Lucrare prezentată la Colocviul “Ion Hobana” 2011

Când, în 1966, Premiul Hugo pentru „Cea mai bună serie din toate timpurile” a fost câştigat de Fundaţia lui Asimov, fanii votanţi au arătat că cititorii de literatură science fiction sunt convinşi că istoria nu-i o succesiune haotică de evenimente. Sigur, legile acesteia sunt complicate şi greu de descoperit, dar există. Evenimentele istorice pot fi comparate cu evenimentele meteorologice: sunt multe, schimbătoare, iar importanţa lor şi nivelul lor de prioritate sunt greu de apreciat. Dar, ca şi în cazul acestora, o prelucrare statistică serioasă poate să conducă la descoperirea unor legităţi.

Iar dacă problema legilor istoriei nu mai reprezintă o problemă pentru amatorii de literatură SF, atunci aceste legi ar putea fi folosite nu numai pentru a afla care va fi evoluţia istorică în viitor, ci şi pentru speculaţii legate de trecut. La urma urmei, celebra frază a lui Blaise Pascal – Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, alta ar fi fost istoria lumii – reprezintă un mod foarte răspândit de a privi motivele care au stat la baza desfăşurării evenimentelor de altă dată.

De fapt, modul de abordare al problemelor tipic literaturii SF (ce-ar fi dacă) se potriveşte foarte bine pentru speculaţii istorice. Ce-ar fi fost dacă Napoleon ar fi învins la Waterloo? Cum ar fi arătat lumea actuală în acest caz? Care ar fi fost evoluţia socială, culturală, tehnologică? Dar dacă armada spaniolă ar fi învins flota britanică, iar Elisabeta ar fi fost înlăturată de pe tronul Angliei?  Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler şi aliaţii săi ar fi câştigat Al Doilea Război Mondial?

Descoperim deci că speculaţia istorică oferă o mulţime de subiecte interesante, care meritau băgate în seamă. Şi pentru că erau interesante, s-au găsit o mulţime de autori care să le folosească.

A apărut astfel un subgen literar, un soi de science fiction în care ştiinţa ce stă la baza ficţiunii este istoria.

Spre deosebire de science fiction-ul obişnuit (care este o literatură de anticipaţie, deci care încearcă să imagineze un viitor posibil), avem de-a face cu o literatură care imaginează un trecut posibil.

Adică, într-un fel, avem de-a face cu un SF întors pe dos.

Dar lucrurile nu se opresc aici.

Alţi autori le împing mai departe, nu se mulţumesc să imagineze un univers în care lucrurile s-au abătut la un moment dat de la cele cunoscute, ci imaginează un univers în care evenimentele istorice sunt complet schimbate faţă de cele pe care le cunoaştem. Mai mult, la un moment dat unii autori au imaginat o mulţime de universuri – între care există diferenţe minore sau, după caz, diferenţe foarte mari – iar eroii lor trec din unul în altul, descoperind cu surprindere deosebirile faţă de lumea din care vin.

Bineînţeles, aceste universuri – diferite între ele – respectă legile fizice şi istorice ale universului nostru, fiind, de fapt, variante ale lumii în care trăim.

Dar imaginaţia autorilor e nelimitată. Ca atare, unii dintre ei îşi închipuie un Pământ pe care specia inteligentă nu descinde din mamifere, ci din reptile. Alţii îşi imaginează un Pământ aparent neschimbat, dar cu locuitori cu puteri paranormale (în care, de exemplu, Napoleon este un mare general pentru că poate vrăji mulţimi imense, făcându-le să-l urmeze în luptă). Iar alţii îşi imagineză războaiele dintre Franţa lui Napoleon în condiţiile în care fiecare tabără are le dispoziţie vrăjitori care influenţează desfăşurarea bătăliilor – sau în condiţiile în care bătăliile navale din istoria noastră sunt înlocuite cu bătălii aeriene, purtate cu ajutorul dragonilor…

Alţii nu merg chiar atât de departe, ci se mulţumesc să-şi imagineze o lume în care tehnologia a rămas la nivelul maşinilor cu aburi din perioada victoriană.

Există, deci, o mulţime de ficţiuni care au un element comun: istoria, în care adevăratul erou este timpul. Există şi o definiţie comună a acestor ficţiuni?

Dacă vom căuta în dicţionarele europene, vom afla că acest tip de ficţini se numeşte ucronie. Termenul, inventat de Charles Renouvier, prin 1875, după modelul termenului utopie, înseamnă timpul care nu există – adică e vorba de evenimente care se petrec într-un timp fictiv. Tot din aceste dicţionare vom afla că anglofonii nu folosesc decât rareori acest termen, preferându-l pe cel de lumi alternative sau istorie alternativă.

Dacă vom căuta în dicţionarele englezeşti, vom descoperi, după cum ne aşteptăm, că istoria alternativă este un gen de ficţiune în care acţiunea se petrece într-o lume în care istoria se deosebeşte de istoria lumii actuale. Şi, tot după cum ne aşteptăm, aflăm că în Europa acest gen de ficţiune se numeşte utopie.

La prima vedere, s-ar părea că-i vorba doar de denumiri diferite.

De fapt, lucrurile sunt un pic mai complicate.

Toate dicţionarele, fie ele franţuzeşti sau americane, sunt de acord că primele lucrări literare ale genului sunt Histoire de la Monarchie universelle: Napoleon et la conquete du monde, de Louis Geoffroy (1836),  – care imaginează că Napoleon a cucerit Rusia în 1811, apoi şi Anglia, în 1814, unificând întreaga lume sub conducerea sa – şi povestirea lui Nathaniel Hawthorne, Ps Correspondence, publicată în 1845, în care eroul principal, considerat nebun, percepe o altă realitate, în care vieţuiesc personalităţi decedate în realitate.

Adică într-un caz avem o poveste despre o lume în care istoria s-a modificat la un moment dat – deci un soi de istorie speculativă -, iar în celălalt caz avem de-a face cu o lume diferită de a noastră – adică o operă mai degrabă ficţională şi mai puţin speculativă.

Dacă ţinem seama şi de faptul că la sfârşitul anilor 40 – începutul anilor 50 în America s-au publicat o mulţime de romane SF bazate pe teoria multiuniversurilor, este evident de ce în literatura anglofonă s-a înrădăcinat termenul de istorie alternativă sau de realitate alternativă, termen care a fost folosit şi pentru textele lui Poul Andreson sau ale lui Harry Turttledove, în care erau descrisese modificări ale istoriei universului nostru. După cum în Franţa, ciclul lui Michel Jeury, Les Colmateurs – care descria eforturile unui grup de specialişti de a astupa crăpăturile dintre multiuniversuri – era considerat o ucronie.

Fără a intra în detalii, fără a povesti conţinutul unor cărţi sau a înşira nume de autori, vom încerca să arătăm că denumirile diferite exprimă, de fapt, conţinuturi diferite. În ultimii doi ani au început să apară în presa literară glasuri care susţin – deocamdată cu timiditate – că avem de-a face cu subgenuri diferite.

Dicţionarele franţuzeşti dau următoarea definiţie ucroniei: naraţiune care se desfăşoară într-o lume similară cu a noastră până la un anumit moment, când are loc un eveniment diferit de cel pe care îl cunoaştem noi. Acest eveniment se numeşte punct de modificare. Autorul îşi imaginează apoi care ar fi fost evoluţia lumii noastre după acel eveniment.

Spre deosebire de ucronie, realitatea alternativă imaginează o lume în care nu există un asemenea eveniment. Lumea prezentată de autor se deosebeşte de cea pe care o cunoaştem noi, fără să existe o explicaţie pentru această deosebire, fără să existe un  punct distinct de modificare.

Diferenţele dintre utopii şi realităţi alternative sunt, uneori, dificil de sesizat. Astfel, romanul lui Philip K. Dick, Omul din castelul înalt, este, după toate aparenţele, o ucronie – Germania şi Japonia au învins Statele Unite în Al Doilea Război Mondial şi şi-au împărţit teritoriul acestora. Numai că, la un moment dat, personajul principal al romanului alunecă pentru scurt timp într-o altă realitate, în care Statele Unite câştigaseră războiul…

Romanele de speculaţie istorică cu tentă SF pot fi încadrate – cu uşurinţă sau mai dificil – în una dintre cele două categorii.

Romanele care recurg la folosirea tehnologiei victoriene – maşini cu aburi, baloane, străzi iluminate cu gaz – alcătuiesc deja un subgen – steampunk – subgen care începuse prin a fi un soi de ucronie cu limitări tehnologice, dar care, în ultimii câţiva ani, tinde să rupă orice legătură cu istoria şi încearcă să-şi creeze reguli proprii, imaginând fie un viitor în care tehnologia a regresat până la nivelul victorian, fie combinând tehnologia aburilor cu zombi sau alte minunăţii.

Cum putem să catalogăm ficţiunile istorice cu elemente fantastice? Unele dintre ele – de exemplu ciclul The Tales of Alvin Maker, al lui Orson Scott Card – pot fi încadrate fără probleme în categoria realităţilor alternative. La urma urmei, într-un univers alternativ, în care evenimentele istorice diferă de cele din lumea noastră, pot să apară oameni cu puteri pranormale.

În schim, naraţiuni fantasy de genul Jonathan Strange & Mr Norrell, de Susanna Clarke,  sau Dragonul maiestăţii sale, de Naomi Novik, în care istoria este evident cea din universul nostru, ar putea constitui un subgen pe care l-am putea denumi fantasy ucronic.

Indiferent dacă veţi accepta sau nu clasificarea şi definiţii propuse aici, putem concluziona că ficţiunile de speculaţie istorică au următoarele caracteristici:

– autorul este un bun cunoscător al istoriei, fiind în stare să găsească subiecte interesante pentru cititori

– cititorii unor asemenea ficţiuni sunt ei înşişi pasionaţi de istorie, fiind astfel capabili să înţeleagă subtilităţile speculative ale autorului

– atât autorul, cât şi cititorii sunt convinşi că în istorie există legităţi şi legături cauză-efect, că modificarea unui eveniment are în mod obligatoriu ca efect modificări în istoria ulterioară evenimentului respectiv.

Dar cea mai importantă concluzie este aceea că istoria s-a dovedit o ştiinţă interesantă, care poate oferi literaturii science fiction subiecte atrăgătoare şi instructive.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →