Lucrare prezentata la Colocviul “Ion Hobana” 2011

„Căci unde-ajunge  nu-i hotar

Nici ochi spre a cunoaşte

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.”

Eminescu

Gânduri. Gânduri despre TIMP. Spui „gânduri despre timp” şi deja s-au dus două secunde. Gânduri, secunde, gânduri…

Sunt ani de când ţi-ai impus: nu vei scrie niciodată despre timp. Însă de-a lungul vremii ai încălcat această interdicţie de trei ori – şi de fiecare dată ţi-ai spus că e ultima oară.

Acum o încalci din nou, şi parcă-i vezi: în semiîntunericul dimineţii începutului de lume, aproape goi, patru oameni ghemuiţi lângă un foc. Îi auzi pronunţând sacadat grupuri de silabe, grai simplu, pentru nevoi vitale. Sunt cercetaşii. La o zi în urmă e restul grupului – ceilalţi bărbaţi, copiii, femeile, bătrînii… Când vor ajunge aici, vor vedea semnele: o frunză străpunsă de un beţişor înfip oblic în pământ şi cu o piatră plată pe ea – apă, la o jumătate de zi, între apus şi miazănoapte; câteva pietricele în jurul frunzei – păsări, vânat mărunt; o piatră mare cât pumnul – rămâneţi cinci zile să strângeţi provizii… Departe, la orizont, s-a iţit o geană de lumină. Lumina creşte încet, erupe: răsare soarele.

Răsare soarele şi nu poţi renunţa să înţelegi.

Timpul: „procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate”, sau: „Un continuum nonspaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă”… „Continuum nonspaţial”! Totuşi, e vorba de nişte definiţii extrase din dicţionare cu tradiţie. Greu… Soarele se revarsă peste savana africană. Cei patru adulmecă aerul, se privesc, se bat prieteneşte pe spate (aproape ca noi), transmiţându-şi reciproc încredere. Nu au dicţionare. Migrează din Africa spre celelalte continente. Au peste optzeci de mii de ani la dispoziţie să se împartă-n rase şi să ia în stăpânire Pământul. Acum râd şi habar n-au că folosesc timpul – o „mărime fizică fundamentală” precum temperatura absolută, intensitatea curentului electric… De ce faci asta? Dorinţă de-a şti sau trufie? Vrei să învingi Maşina Timpului?

Singura maşină a timpului de care dispune omenirea la începutul secolului al XXI-lea e telescopul. În limita maximei distanţe pe care o acoperă telescopul orbital Hubble, ceea ce vezi că se petrece acum s-a întâmplat cu 11 miliarde de ani în urmă.

Ce alt principiu să aibă o maşină a timpului?, una din cele cu pretenţii, desigur.

Va trebui să-ţi faci o idee clară despre ce ete TIMPUL; însă, precum vezi, nu dicţionarele sunt calea cea mai bună.

Rămâne fizica. Ştii ce te aşteaptă.

Mai întâi, câteva clarificări.

Vrei să-ţi trimiţi personajele în „susul” şi în „josul” Timpului; şi vrei să faci credibil un asemenea subiect – atât. Ambiţii deşarte? Cât de credibilă este ideea că electronul, fotonul şi altele ca ele se învârtesc, parte în sens orar, parte în sens antiorar? Cât de credibilă poate fi ştiinţa care admite că toate corpurile materiale au natură duală – corpusculară şi, totodată, ondulatorie? Cine poate garanta că Fizica nu bate câmpii cu ficţiuni mai fistichii decât în SF şi că, de fapt, descrie corect realitatea?

De fapt, eşti doar furios că nu poţi abandona proiectul nuvelei. Practic, în tine se luptă acum dorinţa de a nu părăsi un subiect pe care ai început să-l iubeşti şi groaza că este, probabil, cel mai dificil şi mai riscant dintre toate. Ăsta e adevărul – iar adevărul te face liber, aşa-i?

Încet-încet, simţi cum te aduni să faci faţă realităţii curente.

Realitatea – adică tot ceea ce eşti, şi tot ce-i dincolo de simţurile tale.

Te conectezi la realitate prin simţuri. Înţelepţii spun că nu-i destul: „Ca să ajungi la realitate, trebuie să treci prin purgatoriul imaginaţiei”; căci, pe baza poziţiei şi dinamicii informaţiilor senzoriale, imaginaţia umple „golurile” şi extinde sfera gândirii în afara ştiutului, creând modele care te ajută să înţelegi ce e dincoace şi dincolo de simţuri.

Trebuie să admiţi că senzaţiile sunt modele primare ale realităţii – modele termice, optice, olfactive… Totodată, întrucât organele de simţ au cam aceeaşi viteză de reacţie, ele pot colabora între ele, copiază cu o precizie mulţumitoare succesiunea şi simultanietatea stimulilor. Asta permite ca senzaţiile produse de un fenomen dat să fie „montate” într-o percepţie – o „imagine” a fenomenului ca întreg, un model al său, obligatoriu mai complex decât suma senzaţiilor care-l descriu – iar Aristotel şi Prigogine ştiu de ce: proprietăţile unui sistem reprezintă mai mult decât suma proprietăţilor componentelor sale.

Percepţiile sunt memorate şi, la nevoie, prin extragerea lor din memorie, sunt evocate în câmpul conştientului ca reprezentări. Şi ele sunt nişte modele. Pe baza lor, individul uman reproduce sau recunoaşte ceea ce îi este deja cunoscut. Pe de altă parte, însă, percepţiile şi reprezentările pot fi reorganizate într-o formă cu totul nouă printr-un act de creaţie: a imagina… „neimaginatul”. Sunt plăsmuirile artei SF.

Cum rămâne cu necunoscutul?

Te gândeşti la două atribute ale speciei tale: imaginaţia şi raţiunea.

Şi-atunci îi revezi: par să aştepte ceva. Din când în când, vorbe în graiul acela sacadat. Unul dintre ei îşi ia suliţa, se ridică, cere suliţele celorlalţi – nişte arme admirabile: suple, uşoare, dar evident rezistente, cu vârfuri tăioase de silex. Omul alege două suliţe, verifică să fie egale; apoi face câţiva paşi, se opreşte; înfige o suliţă în pământ (perfect vertical!) iar pe cealaltă o aşează jos, cu capătul cozii lipit de vârful celeilalte şi… în umbra ei. Un triunhi isoscel dreptunghic! Nu trebuie să fii Pitagora ca să înţelegi: când umbra prelungă a suliţei vericale va avea lungimea suliţei culcate, atunci… Atunci, ce?

Nu contează. Ai asistat la improvizarea unui ceas solar şi eşti uimit: de unde ştiu „sălbaticii” ăştia de suma unghiurilor? Dar cum de ştiau membrii tribului Dogon că steaua Sirius are un companion „infinit de mic şi de greu”? Tradiţii orale apărute cu  secole (câte oare?) înainte observarea „piticei grele” prin anii ’70 ai secolului trecut cu un telescp de mare putere?

Abordarea necunoscutului presupune acea creativitate în care îmaginaţia şi raţiunea contribuie în părţi egale. Mai precis, imaginaţia trebuie să construiască o „ficţiune” raţională din „ficţiunile” imaginate de raţiune.

Ficţiunile fizicii sunt notorii: experimente (iniţial) imaginare – precum acela care a condus la formularea paradoxului Einstein-Podolsky-Rosen (1935) şi mai apoi la experimentele de teleportare (din 1997 încoace); particule mai mult sau mai puţin elementare (iniţial) imaginare – toate cele studiate din ultima decadă a secolului al XIX-lea până azi; situaţii (iniţial) imaginare – „alchimia” transmutaţiilor nucleare; etc.

Gradul de fidelitate al modelelor se verifică prin măsură – proces care viciază legic valoarea mărimii măsurate. Însăşi viteza sistemului în care se face măsurarea afectează valoarea parametrului măsurat. Aşa că nu te miri de ce angoasa pândeşte în această lume a modelelor imperfecte.

Desigur, nu poţi să nu-ţi aminteşti că în fizică există acel capitol micuţ numit „fizica newtoniană”, unde Spaţiul şi Timpul sunt considerate continue, inflexibile, imuabile, preexistente şi date pentru totdeauna, iar fotonul – o „biluţă”! Dar, totodată, nu poţi ignora „titirezul” undă-corpuscul cu sarcină negativă care, de peste un secol, face legea pe Pământ – chiar şi în clipa asta, când baţi la tastatură.

Într-un astfel de moment recunoşti că modelele funcţionează numai în limite bine definite: construite pe baza informaţiilor fragmentare date de simţuri şi completate pe ici, pe colo cu „ficţiuni raţionale”, ele explică doar „faţetele accesibile” ale necunoscutului.

Conştientizarea acestui fapt creează nelinişti. Parte din aceste nelinişti se întrupează în ficţiunile artei, acestea revenind să inspire ficţiunile ştiinţei ca printr-o buclă de retroaferenţă, efectul modificându-şi cauza.

Frecvent, poţi cade în păcatul omenesc de-a considera un model sau un concept ca fiind realitate nemijlocită, adică uitând că e o ficţiune. Cazul conceptului TIMP e tipic.

Există modele matematice în care spaţiului tridimensional (figurat prin coordonatele x, y,z) i se asociază timpul (ca o a patra coordonată, t), ca în teoria relativităţii restrânse; şi asta doar pentru că fiecărui sistem studiat i se asociază un asemenea sistem de coordonate. Fie Pământul un prim sistem şi, în chip de-al doilea sistem, o astronavă de mare viteză. Din cauza decalajului de viteză, un observator aflat departe, în Spaţiu, va observa că ora navei diferă de ora Pământului – şi chiar de propiul „fus orar”! Cum poţi folosi modelul ăsta pentru înţelege timpul astfel încât să poţi călători „prin el”?! Cât de fidel este realităţii modelul acestui „continuum cvadridimensional” – „spaţiu-timpul” din relativitatea restrâsă?

Poate vei avea mai mult noroc la relativitate generalizată? Aici, spaţiul poate fi modelat fizic: o folie de cauciuc întinsă în plan orizontal. Orice greutate aşezată pe ea creează o depresiune care imită atracţia gravitaţională a obiectului de pe folie – şi a timpului din jurul lui. Or, admiţând în continuare asocierea spaţiului cu timpul, o pliere a continuumului spaţiu-timp ar suprapune într-o clipă două puncte incluise lui, oricât de îndepărtate! Nu prea merge să îndoi spaţiul cu mijloace oneste, aşa-i? Mai încearcă.

…Şi încă n-ai găsit pricipiul care ar putea controla convenabil a patra dimensiune. Sau, de fapt, nu vrei să recunoşti că orice cale de a-ţi călători personajele pe căile timpului îţi scapă printre degete. Pe măsură ce soarele se ridică, vezi umbra suliţei înfipte în pământ scurtându-se treptat, dar mai are până să fie egală cu suliţa din iarbă. Vânătorul care a făcut „ceasul solar” observă că umbra suliţei verticale nu mai cade pe suliţa orizontală. Mormăie ceva, se ridică şi… mişcă vârful armei la stânga, depăşind umbra. Evident, eşti uimit: „sălbaticul” ăsta ştie bine ce face; pentru că acum suliţa orizontală „aşteaptă” să cadă umbra pe ea; se va întâmpla, probabil, chiar atunci când lungimea umbrei va fi egală cu a suliţei – cam pe la ora nouă şi jumătate.

Aşteptarea continuă.

Nu au alt bagaj în afară de burdufurile cu apă şi suliţe. Logic: se deplasează înaintea grupului pe distanţe mari, trebuie să alerge. Imperceptibil, umbra suliţei continuă să se scurteze. „Procesele fundamentale ale naturii există dincolo de spaţiu-timp, dar generează evenimente care pot fi localizate în spaţiu-timp [1] – aşa spunea Powell; iar evenimentele „pot fi localizate” numai de un observator, absenţa lui lăsându-le acolo unde le e locul, adică dincolo de conceptele prin care încercăm să „traducem” pe limba noastră universul.

Savana africană pare să n-aibă capăt. Gânduri…

Ştii că „Orice sistem supus unei constrângeri îşi modifică starea în sensul diminuării constrângerii”. Deşi de-a lungul timpului acest adevăr simplu a fost formulat în varii feluri, această formulare a lui Le Chatelier (1884) îţi e cea mai dragă: ea exprimă cu eleganţa simplităţii principiul care guvernează, probabil, nu doar universul nostru, ci toate universurile posibile – trecute, prezente şi viitoare. Ca atare, poţi să afirmi că apariţia vieţii este rezultatul fenomenului ce ilustrează principiul lui Le Chatelier.

Dacă ignori faptul că, de la particulele elementare până la galaxii, „totul oscilează” (cum spun hinduşii de vreo cinci mii de ani încoace), ai putea să juri că timpul e mai degrabă o „invenţie” a biosistemelor: viaţa s-a născut într-un mediu cu variaţii ritmice de temperatură, luminozitate etc.; iar în asemenea condiţii, organismele nu se pot forma decât ca sisteme oscilante, adaptarea lor având semnificaţia unor oscilaţii „în fază” cu mediul.

Practic toate vieţuitoarele terestre – incluzând ciuperci, plante, alge albastre-verzi, cianobacterii etc. – dispun de un ritm biologic legat de alternanţa zi-noapte. De aceea se susţine frecvent că biosistemele prezintă în plus o „a patra dimensiune”, timpul. Afirmaţia aceasta ţi se pare, totuşi, abuzivă: adaptarea la ritmul circadian nu înseamnă că, spre deosebire de sistemele nevii, biosistemele şi-au însuşit o mărime fizică fundamentală din categoria masei, lungimii ori altor asemenea… „dimensiuni”. Timpul e conceptul de „măsură a mişcării”, nu mişcarea în sine, oricât ar fi ea de oscilantă.

Crezi mai degrabă că adevărata „dimensiune în plus” a biosistemelor constă în aceea că au învăţat să evite şi (sau) să folosească aceste oscilaţii ale parametrilor de mediu în funcţie de propriile necesităţi. Iar omul nu putea face excepţie.

La om, după conceptualizarea spaţiului fizic tridimensional, nevoia de raportare şi la „spaţiul” unidimensional al „trecerii” evenimentelor a reclamat crearea conceptului „timp – iar ontogenia repetă filogenia acestei conceptualizări: copiii iau act mai întâi de prezenţa spaţiului, şi ceva mai târziu capătă percepţia timpului.

Există o copilărie a civilizaţiei, dar şi a speciei umane. Întrucât „spaţiul are adesea semnificaţia de durată”, cum observa L. Mariot, „supraînălţarea” spaţiului în aşa-zisa „a patra dimensiune” a fost o urgenţă adaptativă în anii tineri ai devenirii noastre: simţul temporalităţii s-a dezvoltat cam „în grabă” pe o copie a tiparului de percepere a ordinii obiectelor văzute de subiectul aflat în deplasare. Ştii, doar, că informaţia vizuală ajunge şi la glanda pineală, ritmând secreţia ei de melanotonină şi, prin asta, informând structurile neuro-glandulare cu privire la alternanţa zilnică lumină-întuneric, reglează reacţiile şi secreţiile în ritmurile fiziologice consacrate de evoluţie; mai ştii că, de fapt, „ora oficială” a organismului este dată de neuronii nucleului suprachiasmatic (deasupra locului de încrucişare a nervilor optici), formaţiune ce comunică în mod continuu cu glanda pineală. Se relevă, deci, legătura dintre fluctuaţiile impulsurilor nervoase retiniene secundare observării succesiunii obiectelor din peisaj în timpul mersului şi perceperea succesiunii evenimenteleor. Ar putea fi, oare, posibil ca modificări specifice induse acestui „orologiu” să determine „salturi” în timp?

Aşa ajungi la concluzia că există şi o „copilărie” a înţelegerii fenomenelor lumii.

…De parcă era nevoie: acum, umba are lungimea suliţei din iarbă, marcând un sfert de zi-lumină. Cercetaşii îşi lungesc gâturile către sud-vest, scrutând orizontul. Nu se vede nimic, dar ei continuă să privească în direcţia aceea. Umbra s-a scurtat cu vreo trei degete şi ei par neliniştiţi. Schimbă fraze scurte, gesticulează, par a se fi angajat într-o dispută. Umbra a depăşit vârful de silex şi continuă să se scurteze.

Concluzie: sisteme cu viteze diferite manifestă procese ce se desfăşoară cu viteze diferite, fapt demonstrat de experimente şi de practică. Deci, timpul rămâne un concept care se referă la durata fenomenelor şi la ordinea lor. O călătorie în… aşa ceva implică schimbarea sensului de desfăşurare a fenomenelor – deci a cauzalităţii.

Dacă te gândeşti bine, Stephen Hawking are dreptate: legile naturii nu fac distincţie între trecut şi viitor; dar tot el atrage atenţia asupra celor trei factori pentru care nu există cale spre trecut: factorul termodinamic (entropia creşte legic şi continuu), factorul psihologic (ne amintim trecutul, nu viitorul) şi factorul cosmologic (creşterea distanţelor dintre galaxii, stele şi planete – „deplasarea spre roşu”). Sigur, şi cele două conuri „de lumină” aşezate vârf în vârf, unul figurând evenimetele trecute, altul pe cele viitoare; şi undeva, unde vârfurile lor se unesc, un autor aşteaptă să-i vină o idee cum n-a mai fost…

Acum îi vezi şi tu: două siluete răsar şi cresc în zare. Desigur, aleargă. Unul poartă ceva pe umeri, probabil un animal de mărimea unui cîine. Au vânat, au adus hrană. Ceilalţi patru cercetaşi îi aclamă viguros, şi întârziaţii se tot apropie, străbătând alert câmpia prin valuri de dogoare.

Mai mult sau mai puţin „la plezneală”, de mai mulţi ani o publicaţie săptămânală afirmă în fiecare număr: „Cititorii noştri sunt la fel de inteligenţi ca şi noi”. Oare au habar cât de bine au nimerit-o? Căci, de fapt, ăsta e secretul autorului de succes: să scrie pentru cititori ca el, după cum telenovelele au spectatorii lor, publicaţiile de sport au cititorii lor… şi tot aşa.

Ei bine, mulţi dintre cititorii pasionaţi de SF preferă subiecte credibile. Au şi motive: asemenea trucajelor reuşite din filme, o lectură SF cu subiect credibil oferă o satisfacţie incomparabilă cu a uneia care bate câmpii oricât de graţios; pentru că, în genul ăsta de literatură, credibilul naşte spectaculosul. Tu eşti convins că poţi realiza nuvela – şi n-ar fi prima oară; pentru că, în ciuda oricăror păreri contrare (şi sunt multe), ştii că eşti fericita victimă a unui context genetic şi social favorabil. O afirmaţie extrem de subiectivă? Sau poate să fie, totuşi, obiectivă? E vorba de… cum spunea Paller: „subiectivitate obiectivă”.

Aşadar, continuă. Vei construi o naraţiune care să placă – ţie şi cititorilor care aşteaptă; şi nu vrei să-i dezamăgeşti. Iată de ce ţi-ai interzis să abordezi tema călătoriei în Timp, iată de ce ai încălcat de trei ori această interdicţie şi iată de ce nu vrei să cedezi acum, când eşti pe punctul să o faci a patra oară. Hawking, însă, te avertizează: natura dispune în mod sigur de legi care împiedică imixtiunile potenţial sinucigaşe ale viitorului în afacerile trecutului. Aşa să fie oare? Principiul lui Le Chatelier zice că da.

Poate se înşeală. Poate că, totuşi, timpul e un fel de spaţiu… Oare cîţi ani ţi-ar trebui ca, luând-o la pas, agale, să te întorci măcar pe la începutul anilor ’90?

Simţi deprimarearea. Cei şase „sălbatici” fac sfat gesticulând viu şi vorbind în limba aceea a lor sacadată. Ştii că vor popula Asia, Europa, Americile… Vor coloniza planete, vor construi Maşina Timpului – doar au peste optzeci de mii de ani la dispoziţie!

Îi vezi cum se ridică-n picioare cu suliţele-n mâini şi, fără vorbă, pornesc spre nord-est într-o alergare uşoară.

Te ridici şi tu. Pentru că eşti unul de-al lor. Şi te grăbeşti să-i ajungi din urmă.

Ovidiu Petcu s-a născut  pe data de 30.09.1955, în Căzănești, jud. Ialomita; scriitor, critic SF, organizator, promotor, animator, machetist; membru al cenaclului Club XXI, președinte onorific al cenaclului Planetar din 1994, membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.  A debutat în 1990, în CPSF Anticipația, cu povestirea „Domnului Frankenstein, cu dragoste”.  În 1999, i-a apărut volumul „Chipul Pămîntului*Oameni în spațiu” (Ed. Carminis, 1999).  A publicat în Quasar, Dependent SF, Helion, String, Almanahul Science-Fiction 2007, România literară etc. A participat cu machete la 5 expoziții, obținînd două premii. Între 1987 și 1997 a obținut 16 premii literare. Textul său „Cimpanzeii albaștri” poate fi citit la adresa :
http://www.carteamea.net/ovidiu-petcu-cimpanzeii-albastri/


[1] „The fundamental process of nature lies outside space-time but generates events that can be located in space-time [POWELL, A.: QUANTUM PSYCHIATRY – WHERE SCIENCE MEETS SPIRIT, http://www.rcpsych.ac.uk/college /sig/spirit /publications/powell_QP_WSMS.pdf].