În anul 1984 am fost într-o tabără SF la Strunga, în judeţul Iaşi. Atunci eram prea tânără ca să înţeleg tot ce se petrecea acolo, dar în săptămâna respectivă i-am văzut şi-am stat de vorbă cu oameni importanţi din SF-ul românesc al vremii. La Strunga am auzit de Stephen King şi am văzut-o prima oară pe Carrie şi pe cel care, deşi autor de science-fiction, nu ştia că în anul 2008 avea să publice, la Editura Bastion din Timişoara, Basme geostaţionare. Între timp, Dănuţ Ungureanu şi-a dezvoltat simţul premoniţiei şi, într-un stil tacticos, dar fără menajamente, ne aşază faţă în faţă cu frânturi amare sau, dimpotrivă, ironice din spaţii pe care le numeşte Adâncurile, Basme geostaţionare şi Alte ţinuturi. Să fie aceste spaţii ale viitorului? Să fie dintr-un univers paralel? Unele par a fi pe Pământ.

M-am întâlnit în proza lui Dănuţ Ungureanu cu eroi care „îşi asumă riscul”. Cu Picador şi sfătuitorul său nevăzut, Optimus-trei. Ascuns sub tichia lui şi făcând socoteli pe baza parametrilor persoanei sale, cel din urmă caută să întrezărească soarta celui dintâi. Adorabil în primul basm geostaţionar este personajul Horatio, un măgar care, irosindu-şi viaţa prin gunoaie şi ronţăind paie subţiri, îi atrage atenţia lui Picador că nu „este oportun să emitem afirmaţii gratuite despre obârşia persoanelor de faţă…” Nobleţea nu e „doar o vorbă goală vânturată la ocazii.” În momentul în care asinul începe să vorbească despre „valoarea intrinsecă a conceptului de onoare”, Picador ia foc. Optimus, frend-de-exterior, e nevoit să intervină şi să oprească lupta în care biciul cu plasmă al stăpânului său s-ar fi înfruntat cu copitele de dinapoi ale firoscosului asin.

Păsări construite din arcuri şi roţi dinţate, care şuieră, clipesc şi dau din aripi la ore fixe. Ochi-telescop luminescenţi şi softuri pentru aproximarea ursitei. Un sergent care are fixată de cască o antenă menită să recepteze mesaje de la doisprezece sateliţi şi nu suportă pe nimeni la mai puţin de doi metri distanţă de el, ca să nu se producă distorsiuni… Unde locuiesc aceste făpturi, dar mai ales cum îşi duc zilele? La urma urmei, nu sunt făpturi. N-ar fi corect faţă de ele să le numim nici personaje. Sunt stări. Aparenza Delmar, din Ameţeala, e o stare feminină. „Mă încearcă un început de prăbuşire”, spune ea şi rosteşte „dragă” la fiecare replică. Nu contează neapărat cine spune asta, un personaj, un om sau lumea-ntreagă, istovită. Sincer ca un romantic, dar fără să fie neapărat unul, Dănuţ Ungureanu rezumă în propoziţia aceasta lehamitea lumii ajunse o colecţie de gunoaie, senzaţia care trage semnalul de alarmă (a câta oară fără să-l audă nimeni?) şi se gândeşte să-şi facă testamentul.

Primele povestiri sunt scrise într-un limbaj blând. Ameţeala conţine, în cea mai frumoasă descriere a vorbelor, un avertisment discret: „pot fi decojite încet, aidoma seminţelor şi… gustul lor se schimbă de la un strat la altul: dulci, mieroase, amărui, acre, toxice…” Totuşi, pe măsură ce te afunzi în Adâncuri, ajungi la proze aspre, aparţinând mediului cazon. În ciuda titlurilor drăgălaşe, Fragil, A fost ora exactă! şi Copiii şoricelului Rat (ultimul îţi dă impresia că ai de-a face cu un text menit să fie pus în scenă la teatrul pentru copii), ele încheagă un spaţiu populat cu fiinţe neclintite, dezamăgite, nepricepute. Admirăm parada unor soldaţi cu picioare de porţelan, ne impresionează maşinăria SUSCI — bărbat virtual şi, în acelaşi timp, Sistem de Urmărire, Selectare şi Centralizare a Informaţiilor, care nu ştie că nu mai există Norvegia şi Iranul, au fost distruse de focoase. N-a auzit că războiul s-a terminat, pare-se, de cincisprezece ani.

Un trecător-personaj din Ameţeala spune că pe omul care vrea să zboare în cer l-ar aştepta cineva „acolo sus”. Aparenza Delmar (recunosc, m-am îndrăgostit de acest nume) ne lămureşte că omul respectiv are „plăcerea desprinderii”. Puţinii care înţeleg că această plăcere nu e o boală sunt în pericol să se piardă în masa de surogate şi să ajungă „o cifră, un semn” aruncat într-un „loc fă-ără viaţă”. Încă mai puţini ar fi capabili să trăiască plăcerea desprinderii, ştiind că le va fi înăbuşită în rugul aprins de însăşi dorinţa lor. Aşa e ucenicul lui moş Kaplan din Metodă pentru chitară: toţi oamenii sunt înregistraţi în memoria unui calculator. Meseria de gunoier presupune eliminarea celor care nu îndeplinesc cele şase sute treizeci şi cinci de criterii de încadrare la categoria „oameni adevăraţi”. Prefabricatele n-au ce căuta printre ei. Sunt nişte javre. Nişte scârbe. Uimit de capodopera arhitectului peisagist al lumii, Larkin (aranjează munţii), călăuzit de un bătrân, caută să-i găsească un defect, o dovadă că e trucată, că munţii şi văile nu sunt desăvârşite. Omoară un şobolan şi capodopera începe să se destrame… de fapt, Larkin distruge cea mai bună vitrină a firmei Anotimpuri Inc. şi e concediat. Nu există nici munţi, nici văi, ci mormane de gunoi. Şi oraşe-vitrină. În afara lor, nici ţipenie.

În proza lui Dănuţ Ungureanu, remarcile trecătorilor comuni ridicaţi la rang de personaj colorează, cu penel unic, veridicitatea lumii în care sălăşluiesc. Din mulţimea care-l urmăreşte de ceva vreme pe bărbatul hotărât să zboare, se aude un glas îndemnându-şi consoarta spre casă, că-i târziu şi-au pierdut şi serialul… Cuplul zilelor noastre, jalnic, dar definitoriu — telenovelistă + microbist & manelist = l o v e —, anticipat în scrijeliturile lăsate în scoarţa copacilor patriei.

Nu mi s-a părut inspirată opţiunea editorului de a scrie, sub fiecare titlu, „Povestire”. La precizări de această natură se apelează atunci când un text iese din tiparul volumului. Şi, pe măsură ce întorci paginile, mai ales când ajungi la jumătatea cărţii, de-abia vezi cuvintele din apropierea cotorului. Eu m-am încăpăţânat să le citesc şi m-am trezit cu foi rupte. Discrepanţa dintre coloncifru şi text e foarte mare. Coloncifrul, scris cu alt font decât textul, e încadrat într-un dreptunghi cenuşiu, ca şi când el ar avea o importanţă specială, nu textul. Ei, mă dau şi eu mofturoasă acum. Probabil am locuit prea mult într-o „kasă” din Domus. În Lumea Respirabilă despre care aflăm în această povestire (altfel decât celelalte din volum) oamenii, dacă le dă mâna, locuiesc în „kase”, zise şi „kladiri” sau „kamine”, produse din categoria lux, destinate nevoii fireşti de izolare” sau protecţiei împotriva consecinţelor agresive ale POL.

De încheiere, ceva vesel, una din cugetările nobilului Horatio, sus-amintit: „dacă nu poţi năzui să găseşti perfecţiunea, o poţi înlocui mai mult decât mulţumitor cu diversitatea”. Mă uit în jur şi constat că majoritatea vietăţilor înzestrate cu raţiune îşi întemeiază traiul şi comportamentul pe acest principiu. I-ha, i-ha, i-ha!