Pentru prima dată în România, o povestire de Hannu Rajaniemi, cel mai în vogă tînăr autor european de SF !

Povestirea  „His Master’s Voice” (publicată în revista britanică Interzone 218, October 2008) a fost  finalistă la Premiul Theodore Sturgeon 2009.

Înainte de concert, furăm capul stăpânului.

Necropola e o pădure întunecată de ciuperci din beton sub cerul albastru al Antarcticii. Ne înghesuim în modulul nanorobotic[1] ataşat peretelui sudic abrupt al nunatak-ului, valea de gheaţă.

Pisica se spală cu limba ei roz. Duhneşte a încredere infinită.

— Pregăteşte-te, îi spun, n-avem toată noaptea la dispoziţie.

Îmi aruncă o privire uşor ofensată şi-şi pune armura. Materialul din nanocristale îi învăluie trupul dungat ca petrolul viu. Toarce discret şi-şi încearcă ghearele cu lame de diamant pe o bucată de rocă din aflorimentul de gheaţă. Râcâitul îmi strepezeşte dinţii, iar fluturii cu lame în loc de aripi din stomacul meu se trezesc la viaţă. Mă uit la zidul de protecţie strălucitor şi impenetrabil din jurul oraşului morţilor. Sclipeşte ca aurora boreală în ochelarii mei AR[2].

Hotărăsc că e timpul să-i cer Câinelui celui Mare să latre. Laserul din casca mea aruncă o rugăciune luminoasă de o nanosecundă spre cerul indigo, suficient să trimită un qubit acolo, sus, în Sălbăticie. Pe urmă aşteptăm. Dau din coadă şi-mi pregătesc un mârâit gros în burtă.

Exact la timp, începe să plouă cu coduri de fractali roşii. Imaginea mea de realitate amplificată dispare, incapabilă să prelucreze torentul de informaţii dense care cade pe zidul de protecţie al necropolei ca ploaia în sezonul musonic. Lanţul de lumini ale aurorei boreale pâlpâie şi se sting.

— Du-te! îi strig pisicii, simţind cum explodează în mine o bucurie sălbatică, bucuria de-a fugi după Animalul Mic din visele mele. Du-te acum!

Pisica sare în gol. Aripile armurii se deschid şi învăluie vântul tăios, iar animalul zboară în jos, călare pe curentul de aer, ca un zmeu chinezesc rânjind.

* * *

E greu să-mi amintesc începutul acum. Pe-atunci nu existau cuvinte, doar sunete şi mirosuri: metal şi apă sărată, bătaia ritmică valurilor care se loveau de pontoane. Pe lume erau trei lucruri perfecte: vasul meu, Mingea şi mâna fermă a Stăpânului pe gâtul meu.

Acum ştiu că Locul era o veche platformă petrolieră pe care o cumpărase Stăpânul. Mirosea urât când am ajuns, a petrol şi chimicale. Dar existau ascunzători, unghere şi spărturi secrete. Era şi un heliport, unde Stăpânul îmi arunca mingea în joacă. Cădea în apă de multe ori, însă roboţii Stăpânului — mici libelule metalice — o aduceau înapoi întotdeauna când eu nu puteam.

Stăpânul era un zeu. Când se supăra, glasul său lovea ca un bici invizibil. Mirosul lui, miros de zei, se răspândea în toată lumea.

În timp ce el lucra, eu lătram la pescăruşi sau hărţuiam pisica. Ne-am bătut de câteva ori. Mai am şi acum o cicatrice palidă pe nas. Dar am căzut la pace. Locurile întunecate de pe platformă îi aparţineau ei, iar eu domneam peste punte şi cer: eram Hades şi Apollo pe tărâmul Stăpânului.

Cu toate acestea, noaptea, când Stăpânul se uita la filme vechi sau asculta discuri pe vechiul său gramofon scârţâit, ne culcam amândoi la picioarele lui. Uneori stăpânul mirosea a singurătate şi atunci mă lăsa să dorm lângă el în cabina lui înghesuită, încolăcit în parfumul de zeu şi în căldura lui.

Era o lume mică, dar alta nu cunoşteam.

Stăpânul petrecea multă vreme lucrând, dansând cu degetele pe tastatura proiectată pe biroul lui de mahon. Şi în fiecare noapte mergea în Cameră, singurul loc de pe platformă unde nu aveam voie să intru.

Atunci am început să visez despre Animalul Mic. Şi acum îmi aduc aminte mirosul lui, tentant şi inexplicabil, de oase îngropate şi iepuri alergând, irezistibil.

În visurile mele, îl fugăream pe o plajă, pe urmele ispititoare lăsate de labele lui mici, după care alergam de-a lungul cărărilor unduioase şi prin iarba înaltă. Nu-l scăpam niciodată din vedere mai mult de-o secundă, întotdeauna zăream o pată de blană albă sclipind fugar la marginea câmpului meu vizual.

Într-o zi, mi-a vorbit:

— Vino, m-a chemat el. Vino şi învaţă.

Insula Animalului Mic abunda de locuri pierdute. Peşteri labirintice, linii trasate în nisip care deveneau cuvinte când mă uitam la ele, mirosuri care cântau cântecele de pe discurile de gramofon ale stăpânului. Animalul mi-a explicat, iar eu am învăţat: eram tot mai treaz de fiecare dată când mă trezeam din somn. Iar când am văzut pisica uitându-se roboţii-păianjeni cu ochi mai conştienţi, am ştiut că şi ea mergea noaptea într-un loc anume.

Am ajuns să înţeleg ce spunea Stăpânul când vorbea. Sunetele care înainte însemnau doar supărare sau bucurie au devenit cuvântul zeului meu. El observa, zâmbea şi-mi  ciufulea blana. Pe urmă a început să ne vorbească mai mult, mie şi pisicii, în serile prelungi, când apa din spatele ferestrelor era neagră ca petrolul, iar valurile făceau întreaga platformă să răsune ca un clopot. Avea glas gros şi blând, şi adânc ca o fântână. Vorbea despre o insulă, casa lui, o insulă în mijlocul unei mări uriaşe. Am mirosit amărăciune şi pentru prima oară am înţeles că în spatele cuvintelor se ascund întotdeauna alte cuvinte, niciodată rostite.

* * *

Pisica prinde perfect curentul ascendent: pluteşte liniştită o fracţiune de secundă, apoi se agaţă de lateralul turnului. Ghearele ei liniştesc betonul inteligent: un cod care face clădirea să creadă că pisica e o pasăre sau o bucată de gheaţă azvârlită de vânt.

Pisica şuieră şi scuipă. Naniţii de dezasamblare ieşiţi din burta ei se agaţă de zid şi încep să sape o gaură rotundă în el. Aşteptarea e o tortură. Pisica îşi blochează exomuşchii armurii şi atârnă acolo răbdătoare. Într-un sfârşit, se cască o gaură cu margini zimţate în perete şi pisica alunecă prin ea înăuntru. Inima îmi bate nebuneşte când trec de la vizualizarea AR la camerele din irisurile pisicii. Trece prin puţul de aerisire ca fulgerul, ca un acrobat, cu mişcări sacadate, hiperaccelerate, metabolism accelerat la maximum. Coada îmi zvâcneşte din nou. Venim, stăpâne, îmi spun. Venim.

* * *

Mi-am pierdut mingea în ziua în care a venit stăpânul fals.

Am căutat-o peste tot. Am petrecut o zi întreagă adulmecând fiecare cotlon şi chiar am înfruntat întunericul din coridoarele tărâmului pisicii de sub punte, şi tot n-am găsit-o. Până la urmă, mi s-a făcut foame şi m-am întors în cabină. Acolo am dat peste doi stăpâni. Patru mâini mângâindu-mi blana. Doi zei, unul adevărat şi unul fals.

Am lătrat. Nu ştiam ce să fac. Pisica se uită la mine cu un amestec de milă şi dispreţ şi se gudurat de picioarele ambilor stăpâni.

— Linişteşte-te, îmi spuse unul din ei. Linişteşte-te. Acum suntem patru.

În cele din urmă, am învăţat să-i deosebesc. Animalul Mic mă învăţase să pătrund dincolo de mirosuri şi aparenţe. Stăpânul pe care mi-l aminteam eu era un bărbat între două vârste, cu păr cărunt şi îndesat la trup. Noul stăpân era tânăr, nu devenise încă bărbat, era mult mai slab şi avea chip de heruvim bucălat. Stăpânul a încercat să mă convingă să mă joc cu el, dar eu am refuzat. Avea un miros prea familiar, dar în rest îmi era prea străin. În mintea mea, îi spuneam stăpânul fals.

Cei doi stăpâni lucrau împreună, se plimbau împreună şi petreceau mult timp stând de vorbă şi folosind cuvinte pe care nu le înţelegeam. Eram gelos. Odată, chiar l-am muşcat pe stăpânul fals. Am fost lăsat pe punte peste noapte drept pedeapsă, deşi afară era furtună şi mie mi-era frică de tunete. Pisica însă prospera în compania stăpânului fals, iar eu am urât-o pentru asta.

Îmi aduc aminte prima seară când s-au certat cei doi stăpâni.

— De ce-ai făcut-o? întrebă stăpânul fals.

— Ştii de ce, răspunse celălalt. Îţi aduci aminte. – Vorbea pe un ton supărat. – Pentru că trebuie să le arate cineva că suntem propriii noştri stăpâni.

— Adică tu eşti stăpânul meu? Aşa crezi?

— Sigur că nu. De ce spui asta?

— Aşa s-ar putea pretinde. Ai luat un algoritm genetic şi i-ai spus să facă zece mii de cópii de-ale tale, cu variaţii întâmplătoare, şi să le aleagă pe cele care seamănă cu fiul tău ideal, cel pe care l-ai putea iubi. Funcţionezi până când maşinăria atinge capacitatea maximă. Apoi tipăreşti. E ilegal, să ştii. Dintr-un anumit motiv.

— Pluralii nu cred asta. În plus, acesta e locul meu. Singurele legi care se aplică aici sunt ale mele.

— Ai stat prea mult de vorbă cu pluralii. Ei nu mai sunt oameni.

— Vorbeşti ca roboţii PR de la VecTech.

— Vorbesc ca tine. Ca îndoielile tale. Eşti sigur că ai făcut ceea ce trebuia? Nu sunt Pinocchio. Iar tu nu eşti Gepetto.

Stăpânul păstră tăcerea câteva minute bune.

— Dar dacă sunt? întrebă el, într-un sfârşit. Poate că avem nevoie de mai mulţi Gepetto. Nimeni nu mai creează nimic nou, cu atât mai puţin păpuşi de lemn care prind viaţă. Când eram tânăr, cu toţii credeam că are să se întâmple un lucru minunat. Copii de diamant în cer, îngeri născuţi din maşinării. Miracole. Dar am renunţat să mai sperăm exact înainte de a veni zâna albastră.

— Eu nu sunt miracolul tău.

— Ba eşti.

— Măcar dacă ţi-ai fi făcut o femeie, îi reproşă stăpânul fals cu glas tăios ca lama. Ar fi fost mai puţin frustrant.

N-am auzit lovitura, am simţit-o. Stăpânul fals ţipă şi dădu buzna afară, mai-mai să se împiedice de mine. Stăpânul îl urmări cum pleacă. Mişcă din buze, dar n-am auzit ce-a spus. Am vrut să-l alin şi am scheunat, dar el nici nu s-a uitat la mine. S-a întors în cabină şi-a încuiat uşa. Am zgâriat la ea, dar nu mi-a deschis, aşa că m-am dus sus, pe punte, şi mi-am căutat iarăşi mingea.

* * *

Pisica reuşeşte să găsească, în sfârşit, camera stăpânului.

E plină de capete. Plutesc în aer fără corp, suspendate în cilindri de diamant. Turnul execută comanda pe care-o trimitem în sistemul lui nervos ameţit şi unul din piloni începe să pâlpâie. Stăpâne, stăpâne, cânt eu în gând şi văd faţa albastră şi rece din spatele diamantului. Dar ştiu că nu e stăpânul meu, nu încă.

Pisica îşi întinde proteza. Suprafaţa lucioasă cedează ca o bulă de săpun.

— Ai grijă, îi spun, ai grijă.

Pisica şuieră nervoasă, dar mă ascultă, împroşcând capul cu naniţi conservanţi şi aşezându-l cu atenţie în rucsacul ei căptuşit cu gel.

În sfârşit, necropola se trezeşte: stricăciunile provocate de infractorul venit din cer sunt aproape reparate. Pisica porneşte spre ruta de ieşire şi accelerează din nou. Îi simt bătăile sacadate ale inimii prin legătura noastră senzorială.

E vremea să sting luminile. Ochii mei transformă lumina în negrul ochelarilor de soare. Ridic pistolul gauss, minunându-mă de senzaţia fină a grefelor de mână ruseşti. Apăs pe trăgaci. Nici nu zvâcneşte bine pistolul în strânsoarea mâinii mele, că o dâră luminoasă şi ţâşneşte spre cer. Încărcătura utilă e mică, nici măcar o decatonă, nici măcar un focos cu plutoniu, ci o microarmă cu hafniu. Dar e suficientă ca să aprindă un soare mic, de numai o secundă, deasupra oraşului mausoleu, e suficientă ca, printr-un impuls maser concentrat, preţ de-o clipă oraşul să pară mort ca locuitorii lui.

Lumina e o explozie albă, atât de intensă încât pare tangibilă, iar trecătoarea arată ca sculptată în fildeş strălucitor. Zgomot alb îmi şuieră în urechi ca şuieratul pisicii când e supărată.

* * *

Pentru mine, mirosurile nu erau doar senzaţii, întruchipau realitatea mea. Acum ştiu că nu sunt departe de adevăr: mirosurile sunt molecule, părţi ale întregului pe care-l reprezintă.

Stăpânul fals avea un miros fals. La început, mă nedumerea: semăna cu un miros de zeu, dar de zeu căzut.

Şi, în cele din urmă, chiar a căzut.

Dormeam pe canapeaua stăpânului când s-a întâmplat. M-a trezit târşâitul picioarelor goale pe covor şi respiraţia grea, smulgându-mă dintr-un vis cu Animalul Mic care încerca să mă înveţe tabla înmulţirii.

Stăpânul fals se uită la mine.

— Bun băiat, îmi spuse. Sst!

Am vrut să latru, dar mirosul de zeu era prea puternic. Aşa că m-am mulţumit să dau din coadă încet, nesigur. Stăpânul fals se aşeză pe canapea lângă mine şi mă scărpină distrat pe urechi.

— Îmi aduc aminte de tine, îmi zise. Ştiu de ce te-a făcut. O amintire vie din copilărie. – Zâmbi şi mirosi mai prietenos decât oricând altădată. – Ştiu cum e.

Oftă, se ridică şi merse în Cameră. Atunci am ştiut că se pregătea să facă un lucru rău şi-am început să latru cât am putut de tare. Stăpânul se trezi şi, când stăpânul fals se întoarse, îl aştepta.

— Ce-ai făcut? îl întrebă, alb la faţă ca hârtia.

Stăpânul fals îi aruncă o privire sfidătoare.

— Exact ce-ai fi făcut şi tu. Tu eşti criminalul, nu eu. De ce să sufăr? Nu sunt proprietatea ta.

— Aş putea să te omor, îi spuse stăpânul, iar furia lui mă făcu să scâncesc de teamă. Aş putea să le spun că am fost eu în locul tău. M-ar crede.

— Da, încuviinţă stăpânul fals. Dar n-o vei face.

Stăpânul oftă.

— Nu, rosti el. N-o voi face.

***

Duc libelula deasupra crioturnului. Văd pisica pe acoperiş şi scâncesc uşurat. Avionul aterizează lin. Nu sunt un pilot grozav, dar mintea lobotomizată a daimonului — o copie ilegală a unui as al pilotajului din secolul al XXI-lea, este. Pisica urcă şi ţâşnim spre stratosferă cu Mach 5, vântul mângâind învelişul de nanocristale al avionului.

— Bună treabă, îi spun pisicii şi dau din coadă.

Se uită la mine cu ochi galbeni piezişi şi se încolăceşte pe patul de gel. Mă uit la recipientul de lângă ea. Simt un miros vag de zeu sau mi se pare?

În orice caz, e suficient ca să mă determine să mă încolăcesc şi eu şi să cad într-un somn de câine fericit. Şi, pentru prima oară după ani de zile, visez Mingea şi Animalul Mic, alunecând pe panta abruptă a orbitei balistice.

* * *

Au venit din cer înainte de răsăritul soarelui. Stăpânul urcă pe punte îmbrăcat într-un costum care mirosea a nou. Ţinea pisica în poală; animalul torcea liniştit. Stăpânul fals veni după el cu mâinile la spate.

Erau trei maşinării, trei scarabei cu carapace neagră, picioare multe şi aripi transparente. S-au apropiat lăsându-se cât mai jos, lăsând o spumă albă în spate. Vibraţia aripilor îmi sfredeli auzul când aterizară pe punte.

Cea din mijloc scuipă un nor de ceaţă care sclipi în lumina slabă, se învârteji în aer şi se transformă într-o femeie cu pielea neagră, fără miros. Eu învăţasem deja că lucrurile fără miros încă puteau fi periculoase, aşa că am lătrat la ea până când stăpânul mi-a cerut să tac.

— Domnule Takeshi, vorbi femeia. Ştiţi de ce suntem aici.

Stăpânul încuviinţă în tăcere.

— Nu vă negaţi vinovăţia?

— Ba da, răspunse stăpânul. Bacul aceasta este, tehnic vorbind, un stat suveran, guvernat de legile mele. Autogeneza nu e o infracţiune aici.

— Bacul aceasta a fost un strat suveran, spuse femeia. Acum aparţine de VecTech. Justiţia acţionează rapid, domnule Takeshi. Roboţii noştri jurişti au încălcat constituţia dumneavoastră la zece secunde după ce domnul Takeshi aici de faţă – înclină din cap spre stăpânul fals – ne-a relatat în ce situaţie se află. După aceea, nu am avut de ales. Judecătorul quantic WIPO pe care l-am consultat v-a condamnat la zona lentă pentru trei sute paisprezece ani, iar noi, ca parte vătămată, am primit dreptul de executare a sentinţei în cazul dumneavoastră. Aveţi ceva de declarat înainte de aplicarea sentinţei?

Stăpânul se uită la stăpânul fals. Faţa i se schimonosi ca o mască de ceară. Apoi lăsă pisica jos cu blândeţe şi mă scărpină pe urechi.

— Ai grijă de ei, îi spuse. Sunt pregătit.

Insecta din mijloc se mişcă prea repede ca să văd ceva. Mâna stăpânului mă strânse scurt de pielea moale de la ceafă, ca dinţii mamei, apoi îmi dădu drumul. Am simţit ceva cald stropindu-mi blana şi miros de sânge greu şi sumbru în aer.

După aceea, stăpânul a căzut. I-am văzut capul într-o bulă de săpun plutitoare pe care o înghiţi una din insecte. Alta îşi deschise burdihanul pentru stăpânul fals. Pe urmă dispărură toate. Pisica şi cu mine am rămas singuri pe puntea însângerată.

* * *

Pisica mă trezeşte când andocăm cu Marchizul de Carabas. Zepelinul ne înghite drona-libelulă ca o balenă. E un trabuc de cristal, iar coloana lui vertebrală din safir nanoprelucrat, de un albastru deschis, străluceşte discret. Oraşul Rapid e un cer de stele de neon aflat la şase kilometri dedesubtul nostru, ancorat de dirijabil cu cabluri. Văd păianjenii-lift urcându-se pe ele jos de tot, şi răsuflu uşurat. Mai sosesc invitaţi, iar noi n-am întârziat prea mult. Îmi ţin firewall-ul personal blocat: ştiu că dincolo de el mă aşteaptă un şuvoi de mesaje.

Mergem în grabă direct la laborator. Eu pregătesc scannerul, în timp ce pisica scoate capul stăpânului afară cu multă, multă grijă. Peria fractalică a scannerului iese din refugiu, arătându-şi ţepii de mărimea unei molecule. Sunt nevoit să întorc capul când începe să mănânce faţa stăpânului. Trişez şi fug în RV, ca să fac ce ştiu eu mai bine.

După jumătate de oră, suntem gata. Nanofabrica scuipă discuri negre din plastic, iar dronele dirijabilului le transportă în sala de concerte. Fluturii metalici mi se zbat iar în stomac. Pornim spre salonul de machiaj. Sergentul e deja acolo, ne aşteaptă: judecând după mucurile de ţigară de pe podea, aştepta de-o vreme. Strâmb din nas la duhoare.

— Aţi întârziat, ne reproşează impresarul nostru. Sper că ştiţi ce dracu’ faceţi. Spectacolul ăsta are mai mulţi fani decât petrecerea aniversară a clonei din Torino.

— Tocmai asta-i ideea, îi spun eu şi-o las pe Anette să pulverizeze pe mine ceaţă cosmetică. –Mă gâdilă şi mă face să strănut. Mă uit invidios la pisică: se simte în largul ei cu consultantul de imagine, ca de obicei. – Suntem mai populari decât Isus.

Se scot în grabă smochingurile cusute de ultimul croitor uman de pe Saville Row.

— E o piele bună, spune Anette. Brun-roşiatic cu puţin mov.

Ea vorbeşte întruna, dar eu n-o mai aud. Muzica îmi răsună deja în cap. Vocea stăpânului.

* * *

Pisica m-a salvat.

Nu ştiu dacă a intenţionat sau nu; şi acum mi-e foarte greu să înţeleg. M-a scuipat, şi-a arcuit spinarea. Apoi a sărit în faţă şi m-a zgâriat pe nas. Rana m-a ars ca un cărbune încins. Asta m-a înfuriat, indiferent cât de slăbit eram. Am lătrat nervos şi-am fugărit pisica în jurul punţii. Până la urmă, m-am prăbuşit extenuat şi mi-am dat seama că mi-e foame. Autobucătăria din cabina stăpânului funcţiona încă, iar eu ştiam să cer mâncare. Dar, când m-am întors, trupul stăpânului dispăruse: roboţii sanitari îl aruncaseră în mare. Atunci am înţeles că nu se va mai întoarce.

Noaptea, m-am făcut colac în patul lui: mirosul de zeu care zăbovea acolo era tot ce-mi mai rămăsese.

Mirosul şi Animalul Mic.

A venit la mine în noaptea aceea pe ţărmul din vis, dar de data asta nu l-am fugărit. S-a aşezat pe nisip, m-a privit cu ochii lui roşii, mici, şi-a aşteptat.

— De ce? am întrebat. De ce l-au luat pe stăpân?

— N-ai putea înţelege, mi-a răspuns. Nu încă.

— Vreau să înţeleg. Vreau să ştiu.

— Foarte bine. Tot ceea ce faci, îţi aminteşti, gândeşti, miroşi — absolut totul — lasă urme, ca picioarele în nisip. Şi se pot citi. Închipuie-ţi că urmăreşti alt câine: ştii unde a mâncat şi-a urinat şi tot ce-a făcut. Oamenii pot face la fel cu amprentele mintale. Le pot înregista şi crea un alt „tu” în interiorul unei maşinării, la fel ca oamenii fără miros la care se uita stăpânul tău. Numai că acel câine copiat va crede că eşti tu.

— Chiar dacă nu are miros? am întrebat, nedumerit.

— El crede că are. Şi, dacă ştii ce faci, poţi să-i dai şi un corp nou. Tu ai putea muri, dar copia ta ar fi atât de reuşită, încât nimeni nu va observa nicio diferenţă. Oamenii procedează aşa de multă vreme. Stăpânul tău a fost printre primii, a început cu mult timp în urmă. Departe de tot, trăiesc numeroşi oameni cu trupuri-maşină, oameni care nu mor niciodată, oameni cu trupuri mici şi cu trupuri mari, în funcţie de cât îşi pot permite să plătească, oameni care au murit şi care s-au întors la viaţă.

Am încercat să înţeleg; fără mirosuri, era dificil. Dar cuvintele lui au trezit în mine o speranţă nebunească.

— Asta înseamnă că stăpânul se întoarce? am întrebat, gâfâind.

— Nu. Stăpânul tău a încălcat legea oamenilor. Când oamenii au descoperit amprentele mintale, au început să-şi facă cópii. Unii şi-au făcut nenumărate, mai multe decât grăunţele de nisip de pe plajă. Au provocat un haos. Fiecare maşinărie, fiecare aparat de oriunde conţinea minţi moarte nebune. Pluralii, aşa le spuneau oamenii şi se temeau. Şi aveau motive să se teamă. Închipuie-ţi că în Locul tău ar trăi o mie de câini, dar o singură Minge.

La gândul acela, mi s-au pleoştit urechile.

— Tot aşa s-au simţit şi oamenii, continuă Animalul Mic. Aşa că au dat o lege: numai o copie de persoană. Oamenii — VecTech — care inventaseră procedeul de copiere introduceau mărci de identificare în minţile oamenilor, programe de gestionare a drepturilor care ar fi trebuit să împiedice multiplicarea. Dar unii oameni — ca stăpânul tău — au descoperit cum se pot şterge.

— Stăpânul fals, am şoptit.

— Da, confirmă Animalul Mic. N-a vrut să fie o copie ilegală. L-a dat pe stăpânul tău pe mâna legii.

— Îl vreau înapoi pe stăpânul meu, am spus, iar furia şi dorul mi se zbăteau în piept ca nişte păsări într-o colivie.

— Şi pisica îl vrea înapoi, spuse Animalul Mic cu blândeţe.

De-abia atunci am văzut că era şi pisica acolo, stătea lângă mine pe canapea, cu ochii lucind în soare. Mă privi şi scoase un singur mieunat împăciuitor.

* * *

După aceea, Animalul Mic a venit la noi în fiecare noapte şi ne-a învăţat.

Muzica era preferata mea. El mi-a arătat cum pot transforma muzica în mirosuri şi cum pot găsi în ea tipare, ca nişte urme de animale uriaşe, ciudate. Am studiat vechile înregistrări ale stăpânului şi bibliotecile vaste din biroul lui virtual şi-am învăţat să le recombin în mirosuri care-mi plăceau.

Nu mai ştiu cui i-a venit ideea planului de a-l salva pe stăpân. Poate pisicii: puteam să-i vorbesc cum se cuvenea numai în insula viselor şi-i vedeam gândurile apărând sub formă de tipare în nisip. Poate Animalului Mic, poate mie. Atâtea nopţi am petrecut împreună vorbind despre asta, încât nu mai ştiu. Dar acolo a început: pe insulă. Acolo am devenit săgeţile trase spre ţintă.

În cele din urmă, am fost gata de plecare. Roboţii şi nanofabrica stăpânului ne-au construit un planor cu sursă deschisă, o pasăre cu aripi albe.

În ultimul meu vis, Animalul Mic şi-a luat la revedere. A bâzâit pentru sine când i-am povestit despre planul nostru.

— Să-ţi aduci aminte de mine în visele tale, m-a rugat el.

— Tu nu vii noi? l-am întrebat, uimit.

— Locul meu e aici. Şi e rândul meu să dorm acum şi să visez.

— Cine eşti?

— Nu toţi pluralii au dispărut. Unii au fugit în spaţiu, au clădit lumi noi acolo. Şi se desfăşoară un război chiar acum. Poate într-o zi vei veni şi tu la noi, acolo unde trăiesc câinii mari. – Râse. – În amintirea vremurilor bune?

Se scufundă în valuri şi începu să fugă, se transformă într-un câine mare şi mândru cu blană albă, cu muşchi unduioşi ca apa. Iar eu l-am urmat, pentru ultima oară.

Cerul era înnorat când am decolat. Pisica pilota avionul utilizând o interfaţă neurală, cu ochelari pe ochi. Am alunecat printre valurile întunecate şi-am pornit la drum. Bacul deveni un punct murdar pe apă. M-am uitat cum dispare şi mi-am dat seama că nu-mi mai găsisem Mingea.

Am auzit un bubuit de tunet şi o coloană de apă întunecată a ţâşnit spre cer din locul în care fusese bacul. N-am plâns. Am ştiut că Animalul Mic nu mai era acolo.

* * *

Soarele apunea când am ajuns în Oraşul Rapid.

Ştiam la ce să mă aştept, mulţumită lecţiilor primite de la Animalul Mic, dar nu-mi imaginasem că va fi aşa. Zgârie-nori înalţi de peste un kilometru, lumi de sine stătătoare, cu sori de plasmă artificiali şi parcuri cu bonsai şi complexe comerciale în miniatură. Fiecare adăpostea un miliard de liliputani săraci şi rapizi: oameni a căror conştiinţă trăia într-un nanocomputer mai mic decât vârful degetului. Nemuritori care nu-şi permiteau să utilizeze din resursele Pământului mai mult decât un şoarece. Oraşul era înconjurat de un halo de zâne scânteietoare, mici moraveci înaripaţi care fâlfâiau ca nişte licurici umanoizi, iar căldura pe care-o emanau corpurile lor dotate cu acceleraţie mărită învăluia oraşul într-un amurg artificial.

Mintea oraşului ne orientă spre o pistă de aterizare. Aveam noroc că pilota pisica: eu n-am făcut altceva decât să casc gura la obiectele zumzăitoare, înfricoşat că m-aş putea îneca în sunete şi mirosuri.

Ne-am vândut avionul la fier vechi şi-am rătăcit prin aglomeraţia oraşului, simţindu-ne ca nişte monştri daikaju. Agenţii sociali pe care mi-i dăduse Animalul Mic erau depăşiţi, dar au reuşit să ne infiltreze în reţelele sociale ambientale. Aveam nevoie de bani, aveam nevoie de un loc de muncă.

Aşa că am devenit muzician.

* * *

Sala de bal e o emisferă în centrul dirijabilului. E plină ochi. Nenumărate fiinţe efemere sclipesc în aer ca nişte lumânări vii, iar costumele celor înzestrate cu trup sunt la fel de exotice. O femeie îmbrăcată numai în frunze tomnatice îmi zâmbeşte. Clone de zâne înconjură pisica. Gărzile noastre de corp, giganţi de obsidian blindaţi, ne croiesc drum spre scena unde aşteaptă gramofoanele. Un foşnet străbate prin mulţime. Aerul din jur geme de fantome, avataruri a milioane de admiratori fără corp. Dau din coadă. Mirosul spaţial e ameţitor: parfum, copuri din carne şi oase, nemirosurile trupurilor de moraveci. Şi mirosul de zeu căzut al stăpânului fals, furişat undeva, înăuntru.

Urcăm pe scenă şi stăm pe labele din spate, sprijiniţi de pantofi protetici. Pădurea de gramofoane se ridică ameninţătoare în spatele nostru, cu braţele lor ca nişte flori de alamă şi aur. Trişăm, desigur: muzica e compusă analogic şi gramofoanele sunt reale, dar şanţurile din discurile negre nu măsoară nici măcar un nanometru, iar ácele au nanocristale în vârf.

Facem o reverenţă şi începe furtuna de aplauze.

— Mulţumim, rostesc eu, când se sting ultimele ropote. Am ţinut ascuns scopul concertului acestuia cât de mult posibil. Dar, în sfârşit, pot să vă spun că este un spectacol de binefacere.

Simt în nări tensiunea din aer, cupru şi fier.

— Ne este dor de cineva, continuu eu. Îl chema Shimoda Takeshi, dar a murit.

Pisica ridică bagheta de dirijor şi se întoarce cu faţa la gramofoane. Îi urmez exemplul şi păşesc în spaţiul de sunete pe care l-am creat, spaţiul în care muzica înseamnă mirosuri şi sunete.

Stăpânul s-a întruchipat în muzică.

* * *

Ne-au trebuit cinci ani de-ai oamenilor ca să ajungem în top. Am învăţat să iubesc publicul: îi miroseam emoţiile şi cream exact mixajul muzical perfect pentru el. În curând, n-am mai fost un DJ-câine uriaş printre liliputani, ci un terier mic într-o pădure de picioare de oameni dansând. Cariera de gladiator a pisicii a durat un timp, dar în curând mi s-a alăturat ca interpret în dramele virtuale pe care le proiectam. Jucam pentru trupurile din carne bogate din Oraşul Rapid, Tokyo şi New York. Îmi plăcea la nebunie. Am urlat către Pământ în cer, în Marea Liniştii.

Dar am ştiut întotdeauna că suntem doar în prima fază a Planului.

* * *

Îl transformăm în muzică. VecTech e proprietara creierului său, a amintirilor lui, a minţii lui. Dar noi suntem proprietarii muzicii.

Legea e cod. Un miliard de oameni ascultând vocea stăpânului. Miliarde de minţi descărcând pachete Law At Home înglobate în ea, bombardând judecătorii cuantici până când ni-l dau înapoi.

E cel mai frumos lucru pe care l-am făcut vreodată. Pisica pândeşte jungla de algoritmi genetici, lasă temele să crească în intensitate, apoi le atacă, le devorează. Eu doar le fugăresc de dragul fugăritului, nu-mi pasă dacă le prind sau nu.

E cel mai reuşit spectacol al nostru.

De-abia la sfârşit îmi dau seama că nu mai ascultă nimeni. Publicul a îngheţat. Zânele şi fiinţele efemere plutesc în aer ca muştele captive în chihlimbar. Moravecii sunt nişte statui tăcute. Timpul stă pe loc.

O pereche de palme aplaudă.

— Sunt mândru de voi, spune stăpânul fals.

Îmi aranjez papionul şi zâmbesc câineşte, un şarpe rece încolăcindu-se în stomacul meu. Mirosul de zeu vine şi-mi spune că ar trebui să mă arunc la podea, să dau din coadă, să-mi dezvelesc gâtul pentru fiinţa divină din faţa mea.

Nu o fac.

— Salut, Nipper[3], spune stăpânul fals.

Îmi blochez urletul gros din gât şi-l transform în cuvinte.

— Ce-aţi făcut?

— I-am îngheţat. Uşa din spate din hardware. Gestiunea drepturilor digitale.

Faşa lui de un roşu închis e încă netedă: nu arată nici o zi mai bătrân în costumul său negru, cu acul de cravată de la VecTech. Dar în ochi i se citeşte oboseala.

— Serios, sunt impresionat. V-aţi acoperit urmele de minune. Am crezut că sunteţi adepţi ai mişcării furry. Până când mi-am dat seama…

Îl întrerupse un tunet îndepărtat.

— Am promis să am grijă de voi. De-asta sunteţi în viaţă încă. Nu trebuie să faceţi asta. Nu-i datoraţi nimic. Uitaţi-vă la voi: cine-ar fi zis că veţi ajunge atât de departe? Aveţi de gând să daţi cu piciorul la tot numai din cauza unui sentiment atavic de loialitate canină? Nu că aţi avea vreo şansă, bineînţeles. Planul vostru n-a mers.

Pisica şuieră ca o conductă de abur.

— Ai înţeles greşit, spun eu. Concertul nu era decât o diversiune.

Pisica se mişcă asemenea unei flăcări negre-gălbui. Ghearele îi sclipesc, iar capul stăpânului fals cade. Scâncesc când simt mirosul de sânge care-l mânjeşte pe cel de zeu. Pisica îşi linge buzele. Are o pată stacojie pe cămaşa albă.

Zepelinul se cutremură, armura de pseudomaterie scânteiază. Cerul întunecat din jurul Marchizului e împânzit de insecte care suflă foc. Trecem în fugă pe lângă statuile umane din sala de bal şi mergem în laborator.

Pisica face treaba murdară, asigurându-mi o evadare rapidă în abstractul virtual. Nu ştiu cum a făcut-o stăpânul cu ani în urmă, cum a spart marca VecTech de protecţie împotriva copierii. Eu nu pot proceda la fel, indiferent câte m-a învăţat Animalul Mic. Aşa că sunt obligat să trişez, să recuperez porţiunile marcate din altă parte.

Creierul stăpânului fals.

Partea din mine care s-a născut pe insula Animalului Mic preia conducerea şi uneşte cele două părţi ca două piese de puzzle. Se potrivesc şi, preţ de-o clipă, aud vocea stăpânului în minte, de data asta cu adevărat.

Pisica aşteaptă, îmbrăcată deja în costumul de luptă cu gheare. Mă îmbrac şi eu. Marchizul de Carabas moare în jurul nostru. Pentru a-l trimite pe stăpân pe drumul său, va trebui să decuplăm blindajul.

Pisica miaună încet şi-mi întinde un obiect roşu. O minge de plastic veche, cu urme de dinţi, mirosind a soare şi mare, cu grăunţe de nisip sunând în ea.

— Mulţumesc, îi spun.

Ea tace. Se mulţumeşte să deschidă o uşă în pielea zepelinului. Eu şoptesc o comandă şi stăpânul pleacă la drum într-un flux de neutrino, ţâşnind în sus, spre o insulă dintr-o mare albastră. Acolo unde zeii şi câinii mari trăiesc veşnic.

Sărim amândoi afară pe uşă, în jos, spre flăcări şi lumină.

Traducere de Antuza Genescu.

Titlu original : “His Master’s Voice

Textul a fost tradus şi postat pe site-ul SRSFF cu permisiunea autorului, căruia îi mulţumim.

Hannu Rajaniemi scrie ficţiune speculativă. Este unul dintre cei mai interesanţi  şi apreciaţi tineri autori europeni de SF.
S-a născut în oraşul Ylivieska, Finlanda, în data de 9 martie 1978. Este absolvent al Facultăţii de Matematică din Oulu, Finlanda, apoi a studiat la Universitatea Cambridge.
Trăieşte în Scoţia de cinci ani şi şi-a luat doctoratul în teoria corzilor („string theory”) la Universitatea din Edinburgh.
Este fondatorul companiei de consultanţă ThinkTank Maths.
Face parte din Writers’ Bloc, un grup de scriitori (autorul de SF&F Charles Stross
, Alan Campbell, Jack Deighton, Caroline Dunford) din Edinburgh care organizează lecturi periodice.
Prima sa povestire publicată a fost „Shibuya no Love” în 2003 (Futurismic.com). Povestirea lui Hannu, „Deux Ex Homine”, a fost publicată în antologia Nova Scotia în 2005 şi a fost aleasă atât pentru Year’s Best SF 11, îngrijită de David Harttwell, cât şi pentru Year’s Best SF 23, îngrijită de Gardner Dozois. Această povestire a atras atenţia lui agentului literar John Jarrold, care-i reprezintă şi astăzi interesele. În 2006, Hannu a publicat culegerea de povestiri „Words of Birth and Death” (2006, Bloc Press), care conţine trei texte, „The Viper Blanket”, ”Barley Child”, „Fisher of Men”.
În octombrie 2008, John Jarold a semnat pentru Hannu Rajaniemi un contract cu editura britanică Gollancz pentru trei volume.
Primul său roman „The Quantum Thief”a fost publicat în septembrie 2010 de Gollancz în Marea Britanie şi a apărut pe data de 10 mai 2011 în Statele Unite la editura Tor: http://www.tor.com/stories/2011/05/excerpt-the-quantum-thief-by-hannu-rajaniemi

Hannu Rajaniemi lucrează la o continuare iar aceasta este intitulată „The Fractal Prince”.
Alte povestiri publicate sînt „Kosmograd Blues”, „Elegy for a Young Elk”, „Satan’s Typist”, „Gingerbread”, „Naarssuk’s Daughter”, „The Last Eurovision Song Contest”, „Unused Tomorrows and Other Stories”.

Îi puteţi citi blogul la adresa: http://www.tomorrowelephant.net

„Finlandezii sînt oameni contradictorii. Ca tînără naţiune, am creat unul dintre cele mai reuşite state ale bunăstării din lume şi trăim înconjuraţi de o natură splendidă şi intactă. Cu toate acestea, avem una dintre cele mai mari rate ale suicidului din lume : există un curent subteran al tenebrelor în psihe-ul finlandez ca un ecou al nesfîrşitei ierni nordice. Şi – aşa cum menţionează Johanna Sinisalo – în ciuda succeselor noastre tehnologice şi secularismului nostru, puţine alte naţiuni occidentale sînt atît de aproape de mitologiile lor native aşa cum sîntem noi finlandezii. Dacă asculţi cu atenţie, auzi voci profunde şi imemoriale pe fundalul voioaselor sonerii Nokia.” – Hannu Rajaniemi

Pe site-ul SRSFF a mai fost postat eseul lui Hannu Rajaniemi, “Insula criminalilor” în traducerea Antuzei Genescu : http://www.srsff.ro/surfer/hannu-rajaniemi-insula-criminalilor/


[1] În original, utility fog bubble (n. tr.)

[2] În original, A(ugmented) R(eality) vision (n. tr.)

[3] Nipper este câinele care a servit drept model pictorului englez F. Barraud pentru tabloul Vocea stăpânului, în care un câine ascultă la cilindrul unui fonograf (n. tr.).