat eu, atunci aşa va trebui să scrii şi mai departe. Pe mine nu mă deranjează să povestesc la persoana întâi, dar recunosc că mi se pare cam restrictivă şi nu sunt sigură că aş alege-o şi altă dată ca perspectivă narativă, dacă aş avea posibilitatea de alegere. La fel, perspectiva multiplă ar putea fi, şi ea, o problemă, dacă, atunci când scrii o continuare, nu poţi jongla cu planuri de acţiune multiple din diverse motive. Acelaşi lucru e valabil pentru timpurile verbale/stilurile funcţionale ale limbii – imaginaţi-vă cum ar fi să scrii o serie întreagă la prezent sau în stil jurnalistic…

– NU te pierde în explicaţii. Dacă apelezi la magie/ştiinţă, nu veni cu prea multe detalii lămuritoare, subliniind ce e posibil şi ce nu: e bine să ai reguli şi să-l determini pe cititor să le respecte, dar, apelând la prea multe reguli şi explicaţii, rişti să nu mai ai unde să te refugiezi când dai de necaz mai târziu. De exemplu, când am scris „Harbinger…,” am avut nevoie de o vrajă vindecătoare puternică, dar în volumul întâi stabilisem că aşa ceva e imposibil. Până la urmă, am găsit o modalitate ocolitoare, dar mă bucur că acesta a fost singurul obstacol de care m-am lovit şi că am putut extinde magia în direcţii neprevăzute, pentru ca partea a doua să aducă ceva nou. În principal, cred că asta se reduce la a nu-ţi întinde singur capcane de la bun început.

– Atenţie la personajele secundare, mai ales la cele care au motiv să stea mereu pe lângă cele principale (frate/soră/camarazi). Ele sunt secundare într-o parte a seriei, dar în următoarea pot juca un rol principal. În „Servant…”, am dat un nume lung şi imposibil de pronunţat unui personaj de la curtea imperială aztecă, zicându-mi că nu voi mai auzi de el niciodată, dar – ia ghiciţi! – în partea a doua, acţiunea se petrece mai mult la curte şi acest personaj neînsemnat ajunge un erou important în evoluţia ei. În plus, se pare că va fi necesar să apară şi în partea a treia…

– Alcătuiţi neapărat un index al continuităţii. Nu pare un amănunt esenţial, dar, cât am lucrat la „Servant…”, nu mi-am notat aproape nimic, crezând că mă voi rezuma la o singură carte. Peste un an, apucându-mă de „Harbinger…”, mi-am dat seama că, deşi stabilisem, după mult efort şi lucrătură meticuloasă, în ce anotimp se petrece acţiunea, nu notasem nimic… A trebuit să recitesc tot manuscrisul, să descopăr micile indicii ale anotimpului, apoi să merg înapoi în calendarul aztec (o muncă uriaşă, pentru că respectivul calendar este format din două calendare care se îmbină, unul din 260 de zile, celălalt, din 365 de zile, cu un sistem de numărare neintuitiv). La fel, a reieşit că vrăjile diferiţilor zei aveau asociat un set de culori – amănunt pe care îl stabilisem în „Servant…”, dar nu-l aplicasem niciodată. Când au apărut aceiaşi zei, în „Harbinger…”, nici nu vă închipuiţi în ce belea am intrat…

– Nu lăsaţi personajele de capul lor. Când lucraţi la o serie, chiar dacă e una de sine stătătoare, ca a mea, apare întotdeauna problema următoare: fiecare parte din serie introduce câteva personaje noi (altfel mergi pe acelaşi drum bătut şi plictisitor); dar, dacă personajele astfel apărute au dispărut într-o gaură neagră, vei crea senzaţia de artificialitate, un soi de „monstru al zilei”: rezolvă problema cu intriga, pune fie personaj pe drumul lui, ocupă-te de intriga următoare… Aşa că e bine să apară din când în când personaje din părţile anterioare, mai ales dacă le-ai plasat în anturajul obişnuit al protagoniştilor (în cazul meu, mediul fiind întotdeauna oraşul Tenochtitlan, orice personaj căruia i-am dat o poziţie puternică va reapărea într-un fel sau altul, dacă nu moare.) Problema e că şi partea următoare a seriei trebuie să aducă personaje noi şi te poţi trezi cu o distribuţie prea încărcată. Nu întotdeauna e uşor să echilibrezi două impulsuri. Înainte de a scrie o parte nouă, studiază cu atenţie galeria de personaje şi întreabă-te dacă te poţi descurca cu toate. Nu toate vor ajunge să joace pe scena seriei tale.

– Nu lăsaţi personajele de capul lor (2). Uciderea unor personaje este o idee bună ca să ţii cititorul în priză (deşi, în cazul meu, naraţiunea fiind la persoana întâi, e clar de la început că naratorul va supraveţui până la sfârşit. Asta, însă, nu protejează personajele secundare, hi hi hi… *zâmbet maliţios*). Dacă procedezi aşa sistematic, vei lăsa impresia că le porţi pică în mod special. E bine să-ţi faci personajele să sufere din când în când – dai greutate naraţiunii – dar nu le obliga să îndure necazuri tot la câteva capitole, pentru că e de-a dreptul enervant.

Voi ce părere aveţi? Ştiţi amănunte despre cum se planifică o serie pe care ar trebui să le aflu şi eu? (acum e momentul potrivit, pentru că nu m-am apucat încă de partea a treia :=))


[1] Voi lăsa la o parte cărţile care nu sunt foarte legate între ele, ca seria Ambergris, de Jeff Vandermeer; şi metoda seriilor fără legătură strânsă între părţi e posibilă şi aduce mari satisfacţii (autorului), fiind şi foarte eficientă (pentru cititor), dar mai întâi trebuie convins editorul. A vinde o asemenea carte cere un efort mai mare decât a vinde una care „e tot aia, pentru că e scrisă în acelaşi stil şi cu aceleaşi personaje”.