Prin anii ’60-’70 ai secolului trecut, la comanda organelor superioare de partid şi de stat, puternic asezonate cu cele de Securitate, s-a creat o „Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice”, reprezentată din mici reviste săptămânale, format A5. Textele nepretenţioase, traduceri din SF-ul sovietic sau texte ale culturnicilor români, dădeau speranţa oricărui tânăr licean de atunci că poate accede în paginile acestei reviste, mai ales că se formaseră cenacluri de science-ficţion în toate oraşele mari, cu ordin să se promoveze noile talente. Până la ordin, sistemul format din cenacluri, culminând cu o „conferinţă anuală a cenaclurilor şi creatorilor de literatură ştiinţifico-fantastică”, era destul de închis.

A fost o vreme când, pentru a o culturaliza, omul de cultură trebuia să ia de nevastă femeia; cenaclurile de SF aveau mai mult o importanţă demografică. Dacă văd că nu pot să producă, oamenii încep să se reproducă.

Prozele din „colecţie” erau „de formă”, ele fiind simple descrieri ale unor gadget-uri văzute prin filmele americane, pătrunse subteran pe teritoriul scumpei noastre patrii comuniste. Tineretul nu avea nevoie de „story”-uri, într-o ţară închistată în dogmă, unde nu era voie să se întâmple decât ceea ce era ordin să se întâmple.

Dau ca exemplu, în sensul arătat mai sus, o carte „muncită”, unde decorul e folosit drept acţiune, „Verde Aixa”; acolo, autorul se chinuie să ne prezinte evoluţia luxuriantă şi forţat apocaliptică a unei jungle, pe o planetă oarecare. Numărul celor care credeau că, imitând ploaia plicticoasă a lui Ray Bradbury, au redescoperit America a crescut. Din ploaia capitalistă, s-a dezvoltat jungla comunistă şi atât. Nu au descoperit decât o Americă lăsată să treacă prin ciurul cu găuri mici a cenzurii şi nici pe aia. Pe sub mână, reproduse pe un copiator, se puteau citi carţi de categoria a treia, cu pretenţia de mari realizări occidentale. De exemplu, într-o “varză” de mai multe sute de pagini, era descris zborul şi zbaterile interioare ale unui condor ca pe o mare filozofie, acţiunea lipsind cu desăvârşire. Situaţia se repetă şi azi, când s-a umplut piaţa de cărţi ale unor necunoscuţi, fără plata copyright-ului, dar pe hârtie fină şi coperţi atractive.

Dacă nu ştie ce să creadă, cititorul poate să creadă ce vrea; sunt banii lui.

De la „Germenul Andromeda” al lui Michael Crichton la serialul canadian

„ReGenesis”, unde ştiinţa e prezentată în acţiune, alături de destinele personajelor, după un scenariu în care se întâmplă ceva, e drum lung şi în curs de a fi asfaltat cu tot mai bune intenţii. Cărţile unde acţiunea, decorurile şi gadget-urile se îmbină armonios pot fi numărate pe puţine degete. Cele româneşti, pe şi mai puţine.

În anii cuceririi bolovanului selenar, care a încântat nopţile senine ale atâtor creatori de literatură ştiinţifico-fantastică, o singură voce era mai distinctă şi recunoscută de ceilalţi, Sergiu Fărcăşan, dar acesta, după ce a înregistrat succese notabile în România, a preferat să nu mai înregistreze astfel de succese, dar în Canada, intuind că linia existenţei lui are acelaşi sens, dar e paralelă cu cea a partidului care l-a promovat. Ştia el ce ştia. Ştia că scopul nu este literatura, ci omul nou şi educarea acestuia prin paraştiinţă şi cibernetică fără dotare tehnică performantă, să nu mai înţeleagă nimic, că se face al dracului.

Ca azi, când literatura SF e pe cale să se întoarcă la fondul problemei, autorul amintit folosea elementele science fiction-ului ca decor, acţiunea fiind acţiune. Sergiu Fărcăşan nu ştia că, prin romanul “Vă caută un taur”, cu spaţiile lui virtuale, se rupea de genul SF, pentru a crea o utopie dialogică, anticipând ceea ce mai târziu se va numi cyberpunk.

Din punctual meu de vedere, Sergiu Fărcăşan a făcut un mare rău că a plecat; a schimbat viitorul science-ficţion-ului românesc, acesta evoluând pe alte coordonate. În timp ce scriitorul pleacă, nu se ştie ce se naşte.

Restul autorilor de SF au devenit cântători cântând. Ei au înţeles că, pentru a scăpa de construcţia unui bloc, ajunge să te gândeşti la acest lucru şi să-l descrii în culori vii, mobilizatorare; pică şi-un ban grămadă.

Dacă unii îmbrăţişau parabola amplă, pe sute de pagini, după tipar occidental, alţii s-au orientat către satiră. Mulţi au luat „Ciberiada” lui Stanislaw Lem drept o înşiruire de gadget-uri amuzante sau o alegorie, nevăzând în scriere o satiră la adresa tehnologizării forţate din est, lipsită de orice fond.

Nefiind un gen literar integrat într-o democraţie normal dezvoltată tehnologic, SF-ul românesc nu s-a propagat în valuri. A venit un curent prosovietic, alături de unul antisovietic, iar fractura a produs-o cyberpunk-ul anilor ’90, acum mort şi îngropat, împreună cu promotorii lui.

Cyberpunk-ul, de la variaţiuni vestimentare la variaţiuni comportamentale, n-a prins. Cei ce veneau, plini de orgoliul tineresc, care nu i-a parăsit nici azi, după 15 ani de tevatură SF, nu aveau de ce să se agaţe pentru a face ceva comparabil cu hiperrealismul vestic, în condiţiile suprarealismului autohton, şi s-au agăţat de un cuvânt care le zbârnâia plăcut în ureche, cu palide decoruri, dialoguri în argou, limbaj de mahala, teribilisme ieftine, horror vesel, muncitoresc, delir fals, imagini apocaliptic-ridicole şi altele.

“Aici nu există graniţe. Noi aparţinem Nicăieri-ului. Suntem Ceilalţi, Diferiţii, şobolanii electronici, înotând în oceanul de informaţie. Nu avem prieteni, suntem cei ascunşi, singuratici. Prietenii ne sunt de cealaltă parte a ecranului. Noi suntem Cyberpunk.(The Cyberpunk Manifesto)”, pare o provocare înfricoşătoare, dacă n-ar fi superfluă şi ridicolă.

Dacă îşi imaginează cineva că românul e interesat de proiectul ficţional de transformare a realităţii umane într-o simplă interpretare a acesteia, se înşală. Se înşală şi din cauză că, proaspăt ieşiţi dintr-o dictatură, nu ne confruntasem cu fenomenul de rutinizare, de pierdere a individualităţii în cadrul societăţii de consum. Nouăzeciştii, nici atât. Era imposibil de produs ceva comparabil cu “Neuromantul”, “Contele Zero” sau “Johnny Mnemonic”. Taiwan-ul reprezintă viitorul nostru, la care nu se ştie când vom ajunge; de Anglia sau S.U.A, nu mai are nici un rost să vorbim.

Fiecare încerca să se autoidentifice postrevoluţionar. S-a trecut de la lecţia statului degeaba la coadă la lecţia băgatului în faţă. Asta e cauza neatenţiei unora şi iuţelii unor tineri, mai mult tenace, care s-au băgat în faţă. Mulţi şi-au spus că n-au nici o şansă fără o cultură solidă, că vor claca fără talent şi imaginaţie. Au avut dreptate, dar parţial. Dacă ai aderat la un fenomen contracultural sau subcultural, cum este cyberpunk-ul, nu îţi trebuie cultură.

Fenomenul “Jurnalul SF” a ţinut mai mult decât se preconizase, doar din cauza nostalgiei unor bătrâni după vechiul şi uzatul SF al anilor ’60-’70, şi dorinţei unor tineri de a avea un serviciu, nu din cauza culturii, contraculturii sau discursului marginal. Cât timp fantasticul fad s-a confundat cu science-ficţion-ul, lucrurile au mai mers. S-a făcut literatură şi din stări de spirit tinereşti, numai că stările de spirit n-au valoare. Sunt nepreţuite, deci nu se vând.

Doar actul cultural spre care tinde genul science-fiction are preţ şi se poate vinde. Cyberpunk-ul, act subcultural, nu are preţ decât dacă îl înscrii în cadrul mai larg al SF-ului occidental; nu românesc.

Principalul merit al Jurnalului SF a fost periodicitatea lui incredibilă. Nu s-a dat nici o secundă importanţă aspectului estetic, menţinându-se tot timpul la nivelul juvenil al realizatorilor.

Te poţi sustrage mainstream-ului, te poţi sustrage chiar şi literaturii SF, dar, ca să faci asta, fă-ţi, domne, dacă poţi, o revistă cyberpunk-istă, nu te băga într-o publicaţie gândită să fie de science-fiction! Dacă vrei să-ţi redefineşti coordonatele esenţiale, subiectivitate, timp, spaţiu, nu reuşeşti, prin gesturi anarhice, nu faci decât sport. “Combinaţia de infatuare dată de cunoaşterea aprofundată a noilor tehnologii şi dispreţul faţă de o aplicare conventională a acestora”, o definiţie a cyberpunk-ului, care  prinde în haosul cultural al vremurilor pe care le trăim, vorbeşte de “infatuare” şi “dispreţ”.

Nici acum nu-i târziu ca grupul care a năvălit într-o revistă proiectată a fi SF să-şi facă o publicaţie cu profil net cyberpunk. Ea se poate înscrie foarte bine în rândul tipăriturilor de nişă, cum se spune mai nou, cum sunt cele de culturism, enologie, legumicultură, creme de faţă şi altele.

Science-ficţion-ul evoluează şi el prin decor şi vestimentaţie, dar evoluează spre literatură. Mulţi se miră că, în condiţiile astea, revista “Jurnalul SF” a avut o rezistenţă atât de lungă. Nu a rezistat mult sau puţin; a rezistat atâta timp cât a fost finanţată de patron. Redactorii, cu automulţimirea lor, cu zbaterile lor sterile, nu au nici un merit. Ei se pot înscrie în strigătura: Ce-am fost şi ce n-am ajuns!

E greu de înţeles cum au putut autodenumiţii cyberpunk-işti români să se acomodeze în faţa şocului tehnologic, a fenomenului digitalizării, în condiţiile în care tehnologia ciberneticii abia pătrundea în ţară şi foarte greu în conştiinţe.

Abia acum, la începutul secolului XXI, putem vorbi de digitalizare, dar, ce păcat, putem vorbi din ce în ce mai puţin de science-ficţion. De cyberpunk, nici atât.

Obligaţi de mersul înainte al societăţii, independent de voinţa noastră, elevii şi studenţii, lipsiţi de mijloace materiale sau de şansa de a le pica, mură în gură, un „Jurnal SF”, se folosesc de ceea ce au, adică de calculator şi Internet, care au pătruns şi în cele mai nenorocite sate.

Oricâte site-uri ar apărea, Fandomul românesc tot are nevoie de o revistă, care să strângă toţi scriitorii SF la un loc. Cei care cântă prohodul lui Guttemberg se înşală. Aşa cum DVD-ul nu va înlătura cinematograful, tot aşa, nici revistele electronice nu vor scoate de pe piaţă revistele tipărite. Fiecare lucru are farmecul lui. Site-urile SF au mai mult un caracter informativ. Ca autor, nu te mai pierzi într-un lucru al tău, care este cartea scrisă de tine, ci te pierzi într-o mare de lucruri: cărţile altora.

Aşa cum predecesorii lor au crezut că au redescoperit America prin cyberpunk, tinerii de azi pe mâine cred că redescoperă America prin weblog; nici descoperirea Americii de către spanioli n-a fost o adevărată „descoperire”. Internauţii recuceresc Internetul, în fiecare zi, în condiţiile în care acesta nu poate fi nici măcar cucerit. Ocupaţi cu luptele, chiar şi cavalerii teutoni au uitat să se înmulţească; să citească o carte, nici atât. Ocupaţi cu navigarea în apele turburi ale Internetului, tinerii vor dispărea, apoi vor dispărea alţii. Nu se vor afirma prin cultură sau talent. E adevărat, clipa are mai multe minute pe Internet, dar ei vor fi simpli spectatori.

Acestea fiind terminate, după ce lumea, indiferent de orientarea ideologică, şi-a luat tainul de libertate, se punea problema să construim o societate de consum, unde şi SF-ul să devină o marfă, iar noi să devenim consumatorii celor care ştiu reţeta şi modul de preparare a acestui gen literar. N-a fost aşa; în spiritul românesc de a face cele mai bune lucruri proaste, s-a continuat. Nu se ştie dacă la ordin sau din inerţie.

A fost o perioadă postrevoluţionară cu din ce în ce mai rare zvâcniri de teribilism. Nu e adevărat că inteligenţa nu trebuie condiţionată de prostie, s-a spus.

Odată cu apariţia cyberpunk-ului, s-a creat, prin falsitate, vid în SF-ul autohton. Vidul există, atâta timp cât e afirmat. Şi a fost afirmat din greu. Ca şi conţinut, acesta e lipsit de orice conţinut. Ca şi vidul, prin lipsa conţinutului, cyberpunk-ul e perfect. Tot ce nu poate fi analizat şi cuantificat e perfect. Da, dar perfecţiunea e legată de ceva concret; virtualul e doar perfectibilitate. Cyberpunk-ul a fost ceva între “a nu fi” şi “a nu mai fi”.

Toată lumea e mulţumită; când unul face o prostie, să fiţi siguri că următorul nu face aceeaşi prostie.

Totodată, exaltarea specifică anilor ’60-’70, cu un accentuat spirit de inspiraţie bahică, a trecut şi ea. Au crezut că, dacă se vor lăsa de băutură, vor edifica o literatură de o foarte largă respiraţie şi au văzut că acest lucru nu ajunge.

Scriitorii SF, conduşi de potentaţii secundei, apoi de odraslele acestora, fie s-au reorientat, fie au fost puşi în penumbră. Administratorii science-fiction-ului românesc nu au nimic a face cu literatura; doar cu organizarea ei. Ei sunt cei care şi-au inventat meseria de realizatori de carte, cu specific original, românesc.

Cu mafia scriitorilor de 3 lei, din jurul principalelor edituri cu producţie de carte SF, nu e deloc de mirare să ne întrebăm dacă se mai citeşte science-fiction-ul. Nu se mai citeşte. Cine poate să explice apariţia atâtor carţi fără valoare, până la o masă critică? te întrebi. Nimeni. E o perioadă când calitatea unui text nu are nici o importanţă. Important e autorul. Acesta e promovat, se aude despre el, dar nu l-au citit nici rudele. Critica a fost înlocuită de publicitate. Timpul dă dreptate celor puţini şi putere celor mulţi, dar nimeni nu mai are răbdare. Nerăbdătorii scriu prost.

Aparent, avem o mulţime de scriitori SF şi se publică o mulţime de titluri. În realitate, există o mână de autori foarte des citaţi, care dau interviuri, îşi dau cu părerea, se laudă ei între ei şi sunt, deocamdată, nu se ştie din ce cauză, foarte căutaţi de edituri. Faţă de alţi autori, complet necunoscuţi, cu tiraje mici, scoase, de cele mai multe ori, în regie proprie, privilegiaţii au tiraje ceva mai mari, o bună promovare a cărţilor, dar tot degeaba. Toţi sunt o apa şi un pământ; scriitorii cunoscuţi pentru că au cărţi submediocre, iar necunoscuţii pentru ca nu au nici o posibilitate de a ieşi pe piaţă.

Înainte de a ne gândi ce am putea lua cu noi, dacă am naufragia pe insula pustie a science-fiction-ului românesc, trebuie să ne gândim ce ne este de prisos.

Avem o criză de identitate şi între SF-işti. Nimeni nu se regăseşte, nimeni nu-şi găseşte locul; mai rău, fiecare are impresia că locul celui de alături e mai bun. Nimeni nu are răbdare ca trecerea timpului să-i certifice sau să-i infirme valoarea; bătrânii nu mai au timp, iar la tineri dă energia pe-afară, dând iluzia calităţii. Criza de identitate morală a societăţii se regăseşte şi în Fandom. E o criză mult mai acută decât cea a societăţii în care trăim, deoarece nu e dată de lipsurile materiale, ci de pretenţii nejustificate, adesea violente. Dorinţa autorilor momentului de a ajunge mai în faţă se loveşte de neputinţa de a realiza acest deziderat.

Retoric, unii editori se întreabă unde ne sunt autorii români de SF? Cum unde? Sunt în România, o ţară virtuală unde ţi-e greu să pătrunzi, căreia ţi-e greu să-i decoperi sensurile ascunse, d-apăi scriitorii SF. Mulţi nu mai scriu de frică să nu fie imitaţi.

Printre protejaţi, mai pătrunde câte un scriitor adevărat, dar, oare, mai poţi fi adevărat printre umbre devoratoare? Nici o şansă. Nu faci parte din mafie, ţi se dă cartea înapoi, de cele mai multe ori, necitită. Când reuşeşti să publici, ori eşti făcut praf de cronici, ori, şi mai rău, nu te bagă nimeni în seamă. Mediocrii cu pile îşi văd de ale lor, cum i-au învăţat părinţii, folosind perseverenţa pe post de talent şi inteligenţă; apar la emisiuni televizate, unde vorbesc despre nimic, sau îşi iau interviuri, ei între ei.

Toată lumea scrie cărţi; meseria de gunoier a devenit onorifică.

Din orgoliu sau din interes, mediocrii ştiu să construiască o lume închisă, cum este şi cea a science-fiction-ului românesc, ştiu să se aleagă şi să se laude între ei, respingând orice corp străin. Virusul calităţii e atacat de anticorpi bine dezvoltaţi, bine hrăniţi şi bine înfipţi în funcţii de respingere.

Proştii au o calitate: se strâng laolaltă, se apără, se promovează. Oamenii inteligenţi sunt individualişti. Promovarea nulităţii estetice, a actului de a scrie, doar aşa, ca să nu se uite actul scrisului, nu duce niciunde şi, am văzut, n-a dus niciunde. Nimeni nu se întreabă ce era dacă nu era el.

Nemaiînţelegându-se nici între ei, pseudopostmoderniştii, pseudocyberpunk-iştii sau pseudoorice vreţi voi au crezut că fac gaură în cer dacă o pozează în revoltaţi şi pleacă în America sau Anglia. Cum acestea sunt ţinuturi cu oameni prea puţin impresionaţi de prostia fudulă, şi-a găsit fiecare câte un loc călduţ pe aici, pe meleagurile mioriţei, mai mult sau mai puţin legat de cultură.

Spre deosebire de noi, englezii îşi promovează nonvalorile tot la noi.

Lipsa unei concurenţe a valorii reale duce chiar şi pseudoliteratura SF a generaţiei postrevoluţionare la extincţie firească. Nonconformismul e o reacţie la ceva conform cu nişte idei închistate; neexistând ceva conform cu altceva, nonconformismul e de faţadă, doar declarativ.

Acum, grupul strâns într-un cuvânt s-a spulberat, ca o vorbă-n vânt; după ce a monopolizat atenţia prin falsitate, e greu de reorganizat SF-ul românesc. Acesta se coagulează, deocamdată, în puncte disparate ale Internetului şi, cine ştie, poate va veni o zi când se va ieşi din computer şi va forma un întreg real, credibil şi vandabil. Şansa părăsirii Internetului e slaba pregătire tehnică a utilizatorilor care sunt scriitori. Când mărul este acru, viermele îi părăseşte cyberspaţiul, ca fiind mult prea virtual.

Totul e să apară şi o critică adevărată, care să promoveze un SF real, pe criteriul valorii, nu o pseudoliteratură de împrumut, dar e foarte greu; mulţi din criticii de ocazie ai science-fiction-ului nostru spun că şi-au neglijat opera literară pentru a-i promova pe alţii. E ca şi cum am pleca de la premiza falsă că toată lumea s-a născut cu talent literar. Există şi talent de critic, există şi talent de organizator. Şi băgatul strâmbelor poate fi un talent.

Nimeni nu şi-a găsit direcţia în generarea unei direcţii comune cu priză la un public format din mers. Inspiraţia le vine în momentele cele mai nepotrivite.

Există oameni care se întreabă şi azi de ce s-au băgat în chestia asta cu SF-ul şi nu în alta. Dacă îşi imaginează cineva că s-a băgat în Fandom din spirit de frondă, din spirit protestatar, e un ipocrit. Cei de după ’89, venind de aiurea, neavând unde se băga, s-au introdus în “Jurnalul SF” cu ghetele murdare, au călcat totul în picioare şi au creat o pseudogrupare a unui curent cyberpunk-ist, care venea ca nuca în peretele României. Cyberpunk-ul se sustrage mainstream-ului, iar SF-ul, dacă vrea să aibă un viitor, trebuie să se îndrepte către acest mainstream.

Ce-i mâna pe ei în luptă? Împotriva cui şi a ce protestau or fi ştiind doar ei şi nu spun. “Artă pentru artă”, înţeleg, dar şi asta are o tendinţă: esteticul, valoarea, lucrul bine făcut, vandabil şi lizibil.

Înainte de ’89, ai fi putut spune că SF-ul e nonconformist, care era mai mult conform cu dogma comunistă. Cei de atunci mint când spun că au pus umărul la răsturnarea căruţei dictatorial-comuniste, pentru simplul motiv că aceasta, după ce s-a uşurat de câteva figure notorii, îşi vede de drumul ei, înainte, sub forma unui socialism de tip francez, din anii ’60.

La nivelul imaginarului, e posibil orice, dar atât. Nu avea nimeni cum să imagineze vreun “1984”. Într-un regim democratic, poţi scrie despre tiranie. Într-o dictatură, nu poţi scrie nici măcar despre democraţie. Eu, de exemplu, am nimerit în SF din orgoliu, dar nu din orgoliul de a face parte dintr-o mişcare mai aparte, ci dintr-o enervare de moment. Stând la o masă cu doi prieteni, m-am enervat că ei discutau despre o pasiune comună, science-ficţion-ul, şi eu eram exclus. Am hotărât să văd ce e cu SF-ul ăsta şi să le arăt eu. Le-am arătat, dar numai atât cât mi-a permis regimul mafiot, organizat în consfătuiri anuale ale creatorilor şi cenaclurilor de gen, unde trona, ca un zeu atoateştiutor, Vladimir Colin, un redactor de la Viaţa Românească. Din acest „zeu”, a rămas doar „premiul Vladimir Colin”. Şi o socializare forţată; cu mulţi dintre cei întâlniţi, în lungul meu drum prin consfătuirile astea, nu am schimbat nici trei vorbe. Fiecare venea să se exprime, fiecare avea pretenţia să fie ascultat şi publicat. Se discuta despre orice; foarte puţin despre SF. Literatura de atunci părea de calitate doar prin comparaţie cu viaţa foarte proastă.

Am crezut că Revoluţia din 1989 ne va elibera de magma mediocrităţii. N-a fost să fie. Magma asta s-a împărţit în două: FNTSF şi ARSFan. Această reorganizare nu a împărţit lumea SF românească în buni şi răi; a fost doar o operaţie cantitativă, nici măcar geografică est-vest. Realizatorii Jurnalului SF, de exemplu, erau mironovieni, dar, pentru a se pune pe picioare, în 1992, au venit să ceară ajutor celor adunaţi la Timişoara. Invers, Eurocon-ul ’94, organizat de timişoreni, a apelat la fonduri guvernamentale. Oamenilor nu le place adevărul, mai ales atunci când nu sunt în stare nici măcar să-şi apere minciuna.

Prietenii te sfătuiesc să ţii adevărul pentru tine, să fii diplomat, să te strecori prin găurile mici ale sitei convenţionalului. S-a ajuns cu „diplomaţia” până la făţărnicie, iar acum ţi se cere să te duci către limita cea mai de jos a prostiei.

Totul a fost o joacă de-a şoarecele cu pisica, iar jocul a fost inventat la cel mai înalt nivel, cum s-a dovedit, să ţină şoarecii şi pisicile laolaltă. Astfel, pisicile securiste nu mai trebuiau să alerge pe coclauri după şoricei.

Şi, atunci, unde este literatura SF? Pe aci, pe undeva. Se ascunde şi ea în marea de maculatură, că n-or fi chiar toate pisicile şi toţi şoarecii la fel de proşti.

Dacă ar fi să-şi ia viaţa literară de la capăt, mulţi scriitori s-ar plictisi îngrozitor. Orice pagină albă poate fi un poem, dar nu e.

Necazul e că, de la un anumit procent în jos, literatura science-ficţion de calitate devine invizibilă şi e chiar ajutată să devină astfel. Cititorul nu mai are timp să desfacă milioane de scoici pentru o perlă. Nici critica de circumstanţă nu-i oferă ceva; dimpotrivă, trimite săracul om exact spre pseudoliteratura potentatului sau celui finanţat de el, pe criterii doar de ei ştiute.

Dacă înainte de ’89 editurile publicau numai prostii, astăzi editurile publică orice, fără discernământ. Nu mai caută texte realmente slabe; caută texte subvenţionate sau sponsorizate.

SF-ul actual nu are nici o culoare politică. Nu are nici o culoare; e complet fad. Miroase a televiziune publică, miroase a vânzări de vopseluri, detergenţi sau alte afaceri. N-a ajuns la mirosul de petrol, că poate se reînfiinţau consfătuirile pe ţară; la petrol, au ajuns alţii, mai iuţi de mână. Nici chiar vânzarea de tehnică de calcul nu te poate face mai talentat.

Dar, cui îi pasă? Dacă n-are duşmani, editorul e în stare să ia bani şi de la prieteni.

Ajunşi la Putere, semidocţii se vor uita de sus la sfertodocţi şi vor publica ce vor ei. Ei sunt viitorul; viitorul nostru, dar, ce păcat, trecutul lor. Omenirea nu avansează; doar calculatoarele.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →