Odată, la cenaclul nostru de science-fiction, un musafir a venit însoţit de mimoza cu care coabita pe vremea aceea. Nimic rău în asta, dimpotrivă. Oricine e bine-venit la cenaclul H.G. Wells. Şedinţa s-a desfăşurat ca de obicei. S-a citit o proză, apoi s-a trecut la discuţii. Către sfârşit, mimoza, până atunci prezentă strict la nivel vizual, s-a manifestat şi sonor, declarând băţoasă următoarele: „Eu n-am înţeles nimic din textul care l-am auzit.” Trei isprăvi dintr-o lovitură: 1) l-a făcut de râs pe nefericitul care o adusese cu el; 2) l-a insultat pe autorul textului citit şi pe cei care l-au înţeles, inclusiv pe nefericit; 3) şi-a tras singură un glonţ în picior, afişând o pudibonderie intelectuală subliniată şi de acel „care l-am citit”.

De ce mi-am amintit de această întâmplare penibilă? Pentru că am auzit pe cineva spunând că n-a priceput o iotă dintr-o povestire de Ted Chiang şi că scriitori ca el alungă posibilii fani ai genului. M-am înfuriat. Încă nu mi-a trecut. Atunci când întâlneşti cuvinte şi noţiuni necunoscute pentru tine, nu-l condamni pe autor că a îndrăznit să le folosească, ci pui frumos mâna pe carte sau pe tastatură şi începi să te informezi. Nu-ţi strigi ignoranţa în gura mare şi nu te răzvrăteşti împotriva erudiţiei.

Ted Chiang e pseudoamerican, adică e chinez născut în statul New York şi educat la Universitatea Brown, iar acum locuieşte lângă Seattle. Are diplomă de informatician şi lucrează în industria software, ocupându-se de cărţi cu conţinut tehnic. A absolvit şi renumitul atelier literar Clarion. A ajuns să scrie povestiri SF pentru că i-a citit pe Asimov şi Clarke la doisprezece ani. De obicei, când se hotărăşte să scrie o povestire, începe cu finalul. Apoi gândeşte începutul. Mai departe, cum toată povestea e deja foarte clară în mintea lui, scrie restul întâmplărilor în ce ordine vrea.

Chiang a produs până acum puţine proze. Culegerea Împărţirea la zero (trufanda 2011, marcă Nemira), le conţine pe primele opt. Dacă ne gândim că omul scrie de zece ani, numărul e surprinzător de mic. Totuşi, Chiang e printre cei mai buni zece autori de SF contemporani. A luat premii cu grămada, câte două sau chiar trei pentru aceeaşi proză. A refuzat o nominalizare la Hugo pentru un text, pe motiv că l-a dat peste cap ca să apară la termenul impus de editură. Deci simte că nu merge totul ca pe roate în povestirile lui, dar cred că e mulţumit exact de lucrurile care mă nemulţumesc pe mine, umilă iubitoare de SF din estul Europei: personajele şi dialogurile.

Chiang scrie puţin, pentru că aşa vrea, şi în multe stiluri, pentru că poate. Când la persoana întâi, când la a treia, când sub formă de documentar. Când simplu şi captivant, când sofisticat. Când foarte lung pentru cineva care se declară autor de povestiri, când foarte scurt.

Înţelegere şi Povestea vieţii tale sunt proze excelente. Conţin idei deştepte, exprimate cu o fluenţă de invidiat. În prima e vorba de un subiect căruia i se administrează un medicament experimental şi devine tot mai inteligent, până când faptele sale alarmează agenţiile guvernamentale, iar el primeşte un mesaj neaşteptat de la cineva la fel de inteligent ca el. Sesizez asemănarea parţială cu Flori pentru Algernon, romanul lui Daniel Keyes din 1958, şi cu Omul care tunde iarba, filmul, nu cartea de S. King. Povestea… se bazează pe ipoteza Saphir-Whorf: structura limbii pe care o vorbim ne influenţează modul de a privi realitatea. Omului de ştiinţă Louise Banks i se cere să stabilească o modalitate de comunicare cu extratereştrii care au iniţiat contactul cu pământenii. Banks reuşeşte să înţeleagă sistemul lingvistic al heptapozilor, dar tocmai această înţelegere o face să perceapă evenimentele în altă ordine decât cea cronologică. În Povestea… am găsit singura tuşă de umor adevărat din toată cartea: „Heptapodul mi-a răspuns… Interpretarea optimistă: … confirma spusele mele… Interpretarea pesimistă: îl chinuia o tuse seacă.”

Primele povestiri din volum sunt traduse bine, în unele locuri, chiar foarte bine. De la jumătate încolo, însă, s-a întâmplat ceva. Poate e de vină şi materialul original. Spre exemplu, nuvela intitulată Şaptezeci şi două de litere se întinde pe multe, multe pagini. Nu ăsta ar fi baiul, ci pasajele explicative prelungi, ieşite din gura unor personaje participante la dialoguri perfect ratate. Sigur, nu pentru scriitură a luat Chiang atâtea premii, în ziua de azi nu se mai premiază arta condeiului. Şaptezeci… musteşte de idei: testarea noţiunii de stabilitate a speciei umane, prin examinarea generaţiilor viitoare care aşteaptă să se nască în spermatozoizii oricărei specii şi care fie rămân stabile biologic, fie se modifică, pentru a da naştere altei specii; megafetuşi crescuţi artificial din spermatozoizi; întrebarea „ce are viaţă, dar nu are formă?” şi răspunsul ei, „un ovul nefecundat”; tentativa descoperirii unui aptonim pentru specia umană, adică perpetuarea omenirii prin nomenclatură. Mare păcat că personajele lipsite de credibilitate şi dialogurile necizelate, ca să nu le zic penibile, scad mult calitatea nuvelei. Avem de-a face cu personaje create exclusiv ca să explice. Până la urmă, nu e neapărat de vină traducătorul că nuvela sună atât de artificial. (Vina lui e alta: repetă neistovit aceeaşi cacofonie şi nu a auzit de perfectul simplu. Boală grea asta, să nu fi auzit ori să te fereşti de acest timp verbal ca Aghiuţă de tămâie.) Altfel privind lucrurile, şi mai rău ar fi făcut autorul dacă n-ar fi apelat la personaje, ci ne-ar fi înşirat, pur şi simplu, concepte destul de sofisticate pentru, să zicem, o fiinţă cu puţină toleranţă faţă de agresivitatea aparentă a descoperirilor ştiinţifice.

Ei, dar iată că, tot căutând să-mi lămuresc cât mai bine termeni ca aptonim – substantiv propriu care descrie întâmplător ocupaţia celui care îl poartă: Ion Cuţitaru, măcelar, sau Sică Hangiu, birtaş – am aflat de ce mi se par atât de artificiale personajele din Şaptezeci… Într-un interviu publicat pe Internet, Chiang recunoaşte că-şi controlează strict personajele şi că, în momentul în care ele nu se mai comportă aşa cum îi convine lui, le „revizuieşte” personalitatea. Din acest punct de vedere, seamănă taman cu personajele din nuvela sus-amintită. Şi ele perfecţionează întruna automatele de care se slujesc ca să-şi îmbunătăţească traiul ori specia. Totuşi, oricât ar fi să avanseze omenirea, Chiang ajunge la o concluzie superbă şi eternă, precum religia: „să nu crezi că o creştere a nivelului economic ar duce la îmbunătăţirea mentalităţii claselor inferioare.”

Religia e o constantă în cele opt proze din Împărţirea la zero, aşa cum reiese şi din titlul Turnul din Babilon sau Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu. Din păcate, mărturiseşte Chiang într-un interviu, nu mai e ca în trecut, când nimic nu împiedica omul de ştiinţă să fie şi religios. Tendinţa actuală e să demonstrezi că între ştiinţă şi religie nu poate exista decât incompatibilitate. Am constatat că lui Chiang i s-au luat multe interviuri, toate extrem de incitante şi mai lămuritoare decât cele spuse chiar de el în finalul cărţii.

Un comentariu maliţios de pe Internet îmi susţine părerea vag sugerată în primele alineate. Puţin adaptat, sună cam aşa: e posibil ca unii să nu aprecieze povestirile lui Chiang pentru că-ţi cer să gândeşti profund; aşadar, dacă nu eşti prea deştept, poate că ar fi mai bine să sari peste ele.

Zic eu că şi musafirul venit la noi la cenaclu s-ar fi dovedit mai înţelept dacă ar fi sărit peste etapa „mimoză” din viaţa lui.

Antuza Genescu

Articol apărut în numărul pe luna august 2011 al suplimentului cultural „Paralela 45” („Renasterea bănăţeana”) şi publicat pe siteul SRSFF cu permisiunea autoarei.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →