Fragment din nuvela propusă pentru Antologia Venus

neştiinţa nu ne năduşeşte

nimicul nu ne nimereşte

Muncitorii au plecat de câteva ore-zile.

… Aude un piuit, semnalul activării dispozitivului de baleiere a retinei de la uşa de intrare.

– Se poate?… tună vocea Ei.

Se poate – ce? se întreabă el. Cui cere voie? Aude nedesluşit mai multe zgomote prin casă, apoi un alt piuit, mai apropiat, semnul activării încuietorii de la birou. Aşa cum s-a obişnuit în ultimele luni, izbeşte cu micii lui pumni în sertarul biroului, pentru a-i atrage atenţia.

Lumina îl orbeşte. Ea trage sertarul, îl ridică în palmă, îl apropie de ochiul ei albastru imens, îl sărută atingându-l cu vârful limbii pe toată figura.

– Ce-aţi păţit?! tună ea.

Nu este Barbara – este Roxana.

Roxana!

Cea-mai-presus-de-orice!

O nouă zeiţă. Nu încerca să înţelegi, spune ceva din el. Concursul de dans continuă.

– Trebuie să fugim, îngaimă el. Ea nu-l aude. Trebuie să fugim! TREBUIE SĂ MĂ IEI DE AICI.

Roxana îl introduce în decolteul ei şi-şi încheie bluza, apoi el simte cum părăsesc casa care l-a ţinut prizonier în toţi aceşti ani.

Îi simte vibrând vocea, comandând (probabil unui şofer de taxi) numele unei alei din cartierul Militari.

… Micul apartament îl împresoară cu un parfum suav, mai dulceag şi de calitate mai slabă decât parfumurile Barbarei din dressing-Universul unde şi-a petrecut ultimii ani. Roxana îl aşează în patul ei, îi cere să se dezbrace de rochiţă, îi studiază falusul minuscul în erecţie.

– Trebuie să mâncaţi ceva, decide ea. Vă place pizza? Cobor acum să cumpăr una de la parterul blocului.

– …Şi un vin, comandă el. Aşează-mă, te rog, la fereastră.

Studiază intens, cu ochii în lacrimi, forfota de pe stradă, oamenii pe care nu-i mai văzuse de mult, blocurile cenuşii de vizavi, vrăbiile care s-au oprit pe cealaltă parte a ferestrei şi care, ele de asemenea, par a-l observa cu interes. Roxana revine, îi decupează cam un centimetru pătrat de pizza cu brânză, îi toarnă vin într-un păhărel care pentru el este cât un butoi. Apoi umple cada cu apă, îl ia şi pe el să facă baie împreună. Aşa cum făcea şi Barbara, pe vremuri.

– Nu mi-am închipuit niciodată că aşa va fi prima noastră noapte împreună – spune ea.

Porneşte televizorul şi baleiază neatent canalele, în timp ce Paraschiv o explorează, îi cutreieră corpul imens şi tânăr (mă gâdilaţi, râde ea uneori).

– Mi-e frică să nu vă strivesc, îi mai spune, iar corpul îi vibrează, Paraschiv o aude şi o simte cu toată fiinţa lui. Va trebui să aveţi grijă. Mă excitaţi. Nu este voie. Ne bate Dumnezeu.

În zadar, nu-l mai poate opri. Paraschiv îi explorează cele mai intime zone, starea lui de surescitare i se traduce printr-o creştere a pulsului şi tensiunii, instantaneu realizează ce se întâmpla în nopţile cu Barbara de care nu-şi aducea aminte.

O alungă din gând pe Barbara. N-o va mai iubi niciodată. Acum şi întotdeauna, Venus a lui este Roxana. Iar Paradisul a fost dintotdeauna între picioarele ei.

– Nu… nu trebuie, tună ea. Îl ia de lângă părţile ei intime, îl sărută din nou, îl umple de salivă, apoi îl lasă, din nou, să continue ce începuse. Fanii regizorului Pedro Almodovar au întâlnit scena în filmul Hable con ella.

… Nu ne va găsi… nu are ce să ne mai facă… îşi spune Paraschiv, după ce realizează, încă o dată, cât de mult seamănă Roxana cu Barbara şi se simte cuprins brusc de teama să nu-i descopere Barbara, să nu-l smulgă de acolo, să nu-l abandoneze din nou în dressing sau în vreun sertar.

– …Nu vă pot lăsa singur aici, decide Roxana a doua zi. Veţi merge cu mine peste tot. V-am amenajat un loc confortabil în poşeta mea. Iar în birou sunt cea mai mare parte a timpului singură.

– Nu ţi-e frică de… Barbara?

– Mă credeţi sau nu, eu n-am dat niciodată ochii cu doamna director. Am senzaţia că mă evită sistematic. O cunosc doar din fotografii şi din emisiunile televizate.

Paraschiv admite că nu are încotro şi că va trebui să se arunce în gura lupului, să accepte să meargă la institut cu Roxana. Este singura lui apărare; dacă rămâne singur în apartamentul închiriat de Roxana, este mult mai expus. Oricând se poate trezi că vine cineva şi-i sparge uşa. A mai păţit lucrul acesta.

Trece astfel prima zi (săptămână), iar în acea seară Roxana îi declară (parcă nu-i mai percepe vocea ca un tunet al pământului):

– Aţi mai crescut. Sunteţi şi mai greu. Vorbesc serios. Azi am dat şi acatist la biserică să vă reveniţi cât mai repede.

Uitase de aceasta. Roxana este foarte credincioasă.

A doua zi dimineaţa, îl măsoară şi constată că a trecut de treizeci de centimetri. Încă îmi mai încăpeţi în poşetă, spune ea.

Se încuie în birou, împreună. Roxana îl ţine la curent cu evoluţia tezei ei de doctorat. Paraschiv simte cum se întoarce, încet-încet, din lumea aceea halucinantă cu universuri paralele, număr variabil de dimensiuni – în lumea normală, acolo începe să sesizeze lucrurile la proporţia lor. Acum are dimensiunile unui nou-născut, Roxana îl ţine în braţe şi explorează împreună internet-ul. Îşi aminteşte că Barbara avea la un moment dat deschis un portal vorbind despre schelete gigantice.

– Trebuie să înţelegem lucrurile acestea. Se pare că au existat homunculi. Se pare că au existat şi uriaşi. În Biblie ni se spune mereu despre ei. Dar cel mai tulburător lucru este că se pare că au existat şi există persoane în stare să transforme dimensiunile oamenilor şi ale obiectelor după bunul lor plac.

Ce i se pare formidabil la Roxana este că ea acceptă cu seninătate absolut toate fenomenele paranormale sau pentru care ştie că nu există nicio explicaţie.

– Când veţi începe şi dumneavoastră să credeţi, spune ea, veţi vedea că vă va fi uşor să acceptaţi lumea aşa cum este ea, aşa cum a vrut-o Domnul Dumnezeul nostru.

– Cum de ai ştiut să vii acasă la Barbara şi să mă salvezi? o întreabă el.

– Nu mai ştiam nimic despre dumneavoastră. M-am rugat, am spus Doamne, arată-mi Calea, iar El mi-a călăuzit paşii spre casa aceea blestemată, tot El m-a făcut să pot deschide uşa deoarece se pare că am ochii atât de asemănători cu doamna director (şi retina? se întreabă Paraschiv). Şi tot El vă va ajuta şi pe dumneavoastră să vă înzdrăveniţi.

Încearcă s-o determine să-l tutuiască, mai ales că acum sunt atât de intimi “cum n-a fost niciodată vreun bărbat cu vreo femeie”. Însă ea refuză. Aşa am început, aşa vom continua până la moarte. Pentru mine, sunteţi acela care mi-a pus întrebările la angajare, atunci când eu tremuram ca varga, sunteţi cel care mi-a oferit un serviciu, un doctorat, o carieră.

– Avem o legătură totală, îi spune ea legănându-l ca pe un prunc de şase luni. Îmi sunteţi un fel de tată, pentru că m-aţi ajutat şi simt cum mă veţi ajuta, mă veţi învăţa şi proteja. Îmi sunteţi iubit, nu-i aşa? şi-l sărută. Îmi sunteţi şi fiu, pentru că aţi fost acolo în întregime. Nimeni nu v-a iubit vreodată cum vă iubesc eu.

opreşte oniric orgasmul

orbeşte omuldinbasmul

În momentul când Paraschiv a depăşit înălţimea de şaizeci de centimetri şi masa de patru kilograme, Roxana a decis că mai bine-l lasă acasă.

Mai ales că la institut lucrurile nu sunt prea limpezi. Dacă lipsa lui Paraschiv nu prea fusese remarcată – lumea s-a obişnuit cu desele lui absenţe pe care nu le mai comentează, ştiut fiind că este concubinul prestigioasei lor directoare – absenţa de aproape o săptămână a directoarei, cea atât de organizată în rest, îi contrariază pe toţi. Doamna Schuster nu-şi delega responsabilităţile, aşa că directorul adjunct (Dr. Grigore Popa) se vede depăşit de evenimente, nu ştie ce hârtii să mai semneze şi ce hârtii nu, diferitele adrese şi comunicări de la ERC şi de la autorităţile româneşti rămân fără răspuns. În consecinţă, Consiliul Ştiinţific, convocat de urgenţă, decide că situaţia nu mai poate continua şi că vor trebui să se adreseze poliţiei.

Paraschiv urmăreşte la televizor evoluţia evenimentelor, intens mediatizată. Doamna profesor doctor Barbara Schuster este găsită moartă, pradă unui început de descompunere, în vila ei de pe strada Mântuleasa, colţ cu Popa Soare. Dr. Cătălin-Aurel Paraschiv nu mai este găsit şi este foarte căutat de Poliţia Română, dat în urmărire şi prin Interpol. Televiziunile nu oferă decât o singură imagine a decedatei, o hârcă zbârcită toată, cu dinţii la vedere, părul format din smocuri cenuşii, cocoşată şi cu sânii lăsaţi.

– Probabil că eu am ucis-o, fără să vreau, fugind de la ea, spune Paraschiv; acum îi ajunge Roxanei până ceva mai sus de genunchi, sub fesele pe care i le-a admirat atâtea secole.

– Am ucis-o împreună, eu aşa zic. De fapt, cred că pur şi simplu n-a mai avut zile. Dumnezeu s-o odihnească.

Şi Roxana aprinde o lumânare.

– Aţi iubit-o, nu?

– Te iubeam pe tine, de fapt. Cu ea doar m-am amăgit, însă crede-mă că numai la tine m-am gândit în toţi aceşti ani…

– Luni, vreţi să spuneţi.

– Dacă mă gândesc bine, n-am fost împreună cu Barbara mai mult de un an. Pe când, cu tine alături… sper să avem o viaţă întreagă.

– Aşa să ne ajute Dumnezeu. La noapte vă scot la o plimbare. Am vorbit cu o prietenă să-mi împrumute maşina ei. Şi v-am cumpărat nişte haine.

Pe eticheta hainelor de copii figureză cifra 3-4, de la vârsta aproximativă a băieţelului căruia i s-ar potrivi. Roxana nu-l lasă pe Paraschiv să ocupe pe scaunul din faţă, ci îl aşează în maşină într-un scaun de copil, în spate. Conduce concentrată, părăsind Bucureştiul pe o noapte translucidă, parcurgând sate adormite şi păduri negre.

– Unde mă duci? întreabă el.

– Am fost la un călugăr care ţine slujbe numai o dată pe an undeva într-o casă în Bucureştii noi. M-am spovedit şi m-am rugat cu el. Mi-a spus că există un Loc Sfânt, plin de Energii şi de Har Dumnezeiesc. Mergem acolo, să ne rugăm împreună.

Conduce pe serpentine, spre munţi pe care Paraschiv nu-i recunoaşte; părăsesc drumul asfaltat şi continuă mai multe ore pe un drum plin de valuri de pământ şi bălţi. Locul cu pricina este un platou întrerupt de un perete stâncos neted într-o parte, iar în cealaltă parte se află o râpă, dincolo de care se văd câteva pâlcuri de arbuşti. Roxana lasă maşina la capătul unui drum desfundat, lângă închipuirea vagă a unui jgheab pentru adăparea oilor. Pare să fie intrarea într-un sanctuar, spune el. V-am spus că este un loc fermecat, şopteşte Roxana. Pe vârful unei coline situată aproximativ în mijlocul sanctuarului, cei doi întrevăd o troiţă alb luminată de Venus, înspre care Roxana îl zoreşte pe Paraschiv. Trebuie să ajungem înainte de miezul nopţii, spune ea – însă el nu poate ţine pasul, aşa că în cele din urmă ea îl ia în braţe.

– Aici, porunceşte ea. Îngenuncheaţi. Rugaţi-vă, chiar dacă nu credeţi.

Îngenunchează şi ea, îşi împreunează mâinile şi începe să murmure. În scurtă vreme, pare să intre în transă. Ochii ei întredeschişi nu mai văd, iar în lumina lunii figura ei devine palidă şi seamănă mult, atât de mult, cu figura Barbarei. Paraschiv se ridică în picioare şi se apropie de ea, ajungându-i până la subţiori. O atinge, apoi o îmbrăţişează, o simte oftând, îi simte pulsând sânii. În rest, este ca încremenită, buzele ei nu se desfac oricât ar încerca să o sărute, escaladând-o. Răsuflarea ei, care-l învăluie, este caldă şi are un oarecare iz de tâmăie. Paraschiv renunţă să o mai sărute, coboară şi se concentrează asupra zonelor ei intime, excitând-o extrem de repede, apoi se strecoară sub rochia ei largă. Într-adevăr, mijlocul lui este la nivelul pubisului ei; se lipeşte de abdomenul ei musculos şi plat, simte un sân al ei pe creştet.

… Şi fac dragoste sub lumina lunii şi a lui Venus, timp în care ea nu-şi desface mâinile, îşi depărtează numai puţin picioarele, pentru a-l primi. Paraschiv îi simte extazul, apoi o aude murmurând. Îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeul meu.

palid pământul pătrat

pulsează pesemne pipărat

– … Haideţi, trebuie să mergem acum, murmură Roxana.

– De ce? protestează el moale. Este atât de frumos… aici… eşti superbă, te voi iubi întotdeauna… am făcut atâta drum, hai să mai stăm, iubita mea…

– Mi s-a făcut frică, spune ea şi se ridică în picioare. Foarte frică. Lui Paraschiv i se pare absurd s-o îmbărbăteze, să încerce s-o ocrotească. O trage de poalele fustei, ca un copil care vrea să-şi atenţioneze mama. Ea se apleacă spre el şi-i vede figura neasemuită, luminată parcă de jos în sus, dinspre locul acela sfânt. Nu se va întâmpla nimic rău, spune el.

– Fugim spre maşină. Acum!… Nu-mi mai place locul acesta. Nu trebuia să vă las… să facem dragoste. Fugiţi şi dumneavoastră, vă aştept în maşină.

Şi fuge, atât de repede încât Paraschiv ştie că n-o va mai ajunge niciodată din urmă. Vede maşina, cu luminile de poziţie şi plafoniera aprinse, cu una din portiere deschise.

Sesizează siluetele negricioase. Întâi vreo opt, apoi vreo şaisprezece. Câini? Lupi? Aude mârâiturile ameninţătoare, câinii sau lupii aceia par a răsări de niciunde şi o încolţesc pe Roxana fugind, vreo câţiva sar asupra ei, încercând s-o dezechilibreze.

– Nuuu! o aude şi nu poate face nimic.

Mai rezistă numai câteva clipe, suficient cât s-o vadă cum este doborâtă, cum creaturile se adună în jurul ei, o vede zbătându-se, strigând din ce în ce mai slab, iar ultimul strigăt se îneacă într-un gâlgâit. Lupii-câinii o sfâşie, Paraschiv se întoarce şi fuge în sensul opus.

Disperare-groază-neputinţă-nefiinţă.

Nu are niciun rost să încerce să ajungă la maşină. La dimensiunile lui actuale, n-ar putea conduce. Probabil că nici n-ar avea forţa necesară să închidă portiera sau să apese pedala de ambreiaj. Sesizează cum o parte din creaturile acelea, probabil gonite de ceilalţi care-şi împart carnea Roxanei, adulmecă în aer şi se îndreaptă tropăind-lipăind spre el.

Ajunge, nici el nu ştie cum, la peretele stâncos. Imposibil de escaladat. Câinii (acum ştie că sunt câini, nu lupi) sunt aproape, în spate, iar Paraschiv vede o crăpătură în stâncă, pare a fi intrarea într-o mică grotă. Se furişează mergând de-a buşilea prin tunelul îngust, sperând dintr-o dată că niciunul din câinii aceia nu-l va putea urma. Într-adevăr, le vede boturile în lumina deschizăturii, ei latră şi mârâie cu putere înspre interior, producând un zgomot apocaliptic. Nu simte decât dorinţa de a trăi şi în special aceea de a nu muri sfâşiat, de a nu se stinge văzându-se devorat de bestiile acelea. Se strecoară mai departe prin galeria îngustă, reuşeşte să vadă cum, în spate, unii dintre câini (probabil, cei mai mici) au pornit pe galerie în urma lui. Începe să-i simtă la numai câţiva metri în spate. Nu ştie dacă sunt într-adevăr nişte câini mici, dar mârâiturile, amplificate de tunel, sunt din cale-afară de fioroase.

Galeria se lărgeşte şi acum poate alerga aplecat, reuşind să se distanţeze. Se loveşte de pereţii de stâncă, după care sesizează o lumină difuză venind dinspre interior, cu intensitatea suficientă ca să poată sesiza obstacolele.

… În cele din urmă, ajunge într-o cavernă ale cărei dimensiuni nu le poate aprecia. Sursa luminii aceleia difuze sunt două schelete umane fosforescente, gigantice. Reuşeşte în treacăt să-şi dea seama că laba piciorului unuia dintre schelete este cam de trei ori mai lungă decât este el, acum. Oameni (dacă or fi fost oameni) la scara de cel puţin zece pe unu faţă de oamenii normali, poate treizeci pe unu faţă de înălţimea lui actuală.

Câinii au rămas în urmă, iar Paraschiv simte cum iubeşte scheletele acelea, pe care le asociază cu Barbara-Roxana. Plânge în continuare, de disperare şi groază. Se înarmează cu o bâtă formată dintr-o falangă a unui deget imens, se strecoară printre coastele scheletului care i se pare cel mai întreg, sperând că de acolo va reuşi să ţină la respect acei câini. Realizează apoi că, aşa cum a reuşit el să se strecoare, şi câinii ar putea s-o facă.

Animalele sunt încă în urmă, probabil şi-au încetinit cursa. Paraschiv iese dintre coastele scheletului, se apropie de craniu şi-i intră în gură. Observă dinţii impecabili şi foarte albi, seamănă cu ai Barbarei.  Reuşeşte să găsească o spărtură spre cutia craniană în care se strecoară. Explorează restul peşterii printr-o altă spărtură, înspre găvana craniului. Altă intrare în adăpostul lui nu există. Va reuşi probabil să ţină la respect orice câine ar încerca să se strecoare pe acolo.

În peşteră se adună, până la urmă, vreo doisprezece câini, care înconjoară craniul mârâind. Paraschiv sesizează care din animale pare a fi conducătorul haitei, este acela care se strecoară pe urmele lui, intrând pe gura scheletului, apoi încercând să se strecoare înăuntru. Latră, iar lătratul acela are o rezonanţă aparte în cutia craniană în care se află Paraschiv ghemuit. Paraschiv îl loveşte cu bâta improvizată, apoi cu picioarele, câinele scânceşte, mai încearcă o dată. Este mai mare decât Paraschiv.

Cătălin Paraschiv se simte înzestrat cu puteri noi. În mod hotărât, câinele acesta nu va reuşi să intre acolo. Javra mai încearcă o dată, fosforescenţa ca dintr-o discotecă îi scoate în evidenţă colţii rânjiţi. Paraschiv îl lasă să-şi strecoare capul, îl blochează cu unul din picioare, se simte muşcat însă nu-i pasă, iar cu celălalt picior loveşte din lateral, loveşte, loveşte. Câinele încearcă să scape, dar el nu-i dă drumul. Paraschiv nu mai este un pitic, un homuncul, este Om, luptă pentru viaţa lui; şi-l pocneşte pe câine până când se simte împroşcat de şuvoaie călduţe dinspre beregata fiarei, atinsă iremediabil de marginea ascuţită a spărturii craniului.

… Vă mulţumesc, zei, extratereştri sau cine-o-ţi fi fost voi, murmură Paraschiv extenuat.

Cu capul bălăngănindu-se, câinele se extrage din spărtură, se târâie în afara craniului. Paraschiv îi vede pe ceilalţi năpustindu-se asupra lui, grăbindu-i sfârşitul, apoi devorându-l meticulos, până când bestia este transformată într-un amalgam de resturi de blană şi oase rupte, iar confraţii lui părăsesc peştera în şir indian, disciplinaţi, aproape în cadenţă.

În liniştea asurzitoare care se instalează, îşi explorează ascunzătoarea, inundată de lumină dinspre toţi pereţii. De unde provine energia necesară pentru toată această fosforescenţă? se întreabă Paraschiv. Orice corp fosforescent trebuie să fie sau să fi fost de curând alimentat cu energie. Ori, scheletele acestea trebuie că sunt ascunse aici, în peretele de stâncă, de câteva sute de ani. Paraschiv ajunge la concluzia că trebuie să existe vreun alt tip de energie care întreţine fosforescenţa aceea. Radioactivitate? În cazul acesta, nu are prea multe zile aici. Şi, în acelaşi timp, nu se poate ascunde prea mult în cutia craniană; dacă continuă să crească, s-ar putea să nu mai încapă. Şi, în orice caz, să nu mai poată ieşi pe unde a intrat. Peste încă vreo câteva sute de ani, arheologii vor găsi un schelet mic ghemuit în cutia craniană a acelor schelete gigant. O mică Minerva nenăscută. Adoarme Paraschiv.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →