După ce am terminat de citit Războiul bătrânilor, de John Scalzi, am rămas cu două nemulţumiri: prima, autorul e un tip prea grăbit de felul lui, a doua, vrea să scrie mult. Evit să fac afirmaţii definitive şi să spun că americanul Scalzi scrie, fără să-şi dea seama, doar scenarii de filme, pentru că nu am citit decât cartea sus-amintită, prima din seria de patru volume care alcătuiesc universul Old Man’s War, titlul original al romanului.

Războiul… a apărut în 2005 şi a fost nominalizat la Hugo în 2006. La noi, a fost publicat de Millennium Books. Aceeaşi editură a publicat şi continuările, Brigăzile-fantomă şi Ultima colonie. Ar mai fi şi Zoe’s Tale, ultima parte din serie, dar nu ştiu dacă va apărea şi aceasta. Povestea lui Zoe a fost, şi ea, nominalizată la Hugo în 2009, dar nu i-a ieşit pasienţa lui Scalzi nici atunci. A pierdut în faţa Cărţii cimitirului, de Neil Gaiman. Nu-i nimic, în 2005 a primit premiul John W. Campbell pentru Războiul bătrânilor.

De bine despre John Scalzi: e preşedintele Asociaţiei Autorilor de Science-Fiction şi Fantasy din America, SFWA, ai căror membri dau, prin vot, premiul Nebula. A scris, printre altele, două volume „non-fiction” din seria Cartea prostului (Book of the Dumb). De mirare despre acelaşi: a lipit cu scotch o felie de costiţă pe una din pisicile familiei sale şi-a pus poza bietului animal pe blogul personal. De ce-o mai fi având gheare pisica aia, dacă stăpânul ei mai trăieşte după ce-a comis un asemenea gest? Ca să înţeleg exact ce-a vrut să demonstreze Scalzi, ar trebui să-i scotocesc prin blog. Vă las vouă această plăcere.

Cum spuneam, Războiul bătrânilor mi-a dat impresia că e un scenariu de film. E scris într-un stil expediat, personajele trăiesc la începutul paginii şi mor, dezmembrate, pe la jumătatea ei. Cartea e un album de clişee din viaţa şi armata americană. Protagonistul, John Perry, e arhicunoscutul soldat care trebuie neapărat să-ţi fie simpatic, are simţul umorului şi e un camarad altruist. Ştie să lupte ca nimeni altul şi înghite râzând batjocurile primului său superior, pentru ca apoi, după nemaipomenite fapte vitejeşti pe câmpul de luptă, să fie promovat şi trimis în cele mai grele misiuni, după care iar e promovat şi trimis în cele mai dificile misiuni, din care scapă ca să fie decorat etc. E un tip formidabil de inteligent, inventează o metodă de tragere cu carabina MF (armă multifuncţională, dar nu din dotarea Medicilor noştri de Familie), metodă în urma căreia mor cam opt mii de duşmani extratereştri într-o singură bătălie. Superiorul care-i ia în primire pe mucoşii cu aspiraţii de recruţi ai Forţelor Coloniale de Apărare, masculul  acela feroce cu o figură aspră ca rumeguşul, spurcat groaznic la gură şi care urlă în faţa tâmpiţilor de tinerei veniţi la oaste ca să înveţe umilinţa e o prezenţă perpetuă şi, tocmai din cauza asta, extrem de enervantă în filme şi în cărţi deopotrivă. Şi mai enervant e să plantezi un astfel de personaj într-un roman din mileniul al treilea şi să-i iriţi cu el pe cititori, făcându-l să înjure tot la al doilea cuvânt, kasha-i modelul în armată la americani, asha se face şi-asha se vorbeşte.

John Perry e soţul afectuos care boceşte după Kathy, nevasta lui moartă, aceeaşi nevastă pe care a înşelat-o demult. Nu-i nimic, ea l-a iertat şi, peste câţiva ani, l-a înşelat, la rândul ei. Dar ce contează activităţile executate de John şi Kathy separat, prin paturi străine, când ei, de fapt, se iubesc crunt şi de-asta se iartă, iar dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot unul cu altul s-ar căsători? Norocul lor e că au, într-adevăr, şansa de-a lua viaţa de la capăt, deşi nu în corpurile în care s-au născut şi-au murit. E vorba de un roman science-fiction, deci avem voie să spunem că ne naştem într-un corp şi murim într-altul, după ce-am trăit cel puţin două vieţi, una obişnuită şi una de soldat. Cam aşa stau lucrurile: universul e suprapopulat de rase variate care se luptă să colonizeze planete pentru supravieţuire. Oamenii trebuie să facă eforturi ca să găsească planete locuibile şi să le colonizeze, să lupte cu rasele care le-au colonizat deja sau să le apere de cele care vor să le cucerească. Cu asta se ocupă Forţele Coloniale de Apărare, în care te poţi înrola pe la şaptezeci şi cinci de ani, ca să primeşti un trup mult mai tânăr, dotat cu ADN superior. De el te poţi bucura numai dacă ai slugărit FCA cel puţin zece ani. Şi dacă n-ai murit în lupta cu atâtea alte specii scârbavnice care populează universul. Apropo de ele, citind descrierile făcute de Scalzi raselor extraterestre Consu şi Rraey, am ajuns la concluzia că respectivele seamănă puţin cu cele inventate pentru serialul Stargate. Şi n-a fost o concluzie deloc exagerată, pentru că Scalzi se pregătea, la începutul lui 2009, să fie consultant pentru serialul Stargate Universe. (Faţă de Stargate SG-1 şi Atlantis, Universe e o tristeţe perfectă şi, din fericire, nu s-au filmat decât două sau trei sezoane.)

Prima parte din Războiul…, înainte de-a intra eroul în armată, e acceptabilă. Scrisă binişor, dă senzaţia de credibilitate şi te prinde. Păcat că, din clipa în care John Perry devine soldat, şoferul de la volanul automobilului Scalzi a trecut într-o treaptă superioară de viteză şi-a rasolit-o. A distrus automobilul şi-a băgat pasagerii în spital. Avem parte de dialoguri ştiinţifice şi cazone serioase, pe care le-am auzit de sute de ori prin filme; aceeaşi soartă o au şi dialogurile care se vor comice: le ştim atât de bine, încât ni s-a acrit de ele şi nu râdem, ci ne înroşim la faţă de nervi. Nefericite sunt şi unele personaje pozitive şi deştepte, dar nu neapărat pentru că mor, şi încă destul de repede, ci pentru că sunt nişte cópii. Nu au nimic al lor, pur şi simplu repetă vorbele şi faptele atâtor alţi soldaţi cu care ne-am obişnuit măcar de o sută de ani încoace, să zicem. Iar propoziţii şi fraze penibile ca „sunteţi familia mea. Jesse, Harry, sunteţi familia mea. Nu vă supăraţi pe mine pentru că vreau să vă ţin în siguranţă. Vreau s-o faceţi. Pentru mine. Vă rog.”, de care e plină cartea, îmi creează stări cumplite, în care aş fi capabilă să ucid fără asomare.

Aşa că, drept să spun, nu ştiu dacă vreau să citesc Brigăzile-fantomă şi Ultima colonie. Scalzi e inspirat şi influenţat de Heinlein şi Haldeman, dar eu cred că mai are mult până învaţă să lupte ca Haldeman, în Războiul etern. Totuşi, s-ar putea să fac un efort, pentru că există întotdeauna şansa ca volumele care continuă o serie să fie mai bune decât primul. Şi ca autorul să reuşească să creeze, în trei sau patru volume, măcar unu sau două personaje credibile, chiar dacă le mută în alt corp, cu zeci de ani mai tânăr şi mai viguros.

La Scalzi sunt mai credibile ideile SF decât personajele umane. Cele extraterestre probabil că sunt interesante prin urâţenia lor – Scalzi se străduieşte să ne prezinte rase cât mai dezgustătoare şi cu idei tâmpite: mor ca să mă înnobilez, renasc pentru poporul meu, mă închin în faţa duşmanului care mi-a omorât fraţii cu miile, dar îl scuip pe cel care mi-a omorât doar câţiva – însă asta depinde de imaginaţia fiecărui cititor în parte.

Cel mai mult mi-a plăcut, în Războiul bătrânilor, culoarea verde a corpului pe care-l primeşti când devii soldat FCA. Sigur că ne-ar încânta pe mulţi să dobândim un trup nou după ce-am trăit deja zeci de ani şi-am avut timp să ne şi procopsim cu boli variate, dar eu aş prefera să dobândesc mai multă inteligenţă, pe care, jur, m-aş strădui s-o împart cu cei mai nevoiaşi.