Capitolul XXI

Viaţa merge înainte

Alarma suna deja de cinci minute. Namur ţinea ochii închişi. Nu voia să se trezească, nu voia să aibă de-a face cu prezentul. Întinse mîna după ochelarii holografici. Intră în panică. Nu erau acolo. Unde îi pusese? Inima îi bătea cu putere. Tremura. Reali­tatea nu aştepta decît o mică greşeală. Începu să pipăie obiectele. Ceasul rece. Era un ceas sau o bombă cu ceas? Lîngă el, paharul. Oare ce conţinea?… Veioza, ah, nu! Ar însemna sinucidere curată! Atingerea familiară a ochela­rilor îl linişti. Totul reveni la normal.

— Bună dimineaţa, Namur. Este ora 7.00 a.m. Indicele de compatibilitate Vayax: 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius. Factorul luminozitate: 5. Facto­rul umiditate: 32%. Nivelul de puritate al aerului: 6. Care este programul ales?

— Acelaşi ca şi ieri, „Promenadă în New Destiny”. Şi te rog să nu mă deranjeze nimeni. Azi vreau lalele negre şi crini. Iar surîsul Luanei să fie mai larg…

— Programul a fost încărcat. Vizionare plăcută, Namur.

Vîntul bătea uşor şi legăna frunzele arţarilor de pe marginea grădinii. Se opri două minute în faţa fîntînii arteziene. De fiecare dată repeta acel ritual. Cei doi darini erau tot acolo, pe fundul apei. Două dorinţe neîmplinite.

Se apropie de banca preferată. Luana îl aştepta nemişcată, avînd un zîmbet exagerat creat de o maşină oarbă. Îşi întinse mîinile şi se opri la cîţiva centimetri de pielea iubitei sale. Nu ar fi vrut să treacă din nou prin corpul ei ca printr-o nălucă.

— Namur, te-ai întors! Cît de mult mi-ai lipsit! Cum a fost călătoria?

— Totul a trecut cu bine. Acum sînt aici. Doamne, cît eşti de frumoasă, spuse Namur rezistînd cu greu tentaţiei de a-i atinge părul roşcat. Numai ochii şi buzele tale reuşesc să oprească timpul în loc. Ah, iubito, înfrumuseţează-mă cu primăvara veşnică a cuvintelor tale!

— Namur, te-ai întors! Cît de mult mi-ai lipsit! Cum a fost călătoria?!

— Stop program! Autorizaţie Namur 2715. Te rog să nu repeţi frazele, răcni Namur computerului. Adaptează-te amintirilor mele şi încearcă să construieşti un nou dialog, unul mai poetic, despre iubire…

— Iubirea înseamnă să pluteşti deasupra lacrimilor, continuă Luana. Gîndirea înseamnă să plonjezi în profunzimea lor. Frica înseamnă să cauţi mereu un colac de salvare. Indiferenţa înseamnă să nu plîngi…

— Namur, nu crezi că este timpul să renunţi? interveni Uezen. Cît ai de gînd să te torturezi cu aceste amintiri?

— Te rog să mă laşi singur. Nu am nevoie acum de procese de conştiinţă.

— Cel mai greu pentru un om care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos…

— Nu poţi fi atît de cinic! Îmi cer să uit, ca şi cînd nimic nu ar fi existat?

— Nu să uiţi, Namur, ci să ierţi. Să te ierţi. Tu eşti singurul care te ţine pe loc. Precum oamenii de zăpadă înfruntăm căldura inimilor din jur căutînd sensul altor anotimpuri…

— Pilde, iar îmi vorbeşti în pilde. Nu poţi gîndi şi tu, măcar o singură dată, ca un simplu om? Cuvintele tale nu fac parte din realitatea în care trăiesc. Sînt iluzii…

— Totul este iluzie, Namur. Depinde cine o creează…

Un nor mare şi negru acoperi cerul de deasupra bazei. Din el se desprindeau nori mai mici formaţi din mii de pixeli care semănau cu nişte roiuri de insecte. Se năpusteau rînd pe rînd asupra etajelor superioare ale clădirilor, năruindu-le.

— Uezen!… Uezen, te rog, nu face asta!

Dar conştiinţa bătrînului edenian preluă controlul, silindu-l pe Namur să revină în lumea singurătăţii sale.

*

Cînd eşti tînăr, timpul trece pe nesimţite. Apoi vine o vreme cînd amintirile încep să dispară şi ele. Clepsidra se întoarce şi a doua jumătate a vieţii înlocuieşte golul lăsat de trecerea primeia.  A mai trecut, a mai rămas, singurele verbe cu care se conjugă efemerul.

Val Remo visa să se pensioneze şi să-şi petreacă restul vieţii împreună cu familia. Să fie un soţ şi un bunic fericit. Acum le pierduse pe toate. La ce erau buni darinii pe care-i cîştigase dacă nu putea cumpăra timpul cu ei? Timpul perisabil. Timpul fluid ca sîngele. Timpul ca o pală de vînt. Oamenii au creat timpul şi tot ei s-au închinat lui. Trecutul, prezentul şi viitorul, sfînta treime a celor ce se tem de eternitate.

Val Remo se afla în faţa oglinzii. Orice tristeţe are o consolare amară: oglinzile nu mor niciodată, îşi schimbă stăpînul la fiecare privire. Îşi duse paharul la gură. Buzele i se lipiră de sticla rece. Se opri. Înghiţi în sec. Îşi puse din nou întrebarea: ce i-a mai rămas? Coborî paharul şi îl vărsă în chiuvetă. Se aşeză pe carpeta aspră. Închise ochii. Respiră. Îşi eliberă mintea de gînduri. Era profund relaxat. Şi, deodată, spirale peste spirale. Găuri de vierme. Călătorii. Planete aflate în pericol. Atîtea vieţi ameninţate de umbre şi demoni. Încă nu era totul pierdut. El şi Perseus nu îşi spuseseră ultimul cuvînt.

*

Viaţa în Zayon îşi reluase cursul firesc. Suara şi Lerman se îndreptau cu trenul suspendat către faleza mării Kora. Compartimentul era plin de oameni. De toate rasele, de toate formele, de toate culorile. Vorbeau despre muncă, darini, droguri şi Vayax. Războiul era uitat. Vorbeau fără încetare. Erau liberi din nou. Îşi puteau face de cap. Îşi aruncau ziarele pe jos. Îşi lăsau cutiile de alcool pe scaune. Horcăiau. Scuipau. Înjurau. O priveau cu poftă pe Suara.

Ajunseră pe faleză. Pe plajă erau oameni de toate rasele, de toate formele, de toate culorile. Vorbeau. Vorbeau prea mult. Stăteau la soare. Puţeau a transpiraţie şi a creme. Îşi aruncau gunoaiele pe nisip. Îşi lasău jegul în apele deja moarte. Urinau. Bărbaţii vorbeau despre sex. Sex la greu. Uite-o p’aia ce fund are. Uite-o p’aia ce sîni are. Două pteoliene slinoase se holbau la pantalonii lui Lerman. Erau ca doi păianjeni graşi ce-şi aşteptau prada în plasă. În imaginaţia lor pămînteanul era stors pînă la ultima picătură de sînge.

Suara şi Lerman închiseră ochii. Numărară pînă la zece. În jurul lor se făcu linişte. Trecură 100 de ani. O grămadă de oase stăteau întinse pe cearceafuri. Se sărutară. Valurile mării le mîngîiau tălpile. Curînd se vor sui într-o navă şi vor zbura către marginea universului…

*

Pe timpul luptei cu îngerii, la porunca lui Z’Davaar, demonii recuperaseră rămăşiţele corpului lui Sariman de care sufletul acestuia nu se putea desprinde. Apoi, împreună cu Jafar Al’Karuum, fugiseră cu nava Ula tocmai pe îndepărtata planetă Tzulu. Cu noua tehnologie dobîndită în urma primei victorii de la Karan, îmbunătăţită semnificativ de negustori, Z’Davaar spera să-şi recupereze supusul favorit cît mai repede. Sufletul întunecat al lui Sariman era în pericol şi nu voia ca Ethiel să profite de această situaţie. Deja îl pierduse pe Anuk şi nu avea de gînd să aştepte decizia intransigentului Karon şi a îngerilor birocraţi din Crix-a-Dem.

Naniţii invadară corpul liderului din nivelurile inferioare ale Purgatoriului şi porniră procesul de reconstrucţie. În mai puţin de opt ore Sariman deveni jumătate înger, jumătate maşină. Urmă scanarea reziduală şi microprocesorul implantat lîngă noul creier declanşă stimularea celulelor nervoase. Sariman se trezi cu o durere surdă în tot corpul organo-metalic.

— Cine eşti tu? întrebă Z’Davaar care îşi făcuse apariţia sub forma unei umbre uriaşe cu ochii în flăcări.

— Numele meu este Sariman.

— Care este misiunea ta?

— Misiunea mea este…

— Ce eşti tu, Sariman?

— Sînt… o maşină?

— Ce eşti tu, Sariman? Închide ochii!

Sariman visa nivelurile inferioare ale Purgatoriului înţesate de mii şi mii de umbre. Visa eradicarea umană şi cuvintele lui Z’Davaar: moartea este calea către întunericul veşnic, calea către Obscuris.

— Ce eşti tu, Sariman?

— Sînt… înger.

— Care este misiunea ta?

— Misiunea mea este supravegherea umbrelor.

— Cine sînt eu?

— Tu eşti stăpînul meu, Z’Davaar…

*

Democles crease Purgatoriul, o nouă speranţă pentru sufletele fără corp. Nivelurile superioare ale Purgatoriului erau pline de sali imense prevăzute cu paturi acoperite de cearceafuri albe. În fiecare pat se afla un suflet aşteptînd călătoria. Îngerul Ethiel se apropia cu o aripă de lumină şi una de întuneric şi îi purta spre viitoarele trupuri zămislite de oameni. Copiii se năşteau fără să ştie de unde vin şi unde vor pleca. Ei nu aduceau cu sine decît un urlet, anunţînd revenirea. Pe timpul vieţii fiecare primea darul divin al iubirii. Oamenii se iubeau, fără să ştie cu adevărat ce este iubirea şi de unde vine. Ceva le modifica gîndirea, ceva îi făcea să plutească, să zboare, ceva venit din exteriorul fiinţei lor, ca un vis frumos, ca o poartă spre Celestia, lumea luminii veşnice.

— Ei, şi acum…, îţi aduci aminte? îl întrebă Karon pe Anuk, care se afla în faţa consiliului de judecată. Mărturiseşte!

— Totul s-a petrecut ca şi cum era altcineva în locul meu. Dar îmi asum întreaga răspundere. Am fost slab şi nu mi-am dat seama de intenţiile lui Z’Davaar…

— Este bine că recunoşti. Spune mai departe.

— Odată ajuns în lumea oamenilor, ştiam că pot profita rapid de slăbiciunile lor. Îmi plăceau teribil războaiele, drogurile şi perversiunile sexuale.

— Nu aşa trebuia să procedezi. Bătrînii edenieni ţi-au spus de atîtea ori să nu mergi pe calea distructivă. Cîte drumuri mai trebuie să faci ca să-nţelegi?

— Nu ştiu. Acolo-i atît de diferit faţă de Eden. Am uitat tot ce am fost învăţat. Dacă aş fi avut şansa aducerii-aminte… Dacă aş fi avut şi puterea…

—       Crezi că scuzele pot schimba răul făcut? Peste tot este plin de religii şi războaie…

—       Am crezut că pot face ce vreau cu oamenii. Că-i pot tortura, că-i pot ucide. Nu aveam nici un resentiment, doar un voal negru care-mi acoperea ochii. Dar cînd am văzut chipul lui Democles, am înţeles că fusesem înşelat. Ura şi dorinţele mele preluaseră controlul…

— Şi iată-ne din nou împreună…

— Mda. Vouă vă este uşor…

— De ce crezi asta?

— Noi, edenienii, am făcut atîtea drumuri prin univers, am creat atîtea forme de viaţă. Voi nu v-aţi plictisit să tot judecaţi?

— Hm, nu-ţi lipseşte curajul…

— Curajul? Dar iubirea mea pentru Asiria? Asta nu se ia în calcul? De ce trebuia ca ea să moară?

Karon îl privea şi nu ştia ce să răspundă. Anuk avea dreptate. Cu toţii fuseseră învăţaţi de marele Democles că iubirea iartă orice greşeală. Îşi deschise cartea karmelor luminoase şi îi scrise numele alături de cel al Asiriei. Oamenii trebuiau să ierte şi să iubească necondiţionat. Fără bariere, fără necesităţi. Chiar dacă „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ urma să capete proporţiile unui colaps universal.

*

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →