În premieră în România, traducerea povestirii „Tren” căreia i s-a decernat Premiul întâi la Concursul de Povestiri Fantastice 2011 care a avut loc recent în Suedia.

Societății Române de Science Fiction și Fantasy i s-a acordat permisiunea traducerii și postarii pe site-ul SRSFF a textelor premiate in cadrul Concursului de povestiri fantastice 2011, Suedia”.

„Fantastiknovelltävlingen” (Concursul de povestiri fantastice) este organizat anual de SKRIVA (cea mai veche lista suedeză de discuții online destinată scriitorilor). Actuala ediție a concursului este cea de a douăsprezecea.

–        Ești sigură ca nu vrei cafea, draga mea?

–        Sunt sigură. Nu mă simt prea bine.

Nici un fel de cafea. Îi era rău, îi spusese deja.

John se strecură pe lângă ea și ajunse pe coridorul vagonului. Îi spuse în trecere ceva, fără a face mare caz. Dungi albastre în fundal, în spatele capului lui. Cerul de după pini nu se putea ține după tren. Camioanele căpătau o nuanță roșiatică înainte de a rămâne în urmă.

John dispăru în spatele ușii vagonului restaurant și Anna trecu pe locul lui, la geam. Se lăsă pe spate și privi prin sticla blindată. Nu putea distinge copacii unul de altul, se încețoșau pe măsură ce trenul gonea prin pustietate. Anna își înălță ochii înspre cerul palid de deasupra pădurii. Soarele era rece, tomnatic. Renunțase să mai caute chipuri în verdeața de afară când începuseră să se apropie de Norrland, regiunea nordică a Suediei în care cu toții ar fi trebuit să o ia de la început.

Majoritatea călătorilor din tren păreau bătrâni, mai în vârstă decât ar fi fost de așteptat. Mai masivi. Mai grași. Mai bogați. Părea atât de straniu să o iei de la început cu carne veche pe oase. Sânge obosit. Nu avea cum să țină mai mult de câțiva ani. Nu era un plan bine pus la punct. Mintea începu iarăși să i se încețoșeze. Ca de obicei. Încercă să fie atentă la copacii care goneau pe lângă fereastră. Era prea greu să te gândești la unele lucruri. Se luptă cu impulsul de a-și clătina capul pentru a scăpa de gândurile negre. Funcționa, când era copil. Vremuri noi, acum. O nouă viață de zi cu zi.

–        Nu vă simțiți mai bine acum, de la pastila pe care v-am dat-o?

Femeia de pe scaunul de vizavi o privea, aplecându-se spre ea. Anna observă ridurile adânci de pe fața uzată a femeii.

–        Da, a funcționat, minți Anna.

Nu era deloc vorba de rău de mașină. Nu era greață. Nu era durere de cap. Era altceva. O durere nedefinită în abdomen. Dar ceva din vocea femeii îi spunea că acceptabil era doar un răspuns afirmativ. Femeia ar fi acceptat de la ea doar cuvântul „acceptabil”. Poate că era profesoară. Se pare că deschiseseră o școală în orașul cel nou. Femeia îi zâmbi.

–        Am și pilule de rehidratare. Nu știi niciodată cum va fi apa de acolo. Probabil că am cumpărat una dintre ultimele cutii.

–        Iar noi probabil că am prins ultimele locuri, zise Anna.

Regretă imediat ce spusese. O glumă proastă, care distruse conversația și așa încordată. Ar fi trebuit să fie o discuție simplă despre problemele simple de zi cu zi. Genul de conversație pe care trebuie să o porți atunci când haosul domnește dincolo de geam. Mergem din punctul A în punctul B. Nimic neobișnuit aici, la noi. Continuați. Anna nu știa regulile. Totul se întâmplase atât de repede. Fusese ocupată cu altele. Linii albastre pe fundal alb. Oricum, nu era corect ce spusese. Nu Anna găsise ultimele locuri. John găsise ultimele locuri. John, stânca, mereu acolo să te ajute, mereu de încredere. Bătrâna încremeni. Carnea ei paraliză treptat. Pielea de pe chipul ei se umplu încetișor de riduri dezaprobatoare. O imagine tipică pentru bogătanii din orașul vechi, cel pe care îl lăsaseră în urmă. Toată lumea arăta așa în zona încercuită de zid. Femeia se lăsă pe spătar, se uită la soțul ei pentru a vedea dacă simțise duhoarea de om sărac care plutea dinspre Anna. Dinspre cineva care pare-se că nu știa regulile. Cineva față de care erau mai presus. Soțul dormea. Sau poate se prefăcea. Poate că era la fel ca Anna. Durerea de burtă devenea mai puternică. Părea familiară.

–        John, soțul meu, e inginer. Se poate spune că a făcut rost de bilete în ultima clipă.

Brusc, Anna părea să fie soția mândră a unui bărbat de succes. De ce s-ar fi rușinat? Erau cu toții egali în acel tren. Anna își puse mâna pe burtă, ostentativ. Dorea să o tachineze pe femeia aceea. Uită-te la mine, aici e biletul meu. Bilețelul meu.

Se gândise adesea, uneori cu jenă, uneori cu o trepidație bizară, la ce s-ar fi întâmplat  dacă ar fi rămas în oraș. Insistând pe detaliile cele mai sângeroase. În final ar fi fost ruptă în bucăți. Mâncată. Știa asta. Ce s-ar fi întâmplat cu făptura micuță care creștea în ea? Mica sămânță din ea. Ca un spion trimis de John. Bineînțeles că nu putuse să nu îi facă asta. Nu avea cum să scape.

O deranja faptul că nu mai putea să se gândească doar la ea. Psihologul îi spusese că are un comportament nesănătos. De om bolnav. Până atunci crezuse că doctorii nu folosesc acel cuvânt. Comportament de om bolnav. I se părea definitiv, brutal. Era atât de naivă. Poate că îl provocase fără să își dea seama. Încetase să mai meargă la psiholog cam cu o lună înainte de începutul epidemiei. Îi spusese la telefon că se simțea mult mai bine. Fraze goale spuse la telefon. Închisese repede, înainte să poată răspunde. Evitase apoi o vreme străzile pe care s-ar fi putut să se întâlnească cu psihologul. În timp ce trenul trecea prin oraș înspre tunelul care urma să-i scoată în zona în care cei infectați probabil nu ajunseseră încă se uitase după el prin geamul blindat.

John se întorsese acasă în lacrimi și cu biletele. Litere negre pe hârtie albă.

–        Putem pleca, draga mea. Toți trei!

Îi era greu să audă radioul printre suspinele lui. Un post mai transmitea încă. Aceleași asigurări iarăși și iarăși. Totul e sub control. Nici un motiv pentru îngrijorare. Cuvinte mincinoase și arogante și o implicație clară: nu ne vor lua, bineînțeles. Cum ar da? John o îmbrățișase și începuse să plângă, adăpostit în curba dintre umărul și gâtul ei. Mucii se lipiseră de ea, și rămase cu privirea ațintită în tavan. Se uita mereu fix înspre tavan până când se termina totul. Și totul se terminase până la urmă. Nu mai avea cum să rămână în oraș. Poate dacă testul de sarcină nu ar fi fost pozitiv. Dar așa nu. Testele acelea nu sunt mereu de încredere, John. Ce tot spui, draga mea? Normal că sunt! Nu o asculta niciodată pe Anna. Avea senzația nelămurită că fără ea nu ar fi putut nici el pleca. Vedea foarte bine prin el.

Poate că își supraevaluase importanța. Nu ea conta, până la urmă. Conta pruncul, speranța pentru un nou început. Anna era doar containerul. Purtătoarea a ceea ce era important. Pe peron văzuse alte două viitoare mame. Păreau în alertă, asemeni copiilor proaspăt debarcați arătați într-un documentar despre Cel de-al Doilea Război Mondial. Pântecele lor păreau umflate. Prea târziu pentru părerile de rău, fetelor. Anna îi căutase din priviri pe soții lor, pentru a vedea dacă semănau cu John. Prea târziu pentru a mai fugi. Prea târziu pentru noi toate.

Vocea profesională și rece din difuzoare contrasta cu moliciunea scaunelor. Vechiul tren cu compartimente din lemn și toalete mâzgălite. John îi explicase cum reconstruiseră exteriorul trenului, în cuvinte simple și deloc tehnice pentru ca ea să înțeleagă. Trenuri scoase din adăposturile lor de lângă gară. Locomotive care trăiau cu impresia că terminaseră cu munca. Nimeni nu mai călătorea cu trenul. Nimănui nu îi mai plăcea să călătorească. Geamuri blindate, grilaje, uși imposibil de deschis din afară. Vechile trenuri deveniseră „imposibil de spart”, conform lui John. Chicotise și îi spusese pentru a patra oară o vorbă auzită de la conducătorul expediției și-al Orașului Nou: cerșetorii nu își permit să facă nazuri.

Anna îl întrebase pe John dacă era imposibil și să ieși din tren, nu doar să intri. John zâmbise și îi spusese:

–        De ce ar vrea cineva să iasă?

–        Doamnelor și domnilor, ne apropiem acum de o zonă roșie. Nu e niciun motiv să vă alarmați.

Vocea din difuzor era surprinzător de calmă, poate că era o înregistrare. Anna încercă să se uite pe geam. Femeia de vizavi trase iute perdeaua. Rămase un spațiu mic. Anna privi prin el. Imaginea era împărțită în pătrate simetrice desenate de gratiile grilajului. Trenul străbătea un câmp. Plantele erau uscate, putrede. Cei mai mulți dintre oamenii de aici fugiseră spre oraș chiar dinainte să se îmbolnăvească. Contaminare prin sânge și mușcături. Spice uscate de grâu se legănau ușor în vânt; fură strivite rapid de picioarele lacome ce goneau spre tren. Pasagerii traseră aer în piept.

Anna nu mai văzuse până atunci oameni infectați. Poate o dată sau de două ori la televizor. Zidul nu lasă să treacă gunoaiele, spunea John chiar și înainte de epidemie. Se căsătorise cu cineva care folosea cuvântul „gunoaie”. Același om care îi culegea flori din grădinile altora. Înainte de căsătorie, bineînțeles. Părinții lui obișnuiau să stea pe balcon la sfârșitul verii și să arate cu scobitorile de cocktail înspre părțile sărace ale orașului. Vorbele lor pline de dispreț erau însoțite de picături de vodcă și de salivă. Cum pot să trăiască așa? Sunt niște șobolani. Șobolani. Rapoartele înfricoșătoare începuseră deja să apară, pe atunci. Pierderea autorității. Mai multe asasinate. Mai multe dispariții. Nu erai în siguranță în afara zidului. Părinții lui John plecaseră înspre Orașul Nou cu unul dintre primele trenuri.

Anna se obișnuise repede cu zidul care înconjura partea înstărită a orașului. Mai repede decât i-ar fi plăcut să recunoască. Dacă nu s-ar fi căsătorit cu John ar mai fi fost încă afară. Când a apărut prima oară în presă cuvântul „virus” s-a simțit ușurată, s-a gândit întâi și întâi la zidul de protecție. Devenea unul dintre ei. O persoană norocoasă aflată înăuntru. Protejată, mai mult decât orice altceva. Privilegiată. Apărată de săraci, de criminali și de cei infectați. Îi păsa cuiva împotriva cui erau apărați? Zilele acelea capul ei era mereu plin de gânduri neavenite. John, mereu înăuntrul ei de acum.

Săptămâna de dinaintea plecării fusese ca o pâclă plină de rușine. Oameni urlau în agonie în afara zidului. Rugându-se să fie lăsați înauntru. Durase o zi sau două. Apoi mai puteai auzi doar respirații. Dinți scrâșniți. Putem construi ziduri și în altă parte, se gândeau oamenii din oraș. Se pregăteau de plecare. În nord erau locuri în care o puteai lua de la început. Dacă aveai bani sau dacă le puteai fi de folos. Pe când Anna și John mergeau spre gară în mașina de serviciu blindată a lui John auziseră un zvon despre virus. Pătrunsese dincolo de zid. Pe drum spre tren Anna auzise în vis zgomotul cărnii lovite de metalul unul automobil.

Oamenii infectați de pe câmp încercară să ajungă la trenul în mișcare. Cei mai mulți nu fură destul de rapizi. Câțiva pieriră striviți de roți. Pete roșii și umede acoperiră geamul și grilajul. John apăru în fugă pe coridor, parcă pentru a o salva pe Anna. Nu își dorise niciodată să fie salvată. Pahare de plastic, ridicol de nepotrivite dată situația. Tânărul manierat, șifonat. Șarmant, neîndemânatic, în aparență. Se schimbă imediat ce văzu că Anna se uita pe geam. Imperceptibil pentru oricine în afară de ea. În continuare foarte familiar.

–        Nu te mai uita, mama mă-sii!

Se prăbuși lângă ea. Se aplecă peste ea, înspre perdea. O trase, acoperind complet golul. Privi apoi prin compartiment, rușinat. Un bărbat bun, protejându-și nevasta. Aducându-i cafea. Iar ea sfidându-i ordinele. Ca un copil.

–        Nu te uita, e scârbos ca dracu’.

Era încă aplecat peste ea, ușurel. Foarte ușor. O poziție nevinovată în aparență. Îngrijorat. Numai bun pentru a o împiedica să fugă. Femeia de vizavi auzi nota aspră din vocea lui. Își dădu seama de contrastul dintre ea și intonația încântătoare pe care o folosea la începutul călătoriei. Anna văzu asta pe chipul ei. Devii neatent, John?

–        Draga mea, nu vreau să te sperii. Mai ales în starea în care ești.

Aruncă un ochi spre femeie. Se holbă apoi la Anna. Era mereu atât de jalnic atunci când era prins. Ceva din expresia lui îi producea mereu o senzație nedorită de tandrețe, o nevoie de a-l îmbărbăta, de-a face ca totul să fie iarăși bine.

–        Îmi pare rău, John. Eram curioasă, nu mi-am dat seama ce fac.

Anna luă paharul fierbinte. Suflă în el. Nu erau cuvintele ei. Niciodată nu erau cuvintele ei. O durea burta. Cafeaua nu îi va prii. Luă o înghițitură mare. Arsura de pe limbă o făcu să uite pentru o clipă de celelalte senzații neplăcute. John se sprijini de spătar și bău din cafeaua lui. Își fixă privirea undeva deasupra capului bărbatului de vizavi, care se trezise. Femeia își îndreptă atenția spre soțul ei. Căută în geantă un fruct, fără a-i spune soțului ce se întâmplase în afara trenului.

–        Șeful a zis că vom ajunge cândva după miezul nopții.

John își puse deoparte paharul și continuă, cu voce joasă:

–        Terminăm discuția asta când ajungem.

Vorbe banale, promisiune banală. Uneori nu era sigură ce ura cel mai tare. Avertizările sau ce venea mai apoi. Încearcă să mă surprinzi din când în când, John.

Pericolul din afara trenului trecuse. Viteza crescuse după ce lăsaseră în urmă creaturile flămânde. Deodată, Anna își dădu seama de motivul durerilor ei de burtă. De parcă era nevoie doar ca trenul să ia viteză.

–        Trebuie să merg la toaletă, John. Mă întorc imediat, dragul meu.

Se ridică repede. Prea dornică. Prea cu chef. Părea cumva fericită? Femeia bătrână se strâmbă și suspină atunci când Anna trecu peste John. El o privi, fără să îi spună ceva. O senzație de libertate o cuprinse în clipa în care ieși pe culoar. O porni spre capătul vagonului. Privi peste umăr ca să vadă dacă John o urmărea și văzu că scosese din bagaj o carte. Discuta cu cuplul de vizavi. Zâmbeau, atenți la ce spunea.

Găsi o toaletă la capătul vagonului. Multe locuri libere. Primeai un loc doar dacă îl meritai, îi spusese șeful lui John. Ar fi trebuit să fie mult mai mulți oameni. Copii, familii din partea cealaltă a zidului. Anna se încuie în spațiul îngust. Degetele îi tremurau în timp ce își descheia blugii. Roșu. Dureri menstruale. Ultima batjocură. Mă va ucide.

Putea să se prefacă câteva luni. Apoi urmau să o arunce afară. Odată cu gunoiul, acolo unde îi era locul. Pete roșii. Anna se privi în oglindă. Luă niște hârtie igienică, pentru a-și proteja lenjeria. Zâmbi când își dădu seama cât de fără sens era. Calm și tăcere în afara toaletei. Nu o puteau vedea de pe locurile lor. Auzea palavre politicoase despre posibilitatea de a găsi mâncăruri sofisticate în Orașul Nou. Fu mai ușor decât crezuse să deschidă geamul. Nimeni nu își închipuise așa ceva. Doar Anna. Deschise geamul. Se grăbi, pentru ca să nu fie prinsă. Grilajul dinspre exterior era plin de rămășițe roșii care se lipeau de el cu disperare. Aroma era dulceagă, grețoasă. Degetele îi deveniră lipicioase. Le linse până nu se mai vedea nimic. Șterse urmele.

Spera că schimbările se vor manifesta gradual, că se va putea obișnui cu foamea pe măsură ce ea îi va înlocui orice alt gând. Pentru ca să-l poată alege mai întâi pe John. Așa trebuie să se întâmple lucrurile. Anna închise geamul și se întoarse la locul ei. Se împiedică de geanta cuiva și aproape că izbucni în râs. Se simțea ca drogată. Un grup de femei mai în vârstă care se pregăteau să își bea cafelele se opriră și se uitară la ea de sus până jos, apoi una la alta.  Își simțea membrele amorțite când ajunse la locul ei. Își pierdu echilibrul când încercă să treacă peste John pentru a se așeza și îl prise de mână.

–        Ești bine, draga mea?

Lăsă din mână cartea pe care o citea și se uită în sus spre nevasta lui. Cuplul de vizavi se opri din discuție. Îi simțea sângele pulsând prin vine sub degetele încă încleștate pe mâna lui. Venele fremătând. O imagine clară ca o fotografie i se contură în minte. Pielea descheiată ca un fermoar. Cămașa albastră devenind roșie. Urlete, când mâna lui era ruptă în bucăți. Își deschise gura și se aplecă spre soțul ei.

© Susanne Samuelsson. Toate drepturile rezervate.

Traducere de Adina Barvinschi.

Textul a fost tradus și publicat în Revista SRSFF cu acordul autoarei.

Susanne Samuelsson

„M-am născut în 1979 în orașul Karlstad din Suedia. Acum locuiesc în Norrköping, un vechi oraş industrial aflat la o oră de Stockholm.
Am un masterat în comunicare şi educaţie, dar activitatea mea principală astăzi este scrisul.
Nu am scris încă un roman, dar povestirile mele au fost publicate în mai multe reviste suedeze, inclusiv populara revistă de horror „Eskapix” şi în obscura revista numită „The cruel sword”.
Scurta mea poveste „Tren” a fost cîştigătoare a Concursului de povestiri fantastice, Suedia, 2011.

De asemenea, îmi place să scriu pentru copii (dar nu horror !) și o carte ilustrată despre o fată numită Selma va fi, sper, publicată anul viitor sau cam așa ceva.
Am o slăbiciune pentru zombii, sub toate formele şi nu puține dintre povestirile mele au una sau poate două personaje zombii.
Cu toate acestea, zombiile mele nu sînt de obicei dintre cele înfricoşătoare.
Tema mea principală, care poate fi găsită în aproape tot ceea ce scriu, este reprezentată de lucrurile crude pe care fiinţele umane și le fac unora altora.
Pentru mine acesta este cel mai înspăimîntător lucru.
Îmi place să scriu (şi să citesc) povestiri horror iar ingredientele groazei sînt oamenii obişnuiţi în locul monștrilor, fantomelor sau extratereștrilor.
Chiar dacă există niște monştri în povestirile mele, mai înfricoşător este adesea un prieten, un iubit sau poate o mamă. Inspirația mea provine din problemele şi emoţiile de  zi cu zi şi povestirile mele au tendinţa de a avea o turnură horror, chiar dacă încep de obicei ca altceva. Sînt de asemenea, un mare fan al regizorilor David Lynch şi Dario Argento.
Pentru mine alegerea cuvintelor este la fel de importantă ca şi intriga şi uneori, îmi scriu povestirile ca şi cum acestea ar fi o simfonie de mici poeme.”

Traducere : Cristian Tamaș

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →