Odată cu apariţia „Urzelii tronurilor” la HBO, în presa literară românească au apărut şi comentariile, ce pendulează între admiraţie cu lacrimi în ochi şi respingere absolută, pe criterii dintre cele mai absurde. Din toate aceste luări de poziţie răzbate un sincretism inexplicabil. Primul simptom e nevoia bizară de a compara serialul cu cartea, deşi nu există niciun temei real de a căuta similitudini şi diferenţe între produsele a două arte diferite, şi cu-atât mai puţin în cazul de faţă, unde cele două produse se află la antipozi în ceea ce priveşte calitatea, realizarea şi valoarea estetică. Aceeaşi tendinţă puerilă o întâlnim în presa politică, unde România e uneori comparată cu Ciadul (politic, economic, etc.) din simplul motiv că cele două ţări împart culorile drapelului.

Voi afirma din start că nu recomand serialul nimănui care fie a citit deja cărţile lui Martin, fie are de gând să le citească într-o bună zi. Până-n momentul în care oraşele au fost împânzite peste noapte de Sean Bean urcat pe-un tron de săbii, şi eternul „Coming Soon”, George Martin era un cvasi-necunoscut la noi în ţară, iar cititorii lui fideli, care au încurajat editarea următoarelor trei volume de către Nemira, erau alcătuiţi exclusiv din amatori de SF şi fantasy. „Vestea cea bună” se răspândea prin word of mouth şi discuţiile despre minunatul univers al lui Martin durau cu orele. Apoi a apărut serialul şi în scurt timp am asistat la reiterarea fenomenul „Lord of the Rings”.

O diferenţă fundamentală între cinematografie (deşi e ridicol să asociem adunătura de imagini realizată de HBO cu cea de-a şaptea artă) şi literatură e că lectura stârneşte imaginaţia, provoacă reveria, pe când filmul îţi solicită întreaga atenţie, secundă de secundă, nu-ţi îngăduie timp de visare şi îţi serveşte toate imaginile pe care tu ar trebui să le născoceşti de-a gata. Forţa filmului stă în simbol şi sugestie, de care nu prea avem parte în făcătura HBO. Fericiţi cei care au citit Stăpânul Inelelor înainte de apariţia filmelor lui Peter Jackson. Şi mai fericiţi cei care au reuşit să-şi păstreze propriul univers imaginat, cei cărora nu le-a fost inoculată varianta Jackson, cu figurile actorilor celebri înlocuind chipurile schiţate în minte – cei care, când citesc acum despre Elrond, nu se gândesc inevitabil la agentul Smith.

Ironic, aceeaşi „stăpâni ai inelelor” ce au trăit fenomenul exclusiv pe ecran, vor găsi poate dificil să se obişnuiască azi cu un Boromir mai bleg, mai moral, ca în final să-l vadă pierzându-şi viaţa pentru a doua oară.

E inutil să mai spun cât de sărac e serialul în comparaţie cu cartea, cât de diafan, lipsit de substanţă, nefidel spiritului în care a fost scrisă… voi da doar un singur exemplu, grăitor în opinia mea: Tyrion Lannister, personaj de-o importanţă covârşitoare, un soi de „axis mundi martini”. Gândiţi-vă la figura şarmantă a lui Peter Dinklage, interpretul personajului în serial. Cu excepţia faptului că e mic la stat (pitic, să-i spunem) e cât se poate de uman, atât la trăsăturile feţei, cât şi la poziţia corpului, limbaj, atitudine, etc. Or, Tyrion al lui Martin nu e un pitic, e o monstruozitate, cu picioarele strâmbe, cocoaşă ca Richard al III-lea, ochi de culori diferite, nas diform, e hidos şi conştient de hidoşenia sa. Efectul pe care înfăţişarea sa îl produce asupra tuturor personajelor în carte nu se regăseşte în serial. Siguranţa debordantă pe care-o afişează Peter Dinklage în majoritatea confruntărilor trezeşte în mintea mea imaginea individului „vertically challenged” de secol 21 care, la adăpostul political correctness-ului ce a pătruns în mai toate societăţile occidentale, şi al unor cărţi de self-help („Nu contează că eşti mic, dacă te pricepi un pic”) se simte pretutindeni în elementul lui. Aproape orice urmă de tragism se risipeşte. Se pare că şi realizatorii serialului au fost conştienţi de acest lucru şi drept urmare, în aproape fiecare scenă, Tyrion goleşte cupe cu vin… să priceapă tot omu’ că sărmanul suferă.

Cea mai mare greşeală mi se pare însă paralela dintre serial (şi, implicit, carte) şi viaţă – adică viaţa de zi cu zi – pudrată cu întrebări de genul „ce ne învaţă?” sau „cum ne influenţează deciziile?”. Cred că pentru orice cititor de fantasy, rostul unei lumi imaginare precum Middle Earth sau Westeros, cu toată bogăţia de personaje, peisaje, intrigi, fapte eroice, etc. e de a fugi de cotidian, de a se afunda într-un univers guvernat de legi proprii, de a uita de problemele care-l macină în viaţa de zi cu zi. De ce nu o paralelă între Martin şi Shakespeare, de pildă? Câţi cititori au sesizat oare zecile de trimiteri la piesele marelui dramaturg? Tyrion îi parafreazează uneori pe Richard sau pe Iago, fără a se încadra el însuşi în tiparul machiavelului (decât pe alocuri). Davos Seaworth împărtăşeşte într-o mai mică sau mai mare măsură condiţia bătrânului Kent, slujitor de nădejde al unui rege nu tocmai întreg la minte. Renly Baratheon e imaginea parodică a lui Henry, Earl of Richmond, primul din dinastia Tudorilor, întâmpinat cu urale de prostime în Richard III, ca salvator al Angliei. Nu continui cu exemplele, dar cred că aluzia sau intertextualitatea merită mai degrabă urmărite decât caracterul moralizator (dacă există vreunul) sau învăţămintele pentru viaţă, asemănările cu un serial de televiziune sau, cum am întâlnit într-un recent articol din Dilema, misoginismul lumii lui Martin.

Asta presupune însă un efort pe care mulţi nu sunt dispuşi să-l facă. După cum spune şi regula desenului a lui Wallace Wood 1. Niciodată nu desena ceea ce poţi copia. 2. Nu copia ceea ce poţi trasa. 3. Nu trasa ceea ce poţi decupa şi lipi.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →