În exclusivitate pentru Revista SRSFF şi în premieră în România, o povestire SF (în traducerea Antuzei Genescu) a scriitoarei de origine română, Nina Munteanu.


Fratele meu şi cu mine ne facem mici în spatele verişoarei noastre mai în vârstă decât noi, în timp ce ea merge cu paşi mari la maistrul de la Techno Corporation Farm. El stă călare pe un ATV, cu picioarele depărtate, lăbărţat, cu o staţie legată de cap cu o curea. Supraveghează mai multe vehicule uriaşe care se târăsc pe câmpia întinsă, arând şi semănând. Mă uit fix la burta lui arsă de soare, umflată pe sub cămaşa pătată cu grăsime şi resturi de mâncare vechi. Ochii lui tâmpi lucesc ca o flacără.

— Ce avem noi aici? tună el. Ştrengari de gătit la cină?

Mă fac mic. Laţele negre şi unsuroase se încolăcesc ca funiile pline de noduri pe umerii lui. Arată ca Techno-ul pe care tocmai l-a ucis verişoara mea într-un moment de panică şi mă întreb dacă el ştie. Ea îşi umflă pieptul şi-şi dă capul pe spate cu mândrie. E murdară pe faţă şi părul îi e încâlcit şi plin de frunze în urma nopţii petrecute în pădure. Luminat din spate, pare să emane propria lumină, ca şi când ar fi fost scufundat în paradis. Fata rosteşte cu voce clară:

— Trupa de vigilante Techno ne-a distrus ferma şi ne-a omorât părinţii.

Maistrul pufneşte:

— Atunci trebuie să fiţi Verzişori buni de înfipt în frigărui…

— Suntem doar nişte copii, ripostează verişoara mea. Nu avem unde să mergem în altă parte. Dacă ne goneşti, ne trimiţi sigur la moarte. Nu le pasă pe cine omoară. Te rog, trebuie să ne ajuţi. – Întinde braţele într-un gest de implorare. – Muncim mult şi mâncăm puţin.

Privirea maistrului se îmbunează şi-o măsoară din ochi de sus până jos, devorator. Fata a fermecat fiara cu vorbele ei înţelepte, de copil precoce. Maistrul ne duce în bârlogul lui.

~~~~

Cercetez din ochi orizontul neted care tremură în arşiţa copleşitoare. Soarele mă bate în cap şi pârjoleşte câmpia mustind de ploaie. Muncitorii şi muncitoarele lasă gândacii lucioşi să doarmă liniştiţi într-un şir drept când se retrag înăuntru. Verişoara mea şi cu mine smulgem buruieni din stratul de sol dur, iar fratele meu mai mic mătură podeaua din bucătărie, în vreme ce ei beau în interiorul răcoros al azilului de muncă al fermei şi se plâng cu glas tare de condiţiile proaste. Îi aud de aici. Prea puţină mâncare, prea multă muncă, strigă ei. Se ceartă din cauza revoluţiei. Vântului îndreaptă cuvintele în direcţia mea.

— Eşti un afurisit de Verzişor, Birch. Ne distrug societatea…

— Salvează nenorocita asta de planetă!

— Serios? Nu înainte de-a ne nenoroci pe noi!

— Uită-te în jur. Deja ne-au nenorocit. Se duce naibii planeta din cauza acestor Techno…

Scaunele zgârie pe podea. Mă pregătesc pentru încăierarea inevitabilă. Se aud şi alte voci ridicate. În curând vor ieşi din baracă, cu pumnii gata de atac.

Ferindu-mi ochii de soare, mă uit cum ţopăie uşor verişoara mea peste bulgării de ţărână, în drum spre cisterna din faţa bucătăriei. Merge să bea apă. Îi luceşte faţa în valul de căldură. Ignorând scandalul din fermă, îmi trimite un salut cu mâna. Zâmbetul ei mă face şi pe mine să zâmbesc. O pală de vânt venită din spate estompează vocile din interior. Simt miros de ploaie. Bubuitul tunetului în depărtare promite o furtună în curând.

Azi împlineşte treisprezece ani. Nu va şti nimeni, iar eu îmi alung amintirea care mi se naşte în minte. Nu va fi niciun tort. Niciun cadou. Măcar suntem vii şi nevătămaţi. Acesta e cadoul ei.  Revoluţia, care mătură ţara ca un uragan, transformă oraşele în grămezi de moloz. Azvârle familiile dintr-o parte într-alta ca pietrele într-o mare agitată. Ne-a lăsat părinţii morţi în urmă, a făcut din verişoara mea o criminală şi din noi trei nişte orfani rătăcitori care au fugit în acest loc în speranţa unui adăpost.

Ea duce la gură o cană cu apă din cisternă, apoi o aruncă şi fuge în bucătărie. Mă enervează că m-a lăsat să mă ocup singur de câmpie. În azilul de muncă s-a făcut linişte. Poate că muncitorii au adormit, ameţiţi de băutură. Vântul răcneşte în rafale şi-mi scuipă praf în ochi. Nori de ţărână neagră se vânează unii pe alţii ca nişte animale de pradă. După o vreme, mă îndrept agale spre bucătărie, apărându-mi ochii de particulele care zboară prin aer.

Auzind râsete maliţioase dinăuntru, ezit în faţa uşii deschise, apoi mă oblig să intru încet. Privesc încordat din prag, apoi îngheţ de frică. Fratele meu, gol, stă ghemuit la podea. Hainele lui negre zac împrăştiate ca sângele după un măcel. Verişoara mea se zbate în strânsoarea zdravănă a câţiva bărbaţi. E palidă de spaimă şi mă priveşte cu ochi negri de groază. Bărbaţii râd şi-i smulg hainele. Un zdrahon gol de la mijloc în jos se apleacă spre ea clătinat şi bolboroseşte cu glas îngroşat de băutură:

— Uite vrăjitoarea care l-a convins pe ticălosul nostru de maistru să ne risipească mâncarea! Ia să-ţi dăm noi ţie şi niscai desert!

O penetrează, dur şi stăruitor, icnind o dată cu gemetele ei, într-un duet discordant de poftă trupească şi durere.

Cineva mă arată cu degetul.

— Ia uitaţi! A venit şi celălalt copil!

Se întorc toţi către mine. Preţ de-o clipă – o eternitate – ochii mei se întâlnesc cu ai verişoarei mele. Mă imploră s-o ajut.

Ţâşnesc. Ţipetele ei mă urmăresc în timp ce alerg pe pământul neregulat, mă împiedic de brazde, refuz să privesc înapoi. Mă lovesc cu faţa de pământ. Mă ridic anevoie, simt gustul ţărânei în gură şi-o iau din nou la goană. Gâfâi. Îmi ţiuie urechile. Lacrimile îmi înceţoşează privirea. Îmi curge sânge din nas.

Fugi. Ticălos împuţit. Fugi. Fugi.

Am lăsat-o acolo, ţipând. Şi, pentru că n-am rămas până când se va opri din ţipat, nu se va opri niciodată. Mă ascund, tremurând, în pădure, pe pământul tot mai întunecat la culoare, în răpăitul ploii. Asaltul naturii se termină în câteva minute. Sunt ud leoarcă, precum vegetaţia putrezită, şi mă uit cum razele soarelui străpung acoperişul întunecat al cerului şi mângâie peisajul cu sclipiri nepământene. Inspir duhoarea plantelor din bălţi şi-mi imaginez trupul siluit al verişoarei mele aruncat pe grămada de gunoi, ca o halcă de carne stricată. În timp ce după-amiaza mă cuprinde în umbrele ei subţiri cât oasele de schelet, ies anevoie afară din grădina mea de muşchi şi ferigi şi o iau la pas mărunt pe câmpia întinsă, sperând că nu mă vede nimeni. Alunec în băltoacele formate pe solul dur, nămolul mi se lipeşte de ghete şi mă trage în jos.

Când mă târăsc în bucătărie, o găsesc chircită pe podea, ca o căprioară rănită, acolo unde au lăsat-o. Fratele meu zace lipit de ea, adormit, iar ea îl mângâie pe faţa schimonosită de plâns. Vreau s-o iau în braţe, să plângă în braţele mele. În schimb, întorc privirea şi stau acolo nemişcat, ca un bolovan rece şi masiv. Nu pot să mă uit în ochii ei scufundaţi în orbite. Mă ard la suflet.

Când, în cele din urmă, se ridică de pe podea fără ajutorul meu, îl ia pe frăţiorul meu în braţele slăbite, îşi recuperează hainele rupte şi se retrage şchiopătând în baracă. Nu se uită înapoi să vadă dacă o urmez.

Zilele se scurg şi se adună în luni, ea pare nevătămată, arată ca de obicei, puţin roşie la faţă şi cu ochii lucind ca un foc de tabără. Dar îi simt răceala. Fratele meu se agaţă de ea. Îi evit pe amândoi. Într-o zi, când ni se întâlnesc privirile, îmi imaginez reproşul din ochii ei, dar ştiu că nu reflectă altceva decât propria mea pustietate. În expresia ei străvezie ghicesc că ea şi, probabil, şi fratele meu, au fost molestaţi de mai multe ori din ziua aceea.

Când nu lucrez, mă târâi şi mă ascund sub scândurile prispei, unde ţărâna miroase a acru, şi-i spionez pe muncitori din enclava mea întunecată. Mă simt norocos, dar şi blestemat. Oare chiar reuşesc să-i evit pe ticăloşi sau mă lasă ei în pace, pentru că mă ştiu de nevrednic? Mă ghemuiesc sub prispă şi recit poezii, aşa cum ne recita verişoara mea înainte de culcare. Ea tace acum. După ce îl sărută pe fratele meu pe frunte şi-mi urează noapte bună, se strecoară fără zgomot în patul ei. Eu stau nemişcat sub păturile mucegăite şi-i ascult respiraţia sacadată în patul de lângă mine. Ştiu că plânge până adoarme.

Acum, ghemuit sub prispă, cu genunchii încordaţi, recit poezia ei preferată ca o mantra:

Ca să vezi lumea într-un bob de nisip şi Paradisul într-o floare de câmp,

Cuprinde infinitul în palmă şi eternitatea într-o clipire.

Cel se leagă de o bucurie frânge aripile vieţii;

Cel ce sărută bucuria-n zbor trăieşte răsăritul eternităţii.

~~~~

Când Verzii eliberează Techno Corporation Farm, revin în oraşul cel nou care se bucură de o pace întreruptă numai de lunetişti ocazionali – reacţionari Techno furioşi care stau la pândă şi trag în cine apucă. Fratele meu se întoarce la şcoală, iar verişoara mea şi cu mine ne găsim un mijloc de trai sub noul regim.

Eu îmbrăţişez ştiinţa Verde şi în curând devin savant de frunte, ţin prelegeri la conferinţe şi conduc un grup de cercetători de elită. Simţindu-mă în siguranţă pentru că devin tot mai important, sunt din ce în ce mai îndrăzneţ în munca mea. Invoc teoria haosului, demult abandonată, şi o aplic modelelor mele de comportament al ecosistemului. Mă atrage semnătura haosului, efectul subtil al unui singur eveniment, care are potenţialul de a evolua într-o schimbare covârşitoare şi irevocabilă. Teoreticienii haosului îl numesc Efectul fluturelui: dependenţa sensibilă de condiţiile iniţiale, pe baza ideii bizare că un fluture care bate din aripi astăzi în Beijing ar putea stârni o tornadă în Texas luna viitoare. Recunosc efectul în tot ceea ce văd, până şi în purtarea verişoarei mele. Observ cum semnul imperceptibil al tulburării iniţiale s-a transformat năvalnic, în timp, într-o vijelie. Ca şi când o pasăre rănită, prinsă în capcană în trupul său, se zbate tot mai puternic şi-i zdrobeşte măruntaiele cu fiecare răsuflare.

Căutând izolarea, verişoara mea îşi găseşte o slujbă mult sub capacitatea ei, ca biolog la Departamentul de Industrie Ecologică, şi se scufundă în uitare. O văd rar, dar nu trece clipă să nu mă gândesc la ea. În vreme ce eu, din cauza turneului de prelegeri, de-abia am timp să-mi întreţin nenumăraţii prieteni în apartamentul meu luxos de pe acoperişul clădirii, ea se ofileşte în cartierul sărac al oraşului, împreună cu şoferul de autobus cu care s-a măritat şi cu doi copii înzestraţi cu o claie de păr nepieptănată. E fericită?

~~~~

În ziua când îmi fac curaj s-o vizitez, mă simţ emoţionat şi agitat ca un copil. Merg cu paşi mari spre intrarea clădirii DIE, tulburat de gândurile pe care vreau să le împart cu ea. Odată intrat, o văd aşteptându-mă răbdătoare în holul principal. Se întoarce şi zâmbeşte. Îmi smulge şi mie un zâmbet.

Un pocnet mă face să tresar. Ea se dă înapoi brusc, cu o expresie de surpriză, apoi cade, întinzându-şi membrele într-o poziţie nenaturală pe podea, în timp ce o floare roşie îi înfloreşte pe piept. O femeie ţipă şi-şi duce imediat mâna la gură.

Cât ceilalţi îl urmăresc pe lunetist, eu rămân stană de piatră şi mă uit cum verişoara mea răsuflă pentru ultima oară, pe urmă o scutură un spasm. Ochii îi licăresc ca o flacără pe cale să se stingă, apoi lumina din ei îşi ia zborul şi privirea ei goală, îndreptată în sus, seamănă cu o baltă întunecată. Inima îmi bate în piept ca un baros şi mă ard pe dinăuntru mii de propoziţii neterminate.

~~~~

Înlătur haosul din frânturile acelea de amintiri puse cap la cap de dorul meu şi o văd aşa cum a fost odată, cum a fost întotdeauna. A fost verişoara mea, dar, când eram copii încă, a ucis pentru noi. Cu arcul de vânătoare primit de la tatăl ei, a omorât un bărbat care ne-a atacat cu cuţitul, acelaşi cuţit cu care ne omorâse părinţii. Când a fost atacat fratele meu, i-a sărit în ajutor şi s-a năpustit în bârlogul agresorilor. Apoi, când m-a implorat s-o ajut, am fugit.

Eram doar un copil, un băieţel de nouă ani. Între timp, am devenit mai înţelept. Revoluţia mi-a definit personalitatea. Ea a înfruntat teama, a dat-o la o parte cu curaj şi a răspuns chemării de ajutor. Eu am lăsat frica să mă domine.

Acum rătăcesc pe ţărmuri întunecate, eşuat în momentul acela de agonie, încă auzindu-i ţipetele.

Tânjind să-mi iau zborul.

Traducere de Antuza Genescu.

Titlul original : „A Butterfly in Beijing”

Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul autoarei.

Pe data de 4 august 2009 Cristian Tamaş posta pe blogul său, Cultural SF Learnings, următoarea însemnare despre Nina Munteanu, redescoperind-o şi făcînd-o cunoscută publicului românesc.

Nina Munteanu este scriitoare canadiană de origine română, o binecunoscută autoare la nivel internaţional de science fiction, profesoară de creative writing şi ecologist. S-a născut în oraşul Granby, provincia Quebec, Canada. A obţinut masteratul în limnologie la Universitatea Concordia (Montreal, Quebec) în 1979. Predă la Universitatea Victoria (Vancouver, British Columbia), este consultant în probleme de mediu, coordonează ateliere de tehnică narativă şi predă cursuri de creative writing. Este membră a organizaţiei SF Canada (Canada’s National Association of Speculative Fiction Professionals), a asociațiilor Writers Federation of Nova Scotia şi Writers Union of Canada.

Povestirile ei au fost publicate în America de Nord iar romanul „Darwin’s Paradox” ( eco-thriller SF) a fost nominalizat la Premiul Aurora în 2008. „Angel of Chaos” este un prequel al romanului „Paradoxul lui Darwin”. Nina Munteanu a fost pentru o scurtă perioadă editor secund al primului site românesc de arte şi SF în limba engleză, Imagikon.

Este autoarea a cinci romane SF („Darwin’s Paradox” (2007), „Angel of Chaos” (2010), „Collision with Paradise” (2005), „The Cypol” (2005), „Outer Diverse. The Splintered Universe Trilogy”, octombrie 2011) şi  ghidul de creative writing  „The Fiction Writer : Get Published, Write Now !“ (2009). Este laureată a Midwest Book Review Reader’s Choice Award. Povestirile i-au apărut în Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Grecia, Polonia (în publicaţiile The New York Review of Science Fiction, Strange Horizons, Chiaroscuro, Dreams & Visions, Neo-opsis Science Fiction Magazine, Hadrosaur Tales, Another Realm).

Blogul ei „The Alien Next Door” a fost premiat şi printre temele tratate se numără subiecte ştiinţifice, călătoriile, cultura pop, scrisul şi filmele.

The Alien Next Door: http://sfgirl-thealiennextdoor.blogspot.com – site personal concentrîndu-se asupra discuţiilor despre ştiinţă, călătorii, cultură pop, teme ecologiste. Există recomandări privind tehnica narativă, recenzii ale unor filme şi cărţi.

Revista SRSFF a publicat un fragment din volumul de creative writing „Scriitor de ficţiune: Să fii publicat, scrie acum !”, care va fi lansat la Tîrgul de carte Gaudeamus, standul editurii Paralela 45, pe data de 26 noiembrie 2011 cu titlul „Scriitorul de ficţiune”, trad. Costi Gurgu.

„Nina Munteanu – Scriitor de ficţiune: Să fii publicat, scrie acum !”

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →