— Te plătesc bine.

— Ţi-am spus, nu mă mai ocup de-aşa ceva. Ia-l pe Cannhauser.

— Pe tine te vreau, nu pe Cannhauser.

— Dar ce-ai cu el? Clienţii lui se întorc teferi şi nevătămaţi şi încărcaţi de trofee.

— Da, dar tu eşti cel mai bun.

Praunsperger mă cercetează printre pahare şi sticla de whisky pe jumătate goală. E aproape miezul nopţii şi barul e închis, numai noi doi stăm la masa din mijloc. În colţ, Hoagy zdrăngăne la pian nişte piese uşoare, mai mult pentru el. Agnagna îşi vede de treabă la tejghea, ştergând paharele şi aranjându-le pe raft. Mai are puţin şi termină.

Mă gândesc la ceea ce tocmai mi-a spus Praunsperger. Ce-i adevărat e-adevărat. Cannhauser e bun. La fel Boddington şi Welsh. Nici tânărul Kuzma nu-i rău. Toţi conduc nişte safari grozave şi clienţii mulţumiţi le ridică osanale. Dar vânătorii pe care i-am condus eu… Vârau în traistă cele mai mari trofee, exact aşa cum îi plac lui Praunsperger. Aşa că îl vrea pe cel mai bun, pe cel care ştie tot. Numai că eu, după cum îi tot repet de-un ceas, nu mă mai ocup de asta.

Şi atunci apari tu, Gordana, şi lumea se opreşte. Degetele lui Hoagy deasupra clapelor pianului, prosopul de vase din mâna lui Agnagna în pahar, respiraţia mea. Am crezut, am sperat prosteşte că, după atâta vreme, nu vei mai însemna nimic pentru mine, că va fi ca şi cum ne-am întâlni prima oară. O străină, vei fi doar o străină. Mi-am repetat întruna cuvintele acestea, ca o mantra, de când m-a sunat Praunsperger să-mi spună că vine cu tine şi că vrea ca eu să fiu gazda ta. Acum, când te văd, ştiu că nu mi-au ajutat cu nimic. Oricât m-am încurajat, tot nu mi-au folosit.

Te uiţi în jur, amintindu-ţi. A trecut multă vreme, Gordana, însă barul te întâmpină exact aşa cum a fost, aşa cum ţi-l aminteşti. Aceleaşi coarne şi colţi pe pereţi, aceleaşi fotografii înrămate, tejgheaua, mesele, scaunele, aceleaşi feţe. Au fost cele mai frumoase zile din viaţa noastră, ai spus-o chiar tu şi o ghicesc în tine acum, că ai revenit. După şapte ani, numai pentru o săptămână sau două, dar ai revenit. Era inevitabil.

— E linişte afară, spui tu când te aşezi la masa noastră, fără să te adresezi cuiva anume.

Am trecut amândoi peste momentul de tăcere stânjenitoare. Hoagy cântă mai departe la pian şi Agnagna ia alt pahar la şters. Amândoi încearcă să fie cât mai discreţi, ca şi când nu le-ar păsa deloc de toate astea. Praunsperger tace, râde pe înfundate. Ştie sigur ce mult ai însemnat pentru noi, toţi. Ar face bine să tacă, sunt gata să-l fac zob numai dacă deschide gura. Dar e deştept. Fără o vorbă, întinde mâna după sticlă şi-şi toarnă în pahar.

Iar noi doi, Gordana, nici măcar nu avem curaj să ne salutăm după atâta vreme. Ceva s-a rupt între noi cu multă vreme în urmă şi acum trebuie să continuăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar noi nu ştim ce şi cum. Aş vrea să-ţi spun atâtea lucruri, atâtea din cele rămase în suspans în dimineaţa când ai plecat. Mă enervez pe tine, pe ce-ai făcut, pe faptul că m-ai folosit. Ai ştiut asta când ai venit, Gordana, nu ai nicio replică, aşa că zici pur şi simplu: e linişte afară.

Cine ştie, poate că aşa e cel mai bine. Un salut ar suna ca o scuză şi noi urăm scuzele, amândoi le urâm. Mă duc la bar şi iau o scrumieră şi-un pahar din cele tocmai şterse de Agnagna. Le aşez în faţa ta şi arunc gheaţa în pahar, cuburile scot clinchete, iar eu îţi umplu paharul. Te urmăresc când îţi scoţi ţigările din buzunar şi-mi dau seama că încă te iubesc. Acum ştiu că n-am încetat să te iubesc niciodată, şi nu pentru că n-aş fi încercat.

Nu te-ai schimbat, Gordana. Eşti la fel ca atunci când ai plecat, poate că ai doar o umbră uşoară în priviri care nu exista acum şapte ani. Şi mă duci într-o călătorie, exact ca atunci. Praunsperger ştie, şi tu ştii că voi accepta în clipa în care te văd. De-asta te-a adus cu el.

— Ai rezolvat cu permisele? renunţ eu în final şi mă prefac că nu observ rânjetul triumfător de pe faţa lui Praunsperger.

Aşa cum obişnuia să spună Măreţul Gillian, nu contează că clientul e un cretin, tu trebuie să te porţi ca un profesionist. Întotdeauna trebuie să fii un profesionist.

* * *

— Mulţumesc. Vânătoarea asta înseamnă mult pentru Praunsperger.

Răsfoiesc permisele. Totul e în ordine, facturi, ştampile şi semnături. A plătit pentru un bronto, un gompho, un sarchus şi nişte cornute. Dar pe el brontozaurul îl interesează, de fapt. Şi încă unul mare, zice el. Cota anuală în regiunea aceasta e de aproximativ zece capete, în funcţie de dezvoltarea populaţiei de animale, iar el nu s-a zgârcit la nicio cheltuială ca să se încadreze în ea.

Am rămas singuri la masă, Gordana. Praunsperger a plecat cu flotorul lui negru acum o jumătate de oră, escortat de oamenii lui, care îl aşteptau afară. Agnagna a terminat şi s-a dus, şi el, acasă. Numai Hoagy cântă într-un colţ, neobosit ca întotdeauna. Tu aprinzi o altă ţigară şi sufli fumul. Nu te-ai lăsat de fumat, deşi ai promis.

— Ai păstrat tablourile mele pe perete.

— Pentru că nu ştiu cum să arunc un an şi jumătate din viaţa mea pe apa sâmbetei, spun eu, oftând. De ce nu mă înveţi tu cum se face?

— N-am vrut să…

Arunci o privire spre Hoagy. Aţi fost prieteni buni, Gordana, aţi petrecut multe seri cântând împreună la pian. Totuşi, acum e vorba de lucruri care ne privesc numai pe noi doi şi nu vrei să le audă şi el.

— Hoagy, cum faci să te scoţi din priză?

Hoagy îmi răspunde cu unul din ritmurile lui de genul „ba pe-a mă-tii” şi pe urmă se opreşte din cântat şi-şi trece degetele prin păr. Imaginea lui la pian începe să pâlpâie, proiecţia lui holografică se stinge treptat şi dispare, lăsându-ne singuri, să ne torturăm reciproc. Paharul tău e gol. Îl umplu din nou. Tăcem. N-am început bine şi-ar trebui să încercăm din nou.

— Ştii, n-am avut libertatea să fac ce vreau. Nici acum n-o am.

— De ce nu te laşi? Ţi-ai găsi o slujbă, oamenii ca tine sunt foarte apreciaţi aici.

Pereţii sunt plini de trofeele tale, Gordana, iar lumea n-a uitat încă privirea ta ageră şi mâna ta fermă. Sigur ai putea lucra ca asistent.

— Nu e acelaşi lucru ca în situaţia ta. Ai semnat, ai servit cât ţi-a cerut contractul şi, când te-ai hotărât că nu-ţi mai place, ţi-ai scos uniforma şi gata. În contractul meu sunt şi nişte clauze mai încâlcite.

Nu ştiu ce să-ţi răspund, Gordana. Într-un fel, am lucrat amândoi în acelaşi domeniu. Eu am ajuns la Forţele Aeropurtate, eram tânăr, mi s-a părut grozav, mi s-a părut în regulă. Să văd lumi noi, să cunosc oameni interesanţi şi să-i omor. După cinci ani, n-a mai fost atât de grozav şi de în regulă şi, în ziua când trebuia să semnez un contract nou, am zis mulţumesc, dar nu, mulţumesc.

Şi tu, Gordana? Nici măcar n-ar trebui să ştiu că faci parte din Agenţie, cu atât mai puţin să te întreb cum de-ai intrat în ea. Te-a atras, ca pe mine, promisiunea unei slujbe interesante şi dinamice, fără să ştii că era de rahat? Sau a fost singura ta cale de scăpare? Nu ştiu şi habar n-am dacă are vreun rost să te întreb.

* * *

Vântul avea culoarea setei când te-am văzut prima oară, Gordana. Seceta atinsese apogeul, torturând pământul pârjolit. Aveau să treacă săptămâni de zile până să revină câmpia la viaţă sub primele bubuituri de tunet. Vârtejurile de praf dansau pe solul crăpat, animalele răgeau în aerul care tremura la orizont ca nişte fantome în arşiţă.

M-ai aşteptat în bar. Încă te văd la masă, acolo, în colţ. Îl ascultai pe Hoagy cântând – numai pentru tine, aşa mi se pare acum – şi fumai. Mă aşteptai de aproape trei ore, mi-a şoptit Agnagna mai târziu.

Am întârziat în după-masa aceea. M-a adus înapoi cu maşina Makumba, eram obosit şi transpirat, aveam praf în gură după ce căutasem haita de boruşi care umbla după pradă prin suburbii. Scotocisem toată zona cu trupeţii, dar degeaba. Haita se retrăsese şi nu-i mai găsisem decât urmele. În cele din urmă, i-am spus lui Makumba că oamenii ar trebui să-şi păzească mai atent copiii şi să arunce gunoiul, iar o patrulă sau două în plus n-ar strica. Pe scurt, o zi irosită, aşa cum ştiusem de la început.

M-am mirat când te-am văzut stând la masă. M-a surprins şi mai mult când m-ai întrebat dacă am nevoie de un asistent, aşa cum dădusem sfoară-n ţară cu vreo două luni înainte. Te-am întrebat ce ştii, ai scos un teanc de fotografii din geantă şi le-ai aşezat în faţa mea. Le-am luat în mână şi le-am răsfoit. Câţiva elefanţi, un rinocer negru, bivoli, mi s-a tăiat respiraţia uitându-mă la ele. Antilope uriaşe din specia kudu şi oryx, câteva mai mici, porci cu colţi mari. Şi lei, doi leoparzi, chiar şi un crocodil.

Timp de cinci ani ai fost vânătorul profesionist de pe Pământ. Kenya şi Zimbabwe, mi-ai spus. Şi am ştiut că nu există vânător care să nu te invidieze, Gordana. Adevărat, un bronto e mai fioros decât cel mai ţâfnos rinocer, iar leii sunt nişte pisoiaşi răsfăţaţi pe lângă sarchus, dar Pământul tot unic rămâne. Visul veşnic, împlinit numai pentru o mână de indivizi destul de bogaţi ca să se strecoare în cotele anuale stricte.

Aveai cu tine o carabină Heym, şi acum mai ţin minte când ai scos-o din husă. O piesă straşnică, .375 Holland and Holland Magnum, o alegere potrivită pentru Africa şi numai bună ca să te testez pe terenul de acasă. Aşa că a doua zi am luat Roverul şi te-am dus în tufişuri, ca să văd de ce eşti în stare.

Cred că te-ai născut cu arma aceea în mână, Gordana, ţi se potrivea nemaipomenit de bine şi trăgeai la fix cu ea. Ai stat la pândă fără un sunet printre ţepii deşi, întotdeauna în direcţia potrivită a vântului. Praful, setea, transpiraţia şi muştele erau acolo ca să deranjeze pe altcineva, nu pe tine. Aveai răbdare. Oricine altcineva ar fi renunţat, însă tu ai aşteptat calmă momentul potrivit pentru care trăieşte fiecare vânător. Acel moment unic, când toate se aşază la locul lor şi nu mai e altceva de făcut decât să apeşi pe trăgaci.

Ai învăţat repede, Gordana. În două săptămâni citeai urmele de parcă ai fi petrecut ani de zile în tufişuri. Şi aveai şi talentul ăla, fler, niciodată n-am ştiut cum să-i zic altfel. Vânatul şi cu tine eraţi una. O ureche coborând, un ochi clipind, un muşchi încordându-se: ştiai ce înseamnă în fiecare clipă. De parcă i-ai fi citit gândurile, ştiai exact unde va păşi animalul, încotro se va uita, din ce parte va veni aerul pe care îl va adulmeca. Numai Măreţul Gillian ştia să pândească în felul acela. Se lipise şi de mine o umbră din magia lui, dar tu te născuseşi cu ea.

* * *

Vântul are culoarea flancurilor maronii cu dungi verticale înguste când un syndy iese din tufe la nici o sută de paşi depărtare. Animalul adulmecă prudent, gata să ţâşnească înapoi în siguranţă într-o clipă, dar vântul bate spre noi şi nu ne simte. Îl studiez prin binoclu. Un mascul mândru, masiv, lat în umeri cam de un metru şi jumătate. Ambele perechi de coarne sunt întregi, partea din faţă formând un V deasupra nasului, cea din spate curbându-se deasupra capului ca o semilună.

Praunsperger stă la un metru de mine, în stânga. Tu, Gordana, eşti lângă el. Îmi aruncă o privire. Încuviinţez, va fi un adevărat trofeu. Ocheşte şi urmăreşte syndy-ul prin cătare, aşteptând momentul prielnic. Nu pare agitat şi nu trebuie să-l calmez şi să-i dau sfaturi în şoaptă. Nu că am ajuns să-l simpatizez mai mult în ultimele trei zile, dar e bun, mai bun decât am crezut eu că va fi.

Animalul se opreşte, parcă dezaprobator. Simte că nu e ceva în regulă, dar suntem bine ascunşi şi n-ar trebui să ne vadă. Înaintează spre noi păşind atent prin iarba uscată. Apa e aproape, ispiteşte masculul, îi gâdilă nările. A fost o zi lungă şi uscată. Dintr-o dată, syndy-ul înlemneşte. Se sperie de ceva, se răsuceşte şi-o ia la fugă, picioarele iuţi ducându-l înapoi în tufişuri. Drace!

Totuşi, Praunsperger ia o hotărâre şi apasă pe trăgaci. Împuşcătura opreşte ropotul de copite. Totul se termină într-o clipită. Syndy-ul cade în iarbă, se zbate de câteva ori, apoi înlemneşte. Ne apropiem de el. Praunsperger dă din cap mulţumit când cercetează coarnele cu un licăr de mândrie în ochi.

Îl felicit şi ne dăm mâna. A tras ca un maestru. Mulţi alţii ar fi da greş, ratând sau, mai rău, numai rănind vânatul. Praunsperger îngenunchează cu arma într-o mână, ridicând capul de syndy cu cealaltă. Tu, Gordana, scoţi aparatul de fotografiat şi faci o poză cu el, apoi cu mine şi cu el în timp ce ne dăm mâna încă o dată, deasupra trofeului. După aceea, îmi dai mie aparatul şi îngenunchezi lângă Praunsperger.

Mă uit la tine, te văd micuţă prin vizor şi ştiu că, de data asta, vânatul e diferit. Fiecare safari e o aventură lungă şi periculoasă. Ţinta se ascunde în tufişuri, e mult praf, te arde setea şi nicăieri nu scrie că trebuie să ne întoarcem toţi teferi şi nevătămaţi. Iar acum eu sunt cel care ştie regulile şi face prima mişcare. Sfârşitul jocului depinde de mine. Eu hotărăsc cine rămâne în el şi cine nu.

* * *

― Să-mi fi scris măcar câteva rânduri. N-ar fi fost un efort prea mare din partea ta.

― N-am putut. – Ţigara mai că te arde la degete, aşa că o stingi. Te ridici şi te duci la fildeşii de gompho de pe perete. Toţi patru sunt încă acolo. Mi s-au oferit bani frumoşi pe ei, Gordana, în mai multe rânduri, dar de fiecare dată am refuzat. Tu mângâi fildeşul, primul tău trofeu adevărat. – N-am avut curajul.

― Sau nu te-a lăsat Agenţia?

Nu te miri că pomenesc de Agenţie, Gordana. Nici n-am crezut că te vei mira. Ai fi, probabil, dezamăgită dacă n-aş pune lucrurile cap la cap. La urma urmei, am avut şapte ani la dispoziţie.

― Te aventurezi pe o gheaţă foarte subţire, spui cu glas scăzut când te aşezi şi-ţi aprinzi altă ţigară. Nu-i de joacă cu Agenţia.

― Totuşi, trebuie să ştiu.

― Există şi lucruri pe care nu le ştii deja?

― Mi-am dat seama de ce s-a întâmplat. Mai mult sau mai puţin. Cu toate astea – mă aplec spre tine şi privirile ni se întâlnesc prin fumul de ţigară, în spatele căruia încerci zadarnic să te ascunzi. Vreau să lămuresc nişte treburi, Gordana. Măcar atât îmi datorezi.

* * *

Vântul avea culoarea părului tău, Gordana, când, pe neaşteptate, mi-am dat seama că te iubesc. Îţi flutura părul peste faţă în timp ce stăteai acolo tremurând, în tăcere, palidă, în faţa leşului masiv de gompho cenuşiu care se prăbuşise în iarbă la cinci metri în faţa ta. Ai tras de două ori cu arma de vânătoare ca să-l dobori, iar acum masculul matur zăcea acolo cu fildeşii intacţi.

Era una din acţiunile „poliţiei” în care mă vâra Makumba, iar eu le acceptam, pentru că îmi dădeau ocazia să depăşesc cota în mod legal.  Cu trei zile înainte, gompho-ul acela venise şi călcase în picioare o caravană de turişti fără niciun motiv aparent. Din fericire, nimeni nu fusese rănit, numai două Toyota avuseseră nevoie de aripi şi capote noi, iar pasagerii lor de pantaloni curaţi. Dar văzuseră că animalul era rănit, aşa că Makumba hotărâse să-l omoare până nu face moarte de om.

Aşa că ne-am dus la vânătoare în dimineaţa aceea, Gordana. Nu era foarte cald, soarele îşi păstra colţii nemiloşi pentru mai târziu, iar vântul ne mângâia feţele. Călcam pe iarbă, apropiindu-ne de liziera de la malul râului încet şi cu atenţie. Atunci mi s-a părut că văd ceva în tufişuri. Ţi-am făcut semn să te opreşti şi-am luat-o înainte. Am încercat să străbat semiîntunericul cu privirea. Se ascundea un trup în spatele ţesăturii dese de crengi şi rămurele ţepoase sau zăream doar un joc de lumini şi umbre? Am tras siguranţa şi mi-am îndreptat arma de vânătoare spre tufişuri, aşteptând încordat.

Brusc, crengile de lângă mine trosniră şi se rupseră, răsună un răget turbat, labe grele bufniră pe pământ. Totul se petrecu într-o clipită. Prima împuşcătură, a doua, trupul uriaş se prăbuşi greoi. Ultimul ţipăt al animalului care ştie că s-a terminat, apoi liniştea şi tu, Gordana. Stăteai acolo, conştientă doar în parte de cele întâmplate, iar vântul îţi flutura părul când mi-am dat seama că te iubesc. Pe neaşteptate, din senin. Nici astăzi nu ştiu cum şi de ce.

Să fi fost de vină zâmbetul tău cald, luminat de flăcările lemnelor care trosneau vesele noaptea? Să fi fost ochii tăi verzi care, visători, rătăceau pe câmpia nemărginită, mângâiată de soarele harnic al dimineţii? Poate că a fost părul lung şi blond, care trăia o viaţă proprie sub pălăria ta, suflată de vântul cald? Poate că, pur şi simplu, erai atât de diferită de toţi ceilalţi leneşi şi răsfăţaţi care veneau în cortul meu şi-mi cereau să le alung monotonia din viaţă măcar o clipă, fără să-mi dea nimic în schimb, pentru că nu aveau ce să-mi dea, în primul rând.

Numai că atunci când ai spus „da” mai târziu, în arşiţa nopţii, viaţa mea şi-a găsit, brusc, un sens. Şi mi-ai şoptit, în timp ce ne îmbrăţişam paşnici şi transpiraţi, că niciodată nu a fost atât de frumos, iar eu te-am crezut când ne-am sărutat şi ne-am pierdut unul în celălalt. Acum mă întreb, Gordana, a fost vorba doar de o farsă, de un preludiu la finalul sângeros pe care l-aţi gândit tu şi Praunsperger? Trebuie să aflu. Am descoperit restul şi trebuie să aflu şi asta, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl fac.

* * *

Imediat ce descopăr o urmă în pământ, opresc Rover-ul şi cobor ca s-o văd mai bine. E proaspătă. Animalul a trecut pe-aici acum o oră sau două. E un copac în apropiere, nu-ţi trebuie un simţ special al mirosului ca să-ţi dai seama că acolo e un teritoriu marcat. Praunsperger pune mâna pe armă şi coboară şi el din maşină. Tu, Gordana, studiezi tufele de pe partea cealaltă a drumului. Animalul s-a târât în ele şi, cine ştie, poate ne urmăreşte cu privirea chiar acum.

― Ce facem? întreabă Praunsperger.

― Avem două variante, estimez eu. Una femeiască, una bărbătească.

― Care-i aia femeiască?

Studiez din nou urma. Animalul trece pe-aici în fiecare zi. Un pâlc de copaci se întinde la vreo cincizeci de metri de noi. Sunt drepţi, se vede bine din ei.

― Ne ascundem în copacii aceia. Când apare sarchusul, îl ochim fără piedici. Poate vine în seara asta, poate de-abia mâine.

Văd că Praunsperger nu e prea încântat. Nu i se pare deloc interesant să stea într-un copac.

― Varianta bărbătească e să-l urmărim, presupun, spune el.

Măsoară urma. Animalul e mare. Lung de patru metri, poate, fără coadă, şi lat de doi în umeri. Împreună probasem ambele variante, dar tu, Gordana, ai recunoscut că preferi oricând pânda.

― Şi dacă nu-l găsim?

― Ne va găsi el pe noi, răspunzi tu, întrebându-te ce înseamnă toate astea.

De regulă, eu stabilesc cum vom proceda. E o chestiune de raţionament. Unii sugerează singuri pânda, bănuind ce-i aşteaptă în cealaltă situaţie. Ca să fiu sincer, măcar ştiu singuri de ce sunt în stare, aşa că îi respect mai mult decât pe proştii care la început fac pe grozavii, dar îşi udă pantalonii când se albăstreşte situaţia.

― Cum vrei tu. Numai grăbeşte-te! Durează până ridicăm o ascunzătoare.

Îl las pe Praunsperger să se hotărască. Am senzaţia că-i place să trăiască periculos. Totuşi, o verigă slabă n-are ce căuta în faţa sarchusului. Praunsperger mai cercetează o dată urma, apoi tufişurile dese.

― Îl urmărim, decide el până la urmă, fără să mă dezamăgească deloc.

Peste jumătate de oră, vântul împrumută culoarea blănii gălbui cu dungi negre care ne aşteaptă în tufişuri, în timp ce noi stăm la pândă cu armele pregătite printre arbuştii înalţi, ţepoşi. Ascultăm încordaţi orice fâşâit, orice frunză foşnind în vânt, un cântec de piapiac dosit printre spini, fâlfâitul aripilor insectelor fără număr. Am găsit mai multe urme. Animalul e pe-aici, pe undeva, în faţa noastră. Sau în spatele nostru, niciodată nu poţi fi sigur când e vorba de un sarchus.

Praunsperger cercetează tufele cu sânge rece, cu mult calm, fără să ia degetul de pe trăgaci. Numai când e absolut sigur că nu-l urmăreşte nimeni din spatele perdelei periculoase de ramuri, lumini şi umbre trece la arbustul următor. Bănuiala mea a fost corectă. Nu e un simplu conţopist dornic de adrenalină câteodată. E un jucător, ca mine şi ca tine, Gordana. Sunt sigur că a mai făcut asta. Chiar dacă se teme, îşi maschează bine frica. Nu-i dă voie să-l asalteze.

Tu eşti la stânga mea, Gordana. Brusc, te opreşti şi baţi cu degetul în ureche. Înţeleg imediat ce vrei să-mi spui. Îi fac semn cu mâna lui Praunsperger să se oprească. Ascult în liniştea din jurul nostru. Tufişul ştie că se întâmplă ceva, până şi vântul s-a potolit. Piapiacul şi-a contenit ciripitul, nu mai aud decât un piaaac agitat. Poate că-i dăm emoţii păsărelei, poate că nu.

Fiecare îşi cercetează partea lui din tufiş. Ne trec transpiraţiile, ne înnebuneşte liniştea. Astea sunt momentele cele mai grele, când se vede din ce aluat eşti făcut. Când te lasă nervii. Cu colţul ochiului, mă uit mai întâi la Praunsperger şi pe urmă la tine. Trebuie să rămânem calmi şi să aşteptăm. Locul nu e rău, e spaţiu suficient până la arbuştii cei mai apropiaţi, destul să tragi cu arma.

Pe neaşteptate, din arbuşti răsună un piaa-piaa-piaa-piaac disperat, în traducere liberă: „mi se pare c-am văzut un pisoiaş!” Acum toţi trei suntem siguri că sarchusul e foarte aproape. Ochii încearcă să vadă printre spini, dar degeaba. Câtă vreme animalul stă nemişcat, slabe speranţe să-l localizăm.

Atunci se declanşează o explozie de mişcări iuţi ca fulgerul. Animalul sare din spatele perdelei de spini la şapte-opt metri distanţă. În secunda următoare va ajunge la noi. Ne golim încărcătoarele fără să stăm pe gânduri, instinctiv, degetele apasă pe trăgaci singure. Nu-i timp de aşteptat, nici de politeţuri; când caninii de cincisprezece centimetri sunt la câţiva centimetri de gâturile noastre, nu mai contează cine-i clientul şi cine trage primul. Trei gloanţe zdravene opresc sarchusul în mijlocul saltului. Corpul greoi cade însoţit de un urlet de durere. Praunsperger trage a doua oară şi-l termină.

De-abia atunci începem să judecăm. A fost cât pe ce! Dacă sarchusul ar mai fi aşteptat puţin, dacă ne-ar fi lăsat să ne apropiem puţin mai mult, nu s-ar fi încheiat cu bine pentru noi. Tu începi să râzi, Gordana. Încordarea dispare, tufişul răsună de ecoul râsetelor noastre, bucuroşi că suntem teferi. Îl studiez pe Praunsperger cum măsoară cu mândrie capul lung de un metru, fălcile uriaşe şi blana minunată. Nu mi-a scăpat viteza cu care a reacţionat când a atacat sarchusul. Fusese pregătit pentru asta, nu-l lăsase să-l intimideze. Jocul continuă, sfârşitul nu e sigur şi nu contează că eu ştiu mişcările dinainte. S-ar putea să nu fie destul.

* * *

— Africa a fost o minciună.

— Ştiu.

Dăm cărţile pe faţă, Gordana, una câte una. Când am văzut cât de bine ai reacţionat în tufişuri, n-am bănuit nimic. N-am avut motive. Am uitat cât de repede te obişnuieşti cu o armă şi înveţi să te strecori printre tufe, dacă ai un instructor priceput. Am uitat şi de simulatorii VR, deşi văzusem unul de calitate cu câţiva ani înainte. Şi nu mi-a trecut prin cap ce se poate face cu nişte fotografii, un software bun şi puţină abilitate.

— Hoagy s-a interesat pe la unul, pe la altul. Nimeni n-a auzit de tine pe Pământ. Mă întreb dacă ai vânat vreodată ceva.

— O, am vânat, spui tu şi dai din cap, în timp ce sufli fumul. Animale cu două picioare.

Văd în ochii tăi că asta-i tot ce-ai să-mi spui acum, poate şi altă dată. Dar aşa se explică totul. Mişcările, îndemânarea la trasul cu arma, ţinta bună. Vânatul cu două picioare e cel mai periculos. L-am încercat. În sportul acela, am fost şi vânător, şi pradă.

Ceasul de pe perete ticăie scurgerea nopţii, Gordana. Iau sticla şi-ţi torn în pahar, apoi îmi torn şi mie. Am băut mult, dar suntem amândoi rezistenţi. E unul din lucrurile pe care le avem în comun. Brusc, te apleci spre mine.

— Pune-mi o întrebare prostească!

— O întrebare prostească?

La început, nu mă prind, Gordana, dar pe urmă îmi sau seama că ne cunoaştem de prea multă vreme. Vezi că vreau să te întreb ceva. Poate chiar ghiceşti ce anume şi te-ai cam plictisit s-o tot iau pe ocolite.

— Da, una din alea la care nimeni nu ştie cum să răspundă.

— Bine! Dar mai întâi pune tu una.

Nu mă pot aduna. Îmi trebuie mai mult curaj, mă tem de răspuns.

— S-a făcut, aprobi şi te laşi înapoi pe spătar. Cum vrei tu. Ce culoare are vântul?

— Te aştepţi să primeşti un răspuns la întrebarea asta?

— Nu ştiu, poate. I-am pus-o tatei când aveam cinci ani. Ne plimbam prin parc într-o primăvară şi m-a întrebat ce culoare au lucrurile din jur. Îmi arăta un trunchi de copac şi eu spuneam maro. Coroanele erau verzi. Florile… Galbene şi albe şi albastru deschis, toate culorile. Cerul era albastru, bineînţeles, iar norii, albi. Alunecau pe cer iar eu l-am întrebat pe tata cine fuge după ei aşa de repede, iar el mi-a spus că era vântul. După aceea l-am întrebat ce culoare are vântul. Nu mi-a răspuns niciodată, nici el, nici altcineva. – Îţi stingi ţigara. – E rândul tău!

În regulă, Gordana, dacă asta vrei. Nu există cale de întoarcere. Şi să sperăm că-mi vei răspunde, aşa cum îţi va răspunde şi ţie cineva într-o zi.

— M-ai iubit cu adevărat, Gordana?

* * *

Kyle Moersdorf m-a contactat ca să fac aranjamentele pentru safari cu trei ani înainte. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că aşa obişnuia el să-şi planifice viaţa sau voia să fie sigur că va fi inclus în cote. Indiferent de motiv, când a luat legătura cu mine, de-abia am aşteptat să dau lovitura.

A venit de departe, de pe Sariska IV. Totuşi, nu-mi era chiar nefamiliar. În ce priveşte banii, nu ştia ce să facă cu ei. Se îmbogăţise repede. În cincisprezece ani, ajunsese să deţină cincisprezece mine pe şase lumi. Avea şi ambiţii politice, la naiba cu banii fără putere. Îşi crease imaginea unui om de afaceri de succes. Un bărbat întreprinzător şi curajos, ridicându-se pe propriile puteri, lucruri de-astea.

Am răsfoit rapid câteva din discursurile lui, aşa, ca să ştiu cu cine am de-a face. Politica lui era cam putredă, dar alegătorii de pe Sariska îi înghiţeau tromboanele din campaniile spectaculoase. Controla poziţiile cele mai înalte şi se zvonea că nu se rezumă doar la atât. Bineînţeles, nu era scutit de duşmani. Mulţi îl criticau şi-l atacau. Cei mai nemulţumiţi chiar încercaseră să-l asasineze de două ori.

Când nu se afla el însuşi prins în mijlocul unor evenimente, Moersdorf era un vânător pasionat. M-am interesat. Cică ştia să tragă bine, lucru care m-a bucurat, şi-şi plătea bine ghizii, lucru care m-a bucurat şi mai mult. Plănuia o şedere destul de lungă. Avea pe listă cam tot ce se putea vâna pe-aici.

Atunci ai apărut tu, Gordana, cam la un an şi jumătate după prima scrisoare de la Moersdorf. Când a venit vremea să plece în safari, noi doi formam deja o echipă pe cinste.

Primul sosit a fost şeful securităţii lui Moersdorf. Am stat de vorbă îndelung şi aproape că l-am trimis la dracu’ şi pe el, şi pe şeful lui. Moersdorf nu era prima persoană foarte importantă care venea la mine; mai fusesem ghid pentru mareşali, politicieni şi actori. În definitiv, safariul e o distracţie pentru cei cu buzunarele pline. Dar tipii ăştia au întrecut orice măsură. Au insistat să aşeze şi să întreţină tabăra singuri. Şi-au adus până şi propriul bucătar şi degustător. Nici vorbă, le-am zis, am contracte cu peste zece oameni care din asta trăiesc. Şeful securităţii s-a uitat la mine din spatele ochelarilor de soare, şi-a scos carnetul de cecuri şi m-a întrebat cât îi plătesc. Altcineva s-ar fi simţit jignit. Din fericire, băieţii mei au fost foarte fericiţi să primească nişte bani fără să mişte un deget pentru ei.

După aceea, mi s-au cerut hărţile terenului de vânătoare. Au stat aplecaţi deasupra lor o zi întreagă. Noi doi doar ne-am uitat unul la altul, Gordana, pentru că ei hotărau unde să închidă împrejurimile şi unde să pună pază. Au adus şi două flotoare blindate şi unul pe post de ambulanţă, cu o echipă medicală completă. Când până şi Makumba m-a întrebat ce naiba fac, n-am putut decât să dau din umeri.

Peste cinci zile, a apărut Moersdorf în persoană. Eu eram deja furios foc pe gorilele lui. Păi, dacă tot făcea pe el de frică, de ce nu stătea naibii în buncărul lui? I-am spus asta chiar în prima seară, cu vorbe frumoase, dar i-am spus-o. Ai fost de faţă, Gordana, şi m-ai auzit. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă ştiu câţi oameni depind de el. Ştiam eu ce puternici sunt duşmanii lui, ce tipi gen cârpă, intriganţi individioşi şi caractere meschine care nu înţeleg măreţia ideilor lui?

În clipa aceea, n-am vrut altceva decât să dorm până se termină safariul. Am văzut de toate în viaţa mea, dar indivizii cu idei caraghioase despre cât de importanţi sunt mă amuză cel mai puţin. Tu ai venit să mă salvezi, Gordana, spunându-i lui Moersdorf că prea multă securitate va speria vânatul. Nu aveam de ce să ne îngrijorăm, a râs el, oamenii lui îl păzeau numai de animalele cu două picioare. Odată plecaţi la vânătoare, nici n-o să-i vedem.

Şi a trebuit să recunosc că n-a minţit. Mi-a fost clar din prima zi că oamenii lui ştiau să se coordoneze. Controlau drumurile cu discreţie, flotoarele bâzâiau deasupra terenului de vânătoare, dar se ţineau la distanţă de noi şi de vânat.

Noi patru conduceam întotdeauna vânătoarea. Tu şi cu mine, Gordana, Moersdorf şi Eckener, garda lui personală. Din fericire, cel din urmă ştia să se mişte în teren şi să mânuiască o carabină. Şi treaba mergea bine. Moersdorf era trăgător de elită şi şi-a trecut la catastif câteva trofee grozave încă din primele zile. Cu timpul, li s-au alăturat doi sarchus şi un gompho. Moersdorf nu-şi ascundea plăcerea şi noi doi, Gordana, ne felicitam în secret pentru treaba de calitate pe care o făcusem. Pentru că pusesem la punct safariul cu săptămâni de zile înainte. Ştiam exact unde să mergem după cele mai bune trofee şi unde să prindem animalele la înghesuială. Aveam un portofel burduşit în mâinile noastre şi eram hotărâţi să-l golim.

Apoi ne-am dus după bronto, apogeul oricărui safari adevărat. I-am găsit lui Moersdorf un mascul bătrân pe cinste, lat de peste trei metri în umeri. Cele două umflături cornoase simetrice deasupra nasului măsurau cel puţin treizeci de centimetri în diametru. L-am urmărit o vreme, ca să-i descoperim teritoriul, pe unde merge şi unde se ascunde. Nu mai trebuia decât să-l aducem pe Moersdorf în faţa lui şi să-i lăsăm pe ei doi să-şi regleze conturile.

Nu voi uita dimineaţa aceea cât voi trăi, Gordana. Vântul avea culoarea ierburilor uscate care foşneau în jurul nostru, biciuite şi îndoite de răsuflarea fierbinte. Noi patru mergeam pe urme, eu, în faţă. Aveam toţi arme de vânătoare Nitro Express de calibrul .600, numai Eckener avea o carabină de .500. Un bronto e periculos şi trebuie să tragi repede în el. Arma lui Moersdorf era o frumuseţe, una originală, făcută de Purdey la comandă. Şi-o etala plin de fală şi nici n-am îndrăznit să-l întreb cât l-a costat. Din fericire, se pricepea să lucreze cu arme de asemenea calibru, s-a văzut clar când a doborât gompho-ul. În realitate, mai toţi clienţii se tem de armele lor, iar când fiara cornută atacă de la doar cincizeci de metri în faţa lor, sfârşitul nu e deloc fericit.

Mergeam prin ierburi, căutând brontozaurul. Sigur era prin apropiere. L-am depistat la marginea tufelor, cam la două sute de metri de noi. Am dat semnalul şi-am rămas toţi nemişcaţi. I-am făcut semn lui Moersdorf să mi se alăture. A venit lângă mine şi s-a oprit, studiind masculul cu binoclul, copleşit de admiraţie. Era gigantic, ceafă solidă, cap masiv şi robust, piele cenuşie încreţită, semănând cu o armură veche. De la distanţă, părea greoi, aproape tâmpit. Dar era o iluzie primejdioasă, o ştiam cu toţii. Brontozaurul e puternic şi rapid atunci când vrea.

Ne-am răspândit, Gordana. Tu la dreapta, eu la stânga, Moersdorf la mijloc, iar Eckener undeva mai în spate. Am pornit încet spre animal. Păştea netulburat. Nu făceam zgomot, vântul ne era prielnic, arbuştii şi copacii ne ascundeau. Un adevărat expert se furişează cât mai aproape de brontozaur. Dacă tragi în el de la distanţă, nu faci decât să-l răneşti şi să-l alungi în tufişuri, iar a-l urmări după aceea e ca şi cum te-ai sinucide. Nu, de brontozaur te apropii la cel puţin cincizeci de metri şi-l dobori dintr-una sau două împuşcături.

Noi începusem bine, Gordana. În liniştea încordată, am reuşit să ne apropiem cam la şaptezeci de metri de animal. Brontozaurii sunt miopi, dacă nu ţopăi pe lângă ei fluturând din braţe, nici nu-i cine ştie ce bravură să-i dobori. Dar au un miros şi-un auz nemaipomenite. Eu deja voiam să-i fac semn din cap lui Moersdorf să se pregătească, dar animalul se opri brusc din păscut şi înălţă capul. Am blestemat în gând când am văzut cum îi tremură nările. Vântul îşi schimbă direcţia doar pentru o clipă, însă destul ca animalul să ne simtă mirosul. În clipa aceea, muntele de carne se urni. Am ochit toţi la unison, deblocând siguranţa trăgaciului, dar nimeni nu îndrăzni să tragă.

Cu capul ridicat, brontozaurul fugi spre noi cam cincisprezece metri, apoi se opri să adulmece aerul. Ştia deja unde ne aflăm. Sufla pe nas şi pufnea, gata de atac. Nu trebuia decât să se hotărască pe cine doboară primul. M-am întors spre Moersdorf. Ochea animalul, broboane de sudoare curgându-i pe faţă. Aştepta, încordat la maximum, dar momentul prielnic nu mai venea. Tu stăteai puţin mai în spate, Gordana. De-abia mai târziu mi-am dat seama cât de calmă erai, de parcă ai fi ştiut exact…

Atunci brontozaurul trecu la atac. Moersdorf tot nu trase, aşteptă în continuare. Iar fiara gonea spre noi cu capul coborât şi cu coada ridicată ca un steag. Am vrut să-i strig lui Moersdorf să tragă tocmai când am auzit prima împuşcătură. Am văzut exact locul în care glonţul pătrunse în pielea groasă, dar nu se întâmplă nimic. Împuşcăturile veniră în rafale. A doua îşi nimeri şi ea ţinta, animalul se cutremură, dar nu căzu.

Moersdorf rămase fără cartuşe. Nu avu timp să-şi încarce arma. Am apăsat pe trăgaci. O dată, de două ori. Am nimerit brontozaurul de ambele dăţi. L-am zguduit, dar atât. Mi-am încărcat arma. Iar tu, Gordana, tu doar stăteai şi aşteptai.

În schimb, Eckener trase şi nimeri. Îi trebui o veşnicie să vâre alt cartuş pe ţeavă. Apoi trase a doua oară. Moersdorf reuşise să-şi reîncarce arma şi el, dar prea târziu. Cinci tone de forţă brută trecură pe lângă mine, năvălind printre cei doi. Am văzut cum Moersdorf dispare sub labele brontozaurului, fără să-şi dea măcar seama ce i se întâmplă. Eckener vru să se ferească, dar animalul clătină din cap şi-l azvârli ca pe-o păpuşă stricată. De-abia atunci ai tras şi tu, Gordana. A doua ta împuşcătură, apoi a mea, trase aproape deodată, reuşiră să trântească, în sfârşit, animalul într-un nor de praf. Rămase pe loc, nemişcat.

Am fugit spre locul unde erau Moersdorf şi Eckener. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Dacă mi-ar povesti cineva, l-aş face mincinos pe faţă. Şapte, opt, nouă gloanţe! Nu mai auzisem de un brontozaur care să reziste aşa de mult! De obicei, erau suficiente două sau trei gloanţe, maximum cinci, în cel mai rău caz.

L-am găsit pe Moersdorf în iarba culcată la pământ. Adică ce mai rămăsese din el. Animalul pur şi simplu îl flecise cu greutatea lui. Zdrobise până şi arma, făcând din ea o scobitoare, deloc impresionat de cât costase. Eckener avusese o zi norocoasă. Brontozaurul îi rupsese coastele şi picioarele, dar scăpase cu viaţă. M-a urmărit cu o expresie goală când am scos staţia şi l-am informat pe şeful securităţii că tocmai îşi pierduse slujba. Iar tu, Gordana, te-ai dus la brontozaurul mort şi l-ai mângâiat pe obraz, de parcă ar fi  fost un prieten vechi de-al tău.

* * *

— Cu multă vreme în urmă, pe la sfârşitul secolului al XX-lea, s-a făcut un experiment.

Praunsperger se sprijină de spătarul scaunului de pânză, luminat de focul de tabără, cu berea în mână. Urlete îndepărtate de borus se aud dintre tufişuri, amestecate cu ţipetele vieţuitoarelor mici ale nopţii într-o simfonie bizară. Numai cel care îşi petrece noaptea în sălbăticie înţelege de unde vin temerile şi superstiţiile.

— Undeva în Europa – şi cred că locul e un amănunt foarte important – unor puşti li s-a cerut să aleagă succesiunea de peisaje generate de calculator care le-a plăcut cel mai mult. Ghici pe care au ales-o toţi?

— Habar n-am.

— Pe cea cu pajişti netede, cu câte-un copac rătăcit pe ici, pe colo, şi dealuri în depărtare. – Mă uit la Praunsperger şi nu pricep ce vrea să spună. – Ei? Câmpie de iarbă cu doi-trei copaci împrăştiaţi. Nu-ţi aminteşte de nimic?

— Savana, răspunzi tu, Gordana. Savana africană. Sau asta de-aici, e acelaşi lucru.

— Exact, spune el şi încuviinţează din cap. Copiii europeni aleg savana africană ca peisaj preferat. Sper că nu mai trebuie să vă spun că n-au văzut-o niciodată.

— Şi? vă întreb eu pe voi, cei doi deştepţi. – Ar putea fi mai rău. Măcar Praunsperger nu crede că e vorba de-o informaţie legată de calibre şi gloanţe pe care eu n-am auzit-o cu mult timp în urmă. – Ce vrea să însemne asta?

— Nu înţelegi? – Îşi bea berea şi ia alta din răcitorul de lângă scaun. – E o aducere aminte a pământului nostru natal. Oamenii se trag din savana africană şi copiii îşi amintesc asta în subconştient. Chiar şi după două milioane de ani şi după milioane de ani-lumină. Cineva a avut ideea să repete experimentul pe mai multe planete şi a obţinut aceleaşi rezultate.

— Asta înseamnă, îl iau eu la mişto pe Praunsperger că, atunci când Hemingway s-a dus în Africa, s-a întors la origini, nu-i aşa? Şi eu, în toţi anii ăştia, am crezut că a vrut să demonstreze că are o trompă mai mare decât un elefant.

Sau un gompho, dacă tot veni vorba, un elefant adult ca acela pe care Praunsperger l-a doborât cu două gloanţe în după-amiaza asta.

— Nu-ţi prea plac safariurile, nu-i aşa?

Praunsperger devine brusc serios. Poate că i-am atins o coardă sensibilă. Şi tu, Gordana, devii încordată, de parcă ai sesiza un motiv de alertă în postura lui.

— O slujbă ca oricare alta. Recunosc, vânătoarea are atracţiile ei. Totuşi, pot să trăiesc şi fără ea. Dar ceea ce face ca un safari să fie cu adevărat dezgustător – acum merg până la capăt, fie că-i place, fie că nu – sunt clienţii.

Preţ de-o clipă, Praunsperger se îndreaptă de spate, înţepenind în scaun. Îi văd privirea criminală, de parcă e gata să sară şi să-mi tragă un pumn în nas. Apoi se controlează, se relaxează şi deschide conserva de bere. Dar fierbe pe dinăuntru, nu-şi poate masca furia. Aşa şi trebuie, îmi zic eu. Nemernicul mi-a nenorocit viaţa, eu de ce să-l cocoloşesc? Şi, dacă îl ating cumva înainte de jocul să ajungă la final, cu atât mai bine. Poate va rata mişcarea câştigătoare. Iar tu, Gordana, te întrebi dacă chiar a fost necesar să procedez aşa. Tu nu ştii ce fel de joc jucăm, care e miza lui şi că eu nu trebuie să mă culc pe-o ureche.

* * *

—Moersdorf trebuia oprit.

Aprinzi încă o ţigară, Gordana. Fumul se ridică în rotocoale deasupra mesei. Amândoi suntem obosiţi. În curând se va crăpa de ziuă, dar vrem să punem lucrurile la punct. S-ar putea să fie singura noastră şansă.

— De ce n-ai încercat să-l înfrângi la alegerile obişnuite?

— La alegeri? Râzi cu amărăciune. Alegerile sunt jucării prea periculoase ca să le laşi pe mâna electoratului. Ai auzit sloganurile lui Moersdorf, bănuiesc.

— „Noi, oamenii”, citez eu, în loc de încuviinţare. „Cea mai mare, cea mai bună, cea mai întreprinzătoare rasă din univers. Iar ceilalţi nu ne lasă să prosperăm”, bla, bla, bla.

Antropoşovinismul şi xenofobia nu sunt o noutate, oameni ca Moersdorf găseşti peste tot. Dar, îmi dau eu seama, rareori cu atâţia bani şi cu atâta influenţă.

— Iar Moersdorf avea un public numeros. Îţi place să auzi lumea spunându-ţi că ai fi în stare şi să-l prinzi pe Dumnezeu de picior, dacă n-ar fi alţii care să te împiedice. Dar nu era doar atât, Moersdorf avea planuri mari.

— Voia să fie ales în Congresul Federal, dacă nu mă înşală memoria.

— Iar de acolo, ar fi ţintit spre vârf. Consiliul Federal Executiv… Şi ar fi reuşit, o arătau toate previziunile.

— Şi de dacă? Ceilalţi ar fi protestat o vreme cu jumătate de gură, el s-ar fi potolit, şi-ar fi dus mandatul la capăt şi cu asta, basta.

Te uiţi la mine, Gordana, mirată că tot nu înţeleg. Sufli fumul, socotind dacă să-mi dai mai multe explicaţii sau nu. Ceea ce am vorbit până acum se poate citi oriunde. Apoi te apleci spre mine, cobori vocea, de parcă n-am fi singuri, de parcă ne-ar putea auzi cineva.

— Moersdorf credea, cu toată convingerea, că a fost ales să elibereze rasa umană de constrângerile Convenţiilor.

Mă laşi fără cuvinte. De-abia acum aud un „clic”, lucrurile se aşază cap la cap şi, în sfârşit, înţeleg importanţa celor întâmplate. Îmi aduc aminte ce mi-a spus Moersdorf în tabără în prima seară despre sufletele meschine incapabile să priceapă măreţia ideilor lui. „Eşti dus cum pluta”, mi-am zis atunci, fără să bănuiesc că am dreptate. Pe de altă parte, nebunii au disciplina lor, lucru valabil şi pentru Moersdorf.

Pe scurt, Convenţiile protejează lumea vie şi moştenirea culturală de pe toate planetele cunoscute de exploatare exagerată şi distrugere. Ele reglementează totul: conservarea mediului înconjurător şi a habitatelor, cotele de vânătoare, tehnologia mineritului, măsurile împotriva poluării, eliminarea deşeurilor, până şi urbanismul şi densitatea populaţiei. Convenţiile au rostul lor, sprijină continuitatea evoluţiei şi conservarea vechilor culturi. Dar costă bani, timp şi efort. Unii insistă că limitează dezvoltarea, înfrânează afacerile şi descurajează libera iniţiativă. În cazul lui Moersdorf, legea pur şi simplu interzice existenţa unei mine de suprafaţă obişnuite, ieftin de exploatat, care ar transforma întreaga regiune într-un deşert. Bietul de el, trebuie să fi fost foarte frustrat. Şi nu a fost singurul, mulţi scrâşnesc din dinţi când aud că se vorbeşte de Convenţii.

Cel mai important, semnarea Convenţiilor era condiţia cu care rasa umană avea voie să se răspândească în Galaxie. Reprezintă un fel de Sfântă Scriptură galactică, nenegociabilă şi impusă prin toate mijloacele disponibile, cum ar spune, elocvent, comandantul meu de batalion. Anularea lor nu poate avea decât un singur rezultat:

— Războiul… Război cu toată lumea, cu cei de pe Vega, de pe Kahtan, de pe Trinitian, de pe Baglin… Ne-ar face arşice. Vorbesc foarte, foarte serios.

— Moersdorf era de altă părere. Şi se bucura de sprijin în anumite cercuri care începuseră să elaboreze scenarii. Cincisprezece-douăzeci de miliarde de victime era un preţ acceptabil pentru ele. Din fericire – îţi stingi ţigara, Gordana – mai există şi minţi luminate pe sub chipie.

Sau dintre cele care ştiu să numere. În cazul unei înfrângeri aproape sigure, rasa umană ar fi fericită dacă i s-ar permite să se joace cu pistoale cu apă, nici vorbă de forţe armate. Mulţi ar rămâne fără slujbă, dacă nu fără cap.

— Tentative de asasinat? Am auzit c-ar fi fost vreo două.

— Am făcut o încercare. Cealaltă a fost o ceartă internă. Moersdorf avea talent în a-şi face duşmani. N-a mers – dai din umeri, Gordana –, ai văzut şi tu ce bine păzit era.

— Accidentul de vânătoare, mormăi eu.

A fost singura dată când Moersdorf s-a dovedit vulnerabil, singura ocazie când se putea ajunge la el. Atunci am intrat eu în joc, Gordana. Agenţia i-a pus microfoane şi i-a urmărit mişcările. Tu ştiai ce planuri are, ştiai că va fi clientul meu. Şi când ai auzit că-mi caut un asistent, ţi-ai făcut apariţia. A fost ideea ta?

— A lui Praunsperger, spui tu şi clatini din cap. Tentativele de asasinat au sporit popularitatea lui Moersdorf. Nu voiam un martir. Ne trebuia ceva departe de ochii lumii şi de Sariska, pentru ca oamenii lui să nu reacţioneze la timp. Era o ironie în toate, Praunsperger avea un simţ al umorului cam pervers. Moersdorf era foarte vehement când se discutau cotele de vânătoare.

* * *

Ancheta a fost una de rutină, deşi cadavrul nu era deloc obişnuit. Makumba a adunat consiliul de investigaţie care ne-a luat declaraţii şi le-a rumegat câteva zile. După ce au adăugat toate cele la dosar, au tras concluzia că brontozaurul fusese neobişnuit de fioros şi că Moersdorf ezitase prea mult până să tragă prima dată. Faptul că tu stătuseşi cam mult în aşteptare n-a fost pomenit. Dar pe mine m-a sâcâit, of, cât m-a sâcâit!

Oamenii lui Moersdorf i-au strâns lucrurile imediat după ce s-au citit rezultatele anchetei. Au plătit cheltuielile fără obiecţii şi i-au dus rămăşiţele pământeşti înapoi pe Sariska. Din punct de vedere legal, eram curat. Când pleci într-un safari, pleci pe răspunderea ta.

Agitaţia a ţinut o săptămână, Gordana, n-am avut timp să te aşez undeva şi să te iau la întrebări. Pe urmă, în a opta dimineaţă, ai şters-o. Ţi-ai luat armele şi ai plecat fără o vorbă, strecurându-te afară din camera noastră în timp ce eu dormeam, ca o fată care fuge de la părinţi. Până când mi-am dat seama că plecaseşi, era prea târziu. Ai zburat cu o navă închiriată, într-o direcţie necunoscută.

Makumba a trecut pe la mine în după-masa aceea. Mi-a spus, ţinând o conservă de bere în mână, că ar fi înţelept să uit totul. Pe Moersdorf, brontozaurul ăla blestemat şi pe tine, Gordana. Makumba e prietenul meu şi ştiam că mă previne ca prieten. I-ar fi părut rău să mi se întâmple ceva. Am văzut că e îngrijorat, n-am vrut să recunosc în sinea mea că e speriat. Bogaţii aterizaseră în locşorul nostru drăguţ şi îndepărtat, se jucaseră unul din jocurile lor şi-i ziseseră să strângă mizeria şi să-şi ţină fleanca. Asta îl scotea din sărite. La urma urmei, el face legea aici. Iar când Makumba a plecat de la mine în seara respectivă, târziu, Gordana, nu mi-au rămas decât un nod în stomac şi o droaie de întrebări.

Mi-am dat seama repede că voiai ca Moersdorf s-o mierlească. Dacă ai fi tras odată cu mine, poate că Eckener ar fi oprit brontozaurul. Dar tu ai aşteptat să dea Moersdorf ortul popii. Atunci am înţeles cât de puţin te cunoşteam. Nu-mi rămăsese de la tine, de la viaţa noastră, decât un teanc de fotografii din Africa.

Dar şi asta era o pistă, aşa că am urmărit-o. I-am cerut lui Hoagy să tragă cu ochiul pe Pământ. Discret, l-am avertizat, ca să nu ne trezim că vin gealaţii şi ne bat cu pumnii în uşă. Hoagy n-a aşteptat să-i zic de două ori. Dacă exista vreo inteligenţă artificială îndrăgostită, Hoagy era aceea. Iar peste trei luni, când mi-a zis că ăia din Africa nici nu auziseră de tine, nu te văzuseră şi nici nu-ţi eliberaseră permis vreodată, amândoi ne-am gândit imediat la Agenţie.

Cineva vrusese capul lui Moersdorf. Pe-atunci nu-mi păsa dacă era din cauza politicii sau din alte motive. Cineva ştia unde, când şi cu cine anume urma el să plece într-un safari. Accidentul de vânătoare e asasinatul ideal. În cazul lui Moersdorf, a fost, probabil, singurul mod de a-l ucide fără scandal. Cineva te-a trimis la faţa locului, Gordana, te-a instruit, ţi-a fabricat o viaţă ca să pară totul convingător şi te-a plantat acolo ca să faci treaba murdară. Şi cineva a fost destul de puternic să facă presiuni asupra lui Makumba. Agenţia era un „cineva” foarte logic. Elementar, dragul meu Watson. Şi un copil ar deduce lucrurile astea.

Următoarea întrebare era cum să-ţi duci treaba la capăt. Nu poţi să mergi la un brontozaur şi să-i ceri să-l calce în picioare pe individul de colo. Răspunsul a rămas în aer în următorii patru ani, până când Hoagy a scos la iveală un articol scris de un trinitian. După aceea, totul mi s-a limpezit, şi atacul dur al brontozaurului, şi faptul că tu ai tras de timp, Gordana. Jos pălăria. Un plan genial, nimeni nu l-ar fi putut bănui… Eu o terminasem deja cu safariurile. Moersdorf fusese ultimul meu client din anul respectiv, iar la începutul sezonului următor, mă retrăsesem. Am avut o grămadă de timp să meditez şi mi-am dat seama că nu mă dau în vânt după vânătoare. Când am plecat din armată şi Gillian m-a făcut asistentul lui, am considerat că am o slujbă oarecare. Numai în nopţile lungi petrecute fără tine, Gordana, am înţeles că aşa îmi era cel mai uşor atunci. Tufişurile, arma, vânatul pe post de inamic, vânătoarea în loc de luptă. Aproape ca în armată, dar mai uşor: nu trebuia să mă readaptez, rahaturile care mă făcuseră să renunţ la Aeropurtate nu mai existau. Când Gillian a murit, prosteşte, când i s-a prăbuşit flotorul, m-am ocupat de afacerea lui şi-am ajuns cel mai bun.

Atunci ai apărut tu, Gordana.

Şi când ai plecat, am rămas cu o gaură care se căsca întruna. În sezonul următor, nu mi-a mai păsat deloc. Banii nu erau o problemă. Gillian îmi lăsase barul care îmi aducea profit, aşa că m-am retras. La început, mi-a fost greu, dar timpul m-a ajutat. În definitiv, timpul chiar vindecă. Mă retrăgeam în sălbăticie numai ca să fiu singur, numai ca să nu văd şi să nu aud pe nimeni. Când Makumba avea nevoie de mine, îmi luam arma şi-mi făceam treaba. Nu-i cinstit să-ţi laşi prietenul în rahat până-n gât. În rest, funcţionam ca pilotul automat zi de zi.

Din când în când, îmi mai încălzea patul câte-o fată, mai mult ca să mă conving că nu eşti singura din univers, că ai venit şi ai plecat, ca să-ţi demonstrez că nu mai însemni nimic pentru mine. Din când în când, o piesă de puzzle se aşeza la locul ei accidental. Aşa a ajuns Agenţia să iasă din anonimat pentru mine şi să capete un nume. Praunsperger. Stanislaw Praunsperger.

Hoagy a dat peste el în timp ce te căuta pe tine, Gordana. A lăsat capcane peste tot, i-am zis să mă anunţe dacă cumva cazi în ele. Într-o dimineaţă, acum doi ani, mi-a afişat un raport de la sesiunea unui Comitet al Congresului Federal. Unul din mahări era Praunsperger ăsta. Reporterul, o fată, spunea că e şeful Departamentului de Securitate Internă, una din ramurile cele mai importante ale Agenţiei de Securitate Federale. Fata n-a pomenit deloc de mâna lui dreaptă, femeia în taior verde închis care se vedea înmânându-i o mapă. Evident că-ţi mergea bine, Gordana, doar avansaseşi de la tufişurile pline de praf la birourile şi comitetele Congresului.

* * *

— Eşti de multă vreme cu Praunsperger?

— Întrebi dacă m-am culcat cu el?

Vrei să-ţi aprinzi o altă ţigară, dar descoperi că pachetul s-a golit. Înjuri printre dinţi, îl faci cocoloş şi-l arunci pe masă. Dacă urăşti un lucru cu adevărat, atunci lucrul acela e să rămâi fără ţigări.

— Aşa a sunat? N-am vrut.

Sincer, n-am vrut, dar nu mă pot abţine să observ că nu-mi răspunzi, nu zici nici da, nici nu. Dau din umeri în minte, mă ridic şi mă duc la bar. Deschid sertarul de sub registru, unde stă dosit într-un colţ un pachet de ţigări.

— L-ai păstrat pentru mine? Toată vremea asta?

Încuviinţez în tăcere. Când eram împreună, mă îngrijeam să existe întotdeauna un pachet de rezervă în sertar. Iar când ai plecat, am lăsat acolo unul. La naiba, nu mi-a cerut de mâncare. În adâncul sufletului, am simţit, am ştiut că vei avea nevoie de el într-o zi. Deschizi pachetul, iei o ţigară şi-o aprinzi.

— Praunsperger, zici? Lucrăm împreună de ani de zile. El avansează, eu îl urmez.

— E bun de ceva?

— O, da. E eficient, îşi face bine treaba. Şi-şi face şi relaţii bune. E ambiţios, vrea să intre în politică. Dar nu vrei să te pui cu el. Joacă murdar.

— Fură?

Nu m-ar mira. Agenţia sigur nu e un loc prea vizitat de controlorii financiari. Aşa cum a zis odată cineva, puterea corupe. Puterea absolută corupe absolut. Iar în Agenţie e şi putere, şi putere absolută. Nu trebuie decât să sapi.

— Ce-ar trebui să-ţi spun? Dacă întreabă cineva, safariul ăsta e rezervat ca o evaluare a situaţiei siguranţei locale. Şi mai e ceva.

Văd că nu pari prea încântată, Gordana, eşti vârâtă în situaţia asta căcăcioasă până la gât. Praunsperger face abuz de autoritate oriunde poate. Mă luminez dintr-o dată de ce m-a ales pe mine pentru acest safari, dintre atâţia alţii.

— Spune-mi, câte ştii despre Praunsperger şi Agenţie? – Dai din cap, Gordana. S-a spus deja mai mult decât ar fi trebuit. Şi pe mine nu mă interesează detaliile. – Hai să mă exprim altfel: dacă te-ai hotărî să-ţi scrii memoriile, ce s-ar întâmpla?

— Ar fi ceva nebunesc şi de neiertat. Ar cădea capete cu grămada, atât de multe, încât poate că s-ar şi uita de al meu.

— Şi al lui Praunsperger?

— Ai lui mai întâi. Dar de ce întrebi?

Fac un gest de „las-o moartă”, dar acum ştiu ce se întâmplă, Gordana, şi mă mir că tu nu pricepi. Poate că ai devenit neglijentă de atâta stat la birou şi nu mai vezi evidenţa. Se potriveşte perfect cu ce mi-ai spus despre Praunsperger. E o ironie în ceea ce ne pregăteşte el nouă. Numai că vulpoiul bătrân a uitat că un magician bun nu face niciodată acelaşi truc de două ori.

* * *

Vântul are culoarea morţii. Fiecare vânătoare reuşită îi este dedicată, inevitabil, ei. Brontozaurul zace în iarba uscată, cu răni căscându-se largi în spinare şi sângele scurgându-se prin pielea groasă.

— Gloanţe explozive, îmi aruncă Praunsperger, în timp ce-şi încarcă arma. N-a fost prea demn de un vânător, nu crezi?

Totul a început exact cum planificase el. I-am găsit brontozaurul, cel mai mare mascul din împrejurimi. Poate puţin mai mic decât al lui Moersdorf, dar o frumuseţe de animal. Îl pândeam de aproape, de la nu mai mult de cincizeci de metri, când ne-a simţit. Ca Moersdorf, Praunsperger a aşteptat ca brontozaurul să vină ameninţător de aproape înainte de a trage de două ori. Animalul de-abia s-a clătinat, tot ca al lui Moersdorf. Praunsperger a rămas fără muniţie, iar muntele de carne năvălea exact spre tine, Gordana. Două gloanţe trase cu precizie şi repeziciune erau singura ta speranţă.

De data asta, aveam o carabină şi-am tras odată cu tine, Gordana. Glonţul meu a pătruns în piele şi a explodat. Un trandafir de sânge a înflorit pe spatele brontozaurului, în timp ce explozia îi sfâşia măruntaiele, vertebrele, şira spinării, muşchii. Era suficient, ştiam. Trupul masiv s-a prăbuşit în iarbă. De-abia ai avut timp să sari la o parte ca să nu te zdrobească, Gordana, iar eu am mai tras o dată, ca să-l omor.

Iar acum Praunsperger obiectează că n-a fost demn de-un vânător ce-am făcut eu şi ştiu că am ajuns la sfârşitul jocului. Poate să-şi ia adio de la planul lui, nu va mai fi niciun accident de vânătoare. Nu i-a mai rămas decât să uite de el sau să treacă la planul B. Număr în gând gloanţele, în timp ce mă apropii de animalul mort. Praunsperger mai are două. Tu, Gordana, ai tras unul, deci mai ai încă unul, iar eu am trei în carabina mea. Pistoalele sunt aici, dacă am timp să le scot.

— Nici simbiotul tulburat n-a fost prea demn de-un vânător, dacă nu mă înşel.

Praunsperger se uită la tine furios, Gordana. Dacă privirile ar putea ucide, ai fi deja moartă. Iar arma o îndreaptă spre tine, ca din întâmplare. Nu mai trebuie decât să apese pe trăgaci.

— N-o învinui pe Gordana. Am avut la dispoziţie timp berechet. Şapte ani… Poate, dacă mi-ai fi lăsat-o, aş fi avut cu ce să-mi umplu nopţile. Aşa…

Cărţile sunt, toate, pe faţă acum, nu mai e loc de secrete. Hoagy a descoperit articolul în care sunt descrişi toţi paraziţii şi simbioţii neurali cunoscuţi, te cruceşti cât de mulţi sunt. Pe lângă asta, cuprindea comentarii despre efectele şi abilităţile lor telepatice şi observaţia că unii se pot folosi pentru controlul direct al gazdei.

— Gordana te-a anunţat când am ales brontozaurul pentru Moersdorf. Asta era misiunea ei, de-asta ai plantat-o aici. Asta s-a întâmplat cu săptămâni înainte de sosirea lui Moersdorf, ai avut timp berechet să plasezi un simbiot.

— Văd că l-am citit amândoi pe Streneka-vah, replică Praunsperger.

Streneka-vah era trinitianul care scrisese articolul. Era exterminator de paraziţi şi avea, evident, o experienţă bogată.

— Când Moersdorf s-a pomenit în faţa brontozaurului, ai transmis telepatic simbiotului să-l doboare. Odată animalul în plin avânt, a fost nevoie de nouă gloanţe ca să fie oprit. Tot datorită simbiotului. Bine gândit…

— Numai că sfatul meu a fost desconsiderat, iar treaba a rămas neterminată atunci, se înfurie Praunsperger.

Oare ce vrea să spună? mă întreb. Urma să-mi iei piuitul, Gordana? De-asta ai plecat?

— E clar că-ţi place istoria, Praunsperger. – Îi ignor remarca, o vom discuta mai târziu. – Acum ai repetat acelaşi truc. Numai că, de data asta, Gordana era ţinta.

Iar tu, Gordana, de-abia acum înţelegi ce se întâmplă şi care e scopul real al safariului. Praunsperger e-un tip cu ambiţii. Cea mai mică indiscreţie l-ar costa scump, iar tu ştii prea multe. Morţii n-au cum să deschidă gura.

— Trebuie să recunosc că le-ai pus pe toate cap la cap. Dar ai uitat ceva.

— Zău? Ce?

— Persoana care a controlat simbiotul. Când urma să-l omorâm pe Moersdorf, zbura cu un flotor special, la vreo zece kilometri deasupra terenului de vânătoare. Nu poate fi prea departe nici acum, nu crezi?

În momentul acela, am auzit un zumzet discret. Flotorul negru al lui Praunsperger se ridică deasupra tufişurilor la câteva sute de metri. Văd cum se dau înapoi uşile, cineva stă înăuntru şi bănuiesc deja ce face.

— N-ai nicio şansă. E un lunetist acolo.

În loc de răspuns, scot o telecomandă din buzunar. Trag antena cu dinţii şi, înainte ca Praunsperger să-şi dea seama ce-am de gând, apăs pe buton, O explozie zguduie luminişul. Sergentul nostru ne-a învăţat foarte bine să lucrăm cu aparatele astea. Flotorul se rupe în două, bucăţile par să rămână în aer, apoi, prin flăcări şi fum, cad în tufişuri. Indiferent cine era înăuntru, vom avea nevoie de lopeţi ca să-i scoatem rămăşiţele afară.

— S-a zis cu lunetistul. Nici asta n-a fost prea demn de-un vânător, dar ce era să fac?

— Bine jucat! – Praunsperger nu-şi pierde calmul, convins că e încă stăpân pe situaţie, chiar şi fără flotor. – Poate-i mai bine aşa. Nu suntem copii, nu ne trebuie dădacă. Acum, suntem numai noi doi. După cum văd eu lucrurile, cine trage primul, câştigă tot.  Sau pierde tot?

Ţeava armei lui Praunsperger e îndreptată spre tine, Gordana. Pot să-l omor, nicio problemă, dar va apuca el să tragă înainte să-l sfâşie glonţul meu exploziv?

— Aruncaţi armele! Acum! ne porunceşte el.

Încă o dată văd în ochii lui Praunsperger aceeaşi privire criminală pe care am văzut-o şi aseară, lângă foc. Tu eşti obişnuită cu ea, Gordana, din moment ce laşi arma în iarbă fără un cuvânt. Eu trag de timp. Şobolanul din capul meu se învârte în cerc. Să trag sau să nu trag? Nasol dacă trag, nasol dacă nu trag.

— M-ai auzit, ameninţă Praunsperger printre dinţi. O împuşc pe Gordana dacă nu arunci arma!

Acum mergem până la capăt, Gordana, iar tu eşti miza. Ne măsurăm unii pe alţii în timp ce se scurg secundele. Cine cedează primul şi trage? Praunsperger nu prea are de ales nici el şi cred că de-abia acum îşi dă seama. Dacă te omoară, îl omor şi eu pe el şi-a văzut ce gloanţe am şi ce fac ele. Totuşi, tu nu mai ai armă, Gordana. Dacă ar reuşi să şi-o răsucească pe-a lui repede şi să scape de mine, tu n-ai mai fi o problemă. Asta e singura lui cale de scăpare, să poată răsuci arma repede…

Asta aştept eu să facă el, dar ticălosul ghiceşte şi sudoarea îi curge pe faţă. Nu mai e atât de încrezător. Un lunetist sus, într-un flotor, i-ar pica numai bine acum, ca să-mi dea mie de furcă. Dar lunetistul e mort, Praunsperger n-are de ales şi, până la urmă, ia o hotărâre.

Se mişcă iute ca fulgerul, dar eu sunt şi mai iute. Trunchiul lui Praunsperger devine o masă însângerată, dar mâna afurisitului apasă pe trăgaci cuprinsă de-un spasm şi te trimite la pământ, Gordana, cu un glonţ în picior.

Fug la tine. Eşti conştientă, pantalonul ţi-e plin de sânge. Tai materialul cu cuţitul şi leg strâns rana cu un bandaj. Mai mult nu pot face. Ar trebui să fie suficient, însă rana e gravă. Osul e sfărâmat, nu ştiu ce s-a întâmplat cu vasele de sânge şi cât mai ai de trăit. Scot staţia şi-l chem pe Makumba. Îi spun să nu pună întrebări, îi dau coordonatele şi ţip după flotorul-ambulanţă. Apoi rămânem singuri în luminiş, Gordana. Mi-e frică să te mut şi ar fi mai înţelept să plecăm de-aici. E prea multă carne pe cale să intre în putrefacţie lângă noi şi mirosul de sânge s-a răspândit peste tot.

Musafirii nepoftiţi îşi fac apariţia imediat, niciodată nu stai pe gânduri când dai peste un munte de mâncare. Aripi flutură deasupra noastră, aerul şuieră printre penele negre lucioase. Plonjează şi aterizează primele păsări de pradă, nişte vulturi uriaşi, gata să se răstoarne când se lasă ţopăind în iarbă. Vin şi altele, însoţite de una sau două acvile enorme. În timp ce se rotesc ajutate de curentul de aer cald, toate păsările aflate pe o rază de douăzeci de kilometri se pândesc unele pe altele. Dacă una din ele coboară, înseamnă că a găsit carne şi-o urmează imediat şi restul.

Câţiva vulturi se caţără pe brontozaur, de parcă ar vrea să-i uzurpe carcasa. Îşi păstrează echilibrul cu ajutorul aripilor uriaşe în timp ce se înghesuie unii într-alţii. În agitaţia creată, unul prinde ocazia, scoate un ochi din capul gigantic şi-l devorează, umoarea scurgându-i-se din ciocul ascuţit.

Mă apuci strâns cu degetele şi mă tragi de mânecă, Gordana. Încerci să-mi spui ceva, dar durerea te doboară şi cazi înapoi în iarbă. S-a terminat, şoptesc în timp ce-ţi dau la o parte părul şi-ţi şterg transpiraţia de pe frunte. O să fie bine, te asigur, fără să fiu nici eu convins de ce spun. Of, dacă s-ar grăbi puţin Makumba…

Urlete şi lătrături asemănătoare cu râsetele se aud din tufişuri. Boruşii au simţit mirosul de sânge şi se cheamă unii pe alţii. Ochii maronii ne studiază printre spini, măsurând şi calculând. Păsările se îndepărtează, capetele lor pleşuve se răsucesc în toate direcţiile. Unele îşi iau zborul şi pleacă fără nicio tragere de inimă, apoi se cocoţează pe copacii din vecinătate. Fiarele pătate cu capete mari ezită, dau târcoale, adulmecă aerul. Simt că nu e vorba de resturile obişnuite rămase după un ospăţ de prădători. Nu sunt sigure ce s-a întâmplat aici. Prea multe mirosuri nefamiliare, transpiraţie, praf de puşcă, fum, frică, dar foamea e mare şi le mână afară, în luminiş.

Ştiu că nu ne vor ataca. În ochii lor, eu sunt prădătorul, tu, Gordana, eşti prada mea şi numai eu am dreptul să te mănânc până mă satur şi să las celui mai slab carcasa pe jumătate devorată. Dar va fi complicat dacă apar şi nişte sarchus. Şi e foarte posibil să apară, e destulă carne şi pentru ei aici.

Primul borus merge la Praunsperger. Păsările se îndepărtează ţopăind, făcând loc celui mai puternic. Animalul amuşină leşul, neştiind de unde să-l apuce. Până la urmă, se lasă invitat de rana căscată, muşcă şi rupe cu fălcile solide. Vin şi alţii şi se reped la cadavru, sfâşiindu-l şi dezvăluind măruntaiele. Într-o clipă, sunt martorul unui dans de vrăjitoare cu maxilare însângerate, maţe târâte pe jos, îmbrânceli, mârâituri, schelălăituri, trosnete de oase şi fâlfâit de aripi, când păsările înşfacă bucăţile înroşite care cad în iarbă. Şi mai multe animale ies din tufişuri. Nu mai rămâne prea mult din Praunsperger, dar brontozaurul e aici şi mâncare e pe săturate. În jurul nostru s-a format un vârtej de hăpăieli vorace, iar noi suntem în mijlocul lor, Gordana. Ne aparţinem din nou, indiferent cum se va termina, aparţinem exclusiv unul de celălalt.

— Nu ţi-am răspuns la întrebare, rosteşti tu printre gemete, Gordana.

Poate nici nu-mi vei răspunde vreodată, cine ştie? Nici unuia din noi nu-i plac vorbele goale. Cuvintele „te iubesc” nu s-au auzit prea des ieşind de pe buzele noastre, aveam alte moduri de-a ne-o spune. Eram pioni în jocul altora, iar acum viaţa e în mâinile noastre. Nu ne-a mai rămas decât s-o luăm de la început. Am încercat amândoi s-o facem singuri şi nu ne-a reuşit. Până la urmă, nu ne-a reuşit.

Te sărut, leoarcă de sudoare. Te ţin de mână în timp ce caut flotorul din priviri. Încă n-a ajuns. În jurul nostru, ospăţul e în toi. Un borus cu blana roşie de sânge zace nesimţit în iarbă la doi metri de noi, rozând resturile de carne de pe un os prea mic ca să fie al brontozaurului. Se uită la noi şi e gata să lupte pentru gustarea lui, dacă am încerca să i-o luăm. Poate altora li s-ar face rău, Gordana, dar noi am văzut prea multe şi cunoaştem prea bine tufişurile. Fiecare moarte e, întotdeauna, începutul unei alte vieţi.

Iar viaţa e jocul care se joacă cel mai bine în doi.

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului.

Aleksandar Žiljak (născut în 1963 la Zagreb, Croaţia) este un autor de science fiction, fantasy şi horror, editor, teoretician şi grafician croat. În prezent activează ca artist grafic specializat în ilustraţia de carte, dar are şi colaborări în presă. Este membru al Asociaţiei Artiştilor Independenţi din Croaţia (HZSU). A absolvit Facultatea de Electrotehnică din Zagreb în 1987 şi a obţinut masteratul în informatică în 1990. Din 1988 a început să-şi publice ilustraţiile în revista SF Sirius din Zagreb. Pe tărîm literar a debutat în 1991 cu povestiri horror. A publicat texte science fiction, fantasy şi horror în revista „Futura” şi în antologiile anuale „Sfera”. De asemenea este autorul a două scenarii.Primul său volum, „Păsări oarbe” (Slijepe ptice) a apărut în 2003. În acelaşi an a publicat o carte de popularizare a ştiinţei, „Criptozoologia: Lumea animalelor misterioase”, sub pseudonimul Karl S. McEwan, pe care a şi ilustrat-o cu 60 de desene. În 2006 a fost co-editorul, împreună cu Tomislav Sakic, al antologiei de science fiction croat „Ad Astra” cuprinzînd texte din perioada 1976 – 2006. „Ad Astra” este considerată ca fiind cea mai bună şi completă antologie de science fiction croat. Este co-editor, împreună cu Tomislav Sakic, al revistei SF croate „Ubiq”, cu apariţie bi-anuală din noiembrie 2007.

Aleksandar Žiljak este cîştigătorul a cinci premii SFERA, trei pentru cea mai bună povestire şi două pentru cea mai bună grafică SF (în 1993 şi 1995) iar unul – împreună cu Tomislav Šakic – pentru antologia „Ad Astra” (2006). Povestirea sa „O seară în cafeneaua oraşului, cu Lidia în minte a fost inclusă în antologia internaţională The Apex Book of World SF (2009). Povestirile şi eseurile i-au apărut în Germania (Internova, Nova), Italia (Futuro Europa), Franţa (Station Fiction), Danemarca (Phantazm webzine), Serbia (Politikin, Art-Anima webzine), Argentina (Axxon webzine), Grecia (9 – supliment SF al ziarului Eleftherotypia ), China şi Polonia. Acestora li se adaugă şi România.

A fost intervievat de Nicholas Seeley pentru site-ul Strange Horizons şi a participat la o anchetă a site-ului SF Signal.

În Revista SRSFF i-au fost publicate următoarele texte:

studiul „Science Fiction-ul în Croaţia” (traducerea Cristian Tamaş),

– interviul cu Nicholas Seeley, „Aleksandar Žiljak, omul orchestră al science fiction-ului croat” (traducerea Adina Barvinschi), http://www.srsff.ro/profil/aleksandar-ziljak-omul-orchestra-al-sf-ului-croat/

– povestirile „Inorogul şi războinica” (traducerea Antuza Genescu), http://www.srsff.ro/proza/inorogul-si-razboinica/

O seară la cafenea, cu Lydia în gînd” (traducerea Antuza Genescu),http://www.srsff.ro/proza/o-seara-la-cafenea-cu-lydia-in-gand/

Sexul şi peştele abisal” (traducerea Mihnea Columbeanu), http://www.srsff.ro/proza/sexul-si-pestele-abisal-aleksandar-ziljak-croa%c8%9bia/

Ciufulici” (traducerea Mihnea Columbeanu). http://www.srsff.ro/proza/ciufulici-aleksandar-ziljak-croa%c8%9bia/