Lucrare prezentată la Colocviul “Ion Hobana” 2011

 

Principiul parcimoniei, numit şi Briciul lui Ocam prevede ca dintre mai multe explicaţii posibile pentru un fenomen, să fie acceptat cel mai simplu , cel care implică un număr minim de entităţi. Sau de variabile, dacă e să vorbim un limbaj ştiinţific. Altfel spus, acolo unde avem deja o explicaţie şi aceasta corespunde în totalitate şi explică pe deplin fenomenul, nu e nevoie să complicăm lucrurile. Principiul acesta poate fi aplicat şi în cazul unor afirmaţii uluitoare, pe care eu sunt tentat să le numesc aiuritoare, apărute în ultima vreme. Mă refer la toate  afirmaţiile senzaţionale, atribuite unor oameni de stiinţă, despre iminentul sfârşit al lumii în 2012.  Astfel am citit articole despre Uranus şi Neptun că şi-au schimbat polii magnetici. Am zâmbit. Am citit apoi despre Jupiter că şi-a dublat câmpul magnetic şi m-am minunat. A urmat apoi cireaşa de pe tort cu o afirmaţie despre centura fotonică, un fel de struţo-cămilă cosmică, o zonă în care energia e mai intensă şi care are proprietatea de a ne contracta timpul.

Timpul, nici mai mult nici mai puţin decât tocmai timpul. Motiv pentru care nu mai reuşim să facem tot ce ne propunem. Altfel zis cele douăzeci şi patru de ore ale zilei, deşi nu se împuţinează, totuşi ziua e mai scurtă. Nu se modifică nici numărul minutelor într-o oră şi nici numărul secundelor într-un minut  şi nici măcar secunda nu-şi schimbă durata, totuşi timpul se contractă. Aşa afirmă nişte oameni de stiinţă autodeclaraţi şi tot ei susţin că în 2012 timpul se termină. Ca apa la robinet, aş adăuga eu, dai drumul, dar nu mai curge…

Recunosc că am râs, dintr-un motiv evident. Dacă timpul suferă astfel de modificări atunci toate fenomenele se adaptează la acest nou timp, iar noi, oamenii, cum trăim în interiorul acestui sistem, nu vom observa nici o schimbare, pentru simplul motiv că nu dispunem de posibilitatea comparării duratelor de dinainte cu duratele noi. Iar în raport cu cele aproximativ nouă miliarde de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale atomului de cesiu 133 aflat în repaus, la zero Kelvin, secunda rămâne neschimbată. Aşadar nu vom observa nici o schimbare. Chiar mai mult, niciodată, nimeni, în nici un fel nu va putea determina o astfel de schimbare, nici măcar în cazul în care se va întâmpla. Drept concluzie, aş îndrăzni să spun, că avem aici de-a face cu exact inversul Briciului lui Occam. S-a născocit o centură fotonică a cărei existenţă este dovedită de un fenomen imposibil de măsurat, de observat, de determinat sau de perceput în vre-un fel şi cu astfel de descoperiri ameţesc unii lumea credulă. Eu m-am distrat o vreme, apoi am căzut pe gânduri. Nu legat de ce se afirma în acel articol, nici pomeneală, ci doar pornind de la bizareria acelor afirmaţii, m-am gândit la vieţile noastre, mai exact la durata vieţii umane, la timpul care ni s-a dat să-l petrecem pe faţa Pământului. Noi trăim şaptezeci-optzeci sau chiar o sută de ani. Unora li se pare puţin, altora li se pare mult. Există însă fluturi care trăiesc doar o singură zi. Ce ar spune ei despre propria viaţă? Că e scurtă? Ori există şi printre fluturi câţiva cărora o viaţă de o zi li se pare lungă?

Aşa ajungem să ne gândim la relativitatea timpului. Nu mă refer acum la relativitatea descrisă de Einstein, ci la relativitatea dată de percepţia noastră. Dacă vă întreabă cineva ce aţi făcut anul trecut vă amintiţi câteva evenimente, câteva bucurii, câteva reuşite, câteva eşecuri. Toate astea totalizează câteva ore, dar aţi trăit întregul an. V-aţi apropiat de punctul terminus nu doar cu acele câteva ceasuri, ci cu un an întreg, dar n-aţi rămas decât cu acele clipe răzleţe. Uneori o oră e lungă cât o viaţă, dar vorbind cu oameni aflaţi deja pe ultima sută de metri am aflat că întreaga lor viaţă li se pare scurtă cât o zi. Parcă ieri au fost copii şi se jucau, parcă ieri au terminat şcoala, parcă ieri şi-au întemeiat propria familie. Parcă ieri au fost toate, întreaga lor viaţă s-a comprimat într-o unică zi trecută. În cazul aşteptărilor se întâmplă invers şi toate se vor întâmpla mâine, cu toate că nu există două aşteptări identice, cum spunea Paler.

Am cunoscut cândva un om bătrân, trecut de optzeci de ani, care spunea că a trăit trei vieţi. Pentru el copilăria şi tinereţea au fost o viaţă întreagă. Cei trei ani petrecuţi pe front şi cei cinci ani de prizonierat în îndepărtata Siberie au fost o a doua viaţă. Iar la întoarcere acasă a găsit o lume atât de schimbată şi într-atât l-au schimbat cele trăite, încât îşi privea viaţa ca pe una nouă. Ascultându-l am fost nevoit să-i dau dreptate, atâtea i s-au întâmplat, de atâtea îşi amintea, încât erau deajuns pentru trei vieţi, nu doar pentru una. Contează aşadar nu câţi ani trăim, ci măsura în care ne umplem aceşti ani.

Ne-am obişnuit să privim timpul ca fiind o scurgere lentă, măsurabilă, una care ne poartă dinspre trecut, prin prezent, către viitor. Una căreia i se supun toate. Teoria relativităţii restrânse ne-a demonstrat matematic că până şi timpul poate fi supus de ştiinţă, că există factori de care depinde, care îi pot influenţa trecerea. Astfel, un corp care s-ar deplasa cu viteza luminii, adică cu viteza de 299.792.458 metri pe secundă faţă de un reper ar avea timpul zero faţă de acesta. Iată aşadar o metodă de a trăi infinitul. Numai că la acea viteză orice corp material ar avea şi masa infinit. Nu intru în detalii pentru a explica ce ar însemna asta, mai ales că atingerea acelei viteze este o imposibilitate fizică, dar vreau să atrag atenţia asupra unui amănunt care transformă această posibilitate într-un paradox. Să presupunem aşadar, de dragul mult îndrăgitului nostru science-fiction, că acest lucru este posibil, că am construit o rachetă care se îndepărtează de Pământ cu o viteză foarte apropiată de cea a  luminii. Asta înseamnă că în timp ce pe planeta noastră trece un mileniu, la bordul navei ar trece doar o clipă. Dar dacă acea navă se distanţează cu această viteză, atunci matematic putem considera că ea stă pe loc şi Pământul se îndepărtează, caz în care la bordul navei trebuie să spunem că trece mileniul în timp ce pe Pământ se scurge o singură clipă. Alt mod de a clarifica situaţia decât folosirea unui sistem de referinţă extern nu avem, iar eu, de dragul exerciţiului, vă propun un sistem care se deplasează cu aproape jumătate din viteza luminii atât de nava noastră, cât şi de Pământ. În acest caz, faţă de sistemul nostru decalajul temporal al navei şi al Pământului ar fi acelaşi, timpul s-ar scurge similar atât la bordul navei cât şi pe Pământ, în raport cu acel sistem. În raport cu Pământul în acel sistem ar trece jumătate de mileniu într-un mileniu de timp local, iar la bordul navei doar o clipă. Şi oricâte alte sisteme similare am folosi drept reper ne-am lovi de acelaşi paradox, celelalte corpuri ar trebui să fie concomitent şi în acelaşi timp, cât şi în timpuri diferite. Singurul mod în care am putea verifica efectele reale ale acestei teorii ar fi o aplicaţie practică, din păcate imposibil de realizat. Iar acolo unde nu avem instrumentele necesare pentru a face o determinare ştiinţifică precisă, dintr-un reflex vechi şi bine întipărit, apelăm la credinţă sau la imaginaţie. Credinţele ne-au născut zeii şi cu asta şi-au împlinit deja menirea, oferă o consolare reală prin utilizarea unor mijloace virtuale. A rămas imaginaţia să ne ofere răspunsuri acolo unde cele furnizate de credinţe nu ne satisfac, iar cele oferite de ştiinţă eşuează. Aşa ajungem din nou pe tărâmurile ştiintifico-fantasticului. Pentru a nu folosi termenul gratuit, trebuie să pornim din realităţile ştiinţifice, să considerăm rezultatele furnizate de ştiinţă ca bază de pornire în explorarea noastră imaginară şi să speculăm posibilităţile probabile. Să acceptăm că o navă care se distanţează de Pământ cu o viteză apropiată de cea a luminii, va avea timpul mult încetinit. Nu putem însă uita dimensiunile spaţiului care ne înconjoară. Ar face ceva mai mult de patru ani până la Proxima Centauri, cea mai apropiată stea, opt ani şi jumătate până la Sirius, zece ani şi jumătate până la Epsilon Eridani şi încă atât pentru a reveni pe Pământ, fără să mai luăm în considerare şi timpii necesari pentru accelerare şi frânare. Douăzeci şi unu de ani călătoria, timp suficient cât să ajungă călătorul într-o lume total schimbată faţă de cea din care a plecat. Acum douăzeci şi unu de ani Internetul era format din trei sute de mii de calculatoare interconectate, era ceva mărunt, aş zice chiar nesemnficativ din punctul de vedere al vieţii sociale, din moment ce erau folosite în principal de instituţii pentru stocarea şi accesarea uşoară a unor date. În zilele noastre este o prezenţă continuă în tot ce facem, socializăm, ne jucăm, muncim, ne facem cumpărăturile sau ne îndrăgostim pe Internet. Iar asta e doar una dintre schimbări. Cine vorbea acum douăzeci de ani de terorism? Cine avea un telefon mobil pentru a fi mereu de găsit? Cel care ar fi lipsit în aceşti douăzeci de ani de acasă s-ar pomeni într-o lume diferită. Multe dintre informaţiile aduse de el n-ar mai avea nici o importanţă, deoarece între timp am găsit metode să facem determinări fără să mai facem deplasarea până cine ştie unde. Asta e în cazul unor călătorii scurte. Dacă cineva ar da o „fugă” cu viteza luminii până în centrul Galaxiei noastre, s-ar întoarce de acolo peste cincizeci şi şase de mii de ani, adică mult mai mult timp decât ne-a luat să parcurgem drumul de la foc până la nave spaţiale. Ce informaţii ar putea aduce şi pentru cine? Ştiinţa deocamdată nu are soluţii la problema parcurgerii distanţelor astronomice într-un timp convenabil pentru oferirea unor răspunsuri, iar noi, curioşii, nu avem vieţi îndeajuns de lungi cât să apucăm acele timpuri când soluţia va fi găsită. Nu ne ramâne aşadar decât să apelăm la speculaţii. Iar ficţiunea are soluţii şi pentru problema asta. Existenţa găurilor negre ne permite să presupunem că există şi inversul acestora şi că între cele două s-ar putea calători instantaneu, un fel de cuantificare spaţială la cerere. Există şi varianta născocirii unui subspaţiu care ne-ar permite folosirea unor scurtături între stelele îndepărtate, dar preferata mea dintre toate este varianta folosită Frederik Pohl în Poarta: ce n-a reuşit omenirea să construiască, au făcut-o extratereştrii, nişte portaluri care leagă ca o pânză de păianjen diferite puncte din univers şi în mod convenabil nouă, au dispărut pentru a permite omenirii să le folosească artefactele.

Toate sunt deocamdată simple supoziţii, să nu uităm însă că aşa au fost şi calătoriile în spaţiu sau sub ape pe vremea când Jules Verne apela la speculaţii ficţionale pentru a satisface nevoia de explorare a semenilor, în spaţii încă inexplorabile. Să nu uităm că şi sateliţii de comunicaţie au fost simple speculaţii într-un roman a lui Clarke, dar au devenit realitate.

Înainte de a ne apropia de o concluzie finală, vreau să vă mai întreb ceva. Vă amintiţi de aselenizarea lui Armstrong? Dar de revoluţia transmisă la televizor? Dar de 11 septembrie? Dacă vă amintiţi înseamnă că toate astea le-aţi trăit, au devenit parte a voastră. Sunt clipe din vieţile voastre, în ciuda faptului că un eveniment a avut loc în afara Pământului, unul pe cealaltă parte a globului şi unul la noi în ţară.

Ce poate să cuprindă vieţile noastre în aceste condiţii? Cât durează viaţa noastră, dacă ţinem cont de toate cele amintite anterior? Până unde se poate întinde? Pe durata a o sută de ani? Pe o suprafaţă de miliarde de hectare? Eu cred că vieţile noastre se pot întinde pe durata unei veşnicii şi pe o suprafaţă infinită. Cred asta deoarece am trăit deja mii de vieţi, îmi amintesc mii de vieţi. Am fost sălbatic alături de descoperitorii focului, cu mult timp „înainte de Adam” mulţumită lui Jack London. Am trăit „Agonie Şi Extaz” cioplind  piatra cot la cot cu Michelangelo, am fost pe Golgota în „Cămaşa lui Cristos” şi am admirat templele şi piramidele odată cu Sinuhe, egipteanul. Am călătorit în Lună cu Jules Verne, am evadat în viitor cu Wells şi am vizitat Lusitania odată cu Ender. Prin ţinuturile de dincolo de moarte m-am plimbat cu Thanatonauţii lui Weber, spadasin am fost lângă muşchetari şi victimă sigură în Aliensul lui Alan Dean Foster. Am călătorit pe zeci de planete, am cunoscut mii de lumi. Am ajuns până la capătul timpului şi al spaţiului şi mai am timp să trăiesc alte o mie de vieţi. Am timp să vizitez alte o mie de lumi, zidite de alţii, şi am timp să-mi clădesc propriile lumi. Dar toate astea nu sunt reale, ar putea obiecta cineva pe bună dreptate, dar eu l-aş întreba pe acel om ce este realitatea. Cum poate el determina ce anume a fost real într-o lume trecută definitiv acum zeci sau chiar sute de mii de ani? Istoria, aşa cum o ştim noi, este doar impresia pe care noi ne-o facem studiind mărturiile rămase din acele vremuri, ce dovadă avem că am descifrat totul corect? Dacă e să analizăm obiectiv informaţiile dintr-un manual de istorie vom constata că într-o proporţie copleşitoare e vorba de ficţiune, de impresii, chiar dacă argumentate logic. Spre diferenţă de realităţile trecute, în privinţa realităţilor viitoare nu avem nici măcar acele mărturi de la care să pornim, avem doar prezentul şi infinite posibilităţi. Iar în infinit încape orice, chiar şi toate fanteziile, nu doar ficţiunile ştiinţifice. Singura realitate verificabilă este cea prezentă. Cea de acum, cea în care vieţile noastre se derulează de la un început către un sfârşit iminent.Vieţile noastre compuse din clipe ce devin trecut, clipe ce devin amintiri. Tot ce ne amintim putem spune c-am trăit, haideţi asadar să ne amintim veşnicia şi s-o trăim într-o viaţă de om. Citind, scriind, visând.

Feri Balin, născut pe data de 15 octombrie 1973, Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, este pseudonimul lui Forgách Ferenc,  scriitor român de SF și literatură fantastică.

A debutat cu povestirea „Casa de vacanță”. A publicat mai multe povestiri SF, „A șasea poruncă”, „Damnatul”, „Eternele roluri”, „Extrem”, „Overwrite”, „Planeta zeilor”, „Să nu te temi”, „Creator”, „Consolarea”, „Omenirea? Nu prea bine…”, „Ultima naștere” și ciclul de povestiri fantastice  „Nopțile din postul 7” : „Copacul bîntuit”, „Umbrele lui Vurs”, „Zeul Tunetului”, „Paznicul”, „Haita”.

A debutat pe „hârtie” cu povestirea „Restricția” în volumul colectiv „Alte Țărmuri”, editat de SRSFF în 2009.

Este membru fondator al Societății Române de Science-Fiction și Fantasy alături de Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Cristian Mihail Teodorescu, Mihai Dan Pavelescu, Sebastian A. Corn ( Florin Chirculescu), Sorin Camner și Cristian Tamaș.

Este membru activ al Cenaclului ProspectArt al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.

Premii:

Premiul II (ex aequo cu Ștefana Czeller) la Concursul de Proză Scurtă Helion ediția 2009 pentru povestirea „Crima Necesară”.

Premiul II la Concursul de Proză Scurtă Helion ediția 2010 pentru povestirea „Ultima naștere”.

Pe site-ul SRSFF pot fi citite prozele :

–          „Omenirea? Nu prea bine…” : http://www.srsff.ro/proza/omenirea-nu-prea-bine/

–          „Planeta zeilor” : http://www.srsff.ro/proza/planeta-zeilor/

–          „Extrem”: http://www.srsff.ro/proza/extrem-balin-feri/

–          „Restricţia”: http://www.srsff.ro/proza/restrictia/