Azi o ducem pe bunica la spital. A patra sau a cincea oară. Ne-a trezit la patru dimineaţa, urlând că i s-a urcat un bărbat străin în pat. Prima s-a dezmeticit mama şi-a dat năvală în camera ei, unde a aflat că bunica nu-l mai recunoştea pe bunicul. Susţinea, printre sughiţuri, că azi-noapte auzise un pocnet, ca şi cum s-ar fi trântit uşa de la dulap, apoi adormise la loc, dar visase urât, numai oameni fără cap ori cu capetele aşezate pe alte corpuri, iar când se trezise, cineva îi răpise bărbatul şi-i adusese altul în locul lui, hâd şi nespălat.

Bunica nu mai e femeie cu scaun la cap. S-a înroşit de spaimă şi de agitaţie, cocul îi atârnă bleg, ca uns cu lipici, iar cămaşa de noapte, galbenă cu ciucuri portocalii, îi dă o înfăţişare cum nu s-a mai pomenit. Nu ştiu dacă să mă sperii sau să râd de ea.

Bunicul e mort de cincisprezece ani. Eu nu l-am apucat şi-mi pare foarte rău. La bătrâneţe, când n-a mai vrut nimeni să înveţe de la el cum se ciopleşte piatra, s-a făcut… cum să-i zic? Cosea cadavre sfârtecate. Unuia nu i-a mai găsit capul. Speriat, l-a închis în sicriu şi l-a trimis la recuperare fără el. Mortul, povestea bunica îngrozită, de-atunci nu le-a mai dat pace. I-a sâcâit în fiecare noapte şi le-a gonit somnul până când au ajuns ei să umble pe stradă ca nişte cadavre vii. Bunicul a promis că-i face rost de-un cap, să i-l coase. Până la urmă, s-a întâmplat nenorocirea că mortul şi-a pierdut răbdarea şi-a rămas bunicul fără cap. Şi fără suflare. Nava a refuzat să-l ia la reparat. Niciun om peste o sută de ani nu se mai repară. L-am îngropat în spatele casei, direct în pământ. N-a venit să ne bântuie, doar pe bunica o chinuieşte amintirea lui şi gândul că nu l-a iubit destul ca să-i fi dat ea capul mortului, iar el să rămână în viaţă. Chinul e cumplit şi din cauza asta şi-a pierdut minţile şi crede că bunicul trăieşte, dar l-a răpit cineva. Dacă nu se grăbeşte să-l găsească, hoţii îi vor fura membrele pe rând, îi vor scoate ochii şi ea nu va mai fi în stare să-l recunoască.

Eu nu prea ştiu ce să cred. Am nouă ani şi nu sunt chiar copil, dar nici n-am destulă înţelepciune încât să plec neîntârziat la şcoală, în loc să stau gură-cască pe-acasă, unde e mare agitaţie. A venit doctorul şi i-a spus mamei că bunica nu se va mai face bine niciodată. I se trage de la povestea aia… Eu n-ar fi trebuit s-o cunosc, dar am auzit-o mai demult, când i-o povestea chiar bunica unei vecine. Vecina a murit între timp, trecuse de o sută cincizeci de ani, şi mi-a lăsat un cărucior cu trei ceainice, o trusă de ace de cusut pantofi, un borcan cu lipici şi treizeci de capace de borcane. De capace mă ajutam la făcut socoteli mai grele.

Aproape de casa noastră e atelierul lui Gogy. Gogy e handicapat, n-are un picior, dar nimeni, nici măcar el, nu ştie de ce. Ar putea să-şi pună unul de lemn, dar nu vrea. Nu-i simte lipsa. Se pricepe la reparaţii şi mi-am zis că poate ştie s-o dreagă şi pe bunica, dacă-i dau ceainicele primite de la vecina moartă. Eu tot n-am ce face cu ele şi nici nu-mi plac, că n-au modele. I-am zis mamei că n-avem cu ce să achităm şederea bunicii la spital, mai bine s-o aducem repede acasă şi-l rog eu pe Gogy să se ocupe de ea şi să ne-o dea înapoi ca scoasă din cutie. Mama s-a supărat şi mi-a zis s-o şterg la şcoală, oricum trebuie să fugă şi ea la treabă, în piaţă, poate primeşte ceva de lucru la descărcat şi sortat marfa. Azi e ziua când ne pică hrana din cer şi, dacă nu eşti ager, rămâi fără porţie şi rabzi o lună. În schimb, dacă eşti iute de mână, dar şi de picior, te alegi şi cu tainul altora. Nu-mi place deloc că mama e hoaţă, chiar dacă una foarte iscusită. Nu se potriveşte cu ochii ei cenuşii, nici cu degetele ei care mă mângâie uneori noaptea.

Aseară m-am pomenit că un bărbat îmi strică voia bună. Mă jucam cu Anshu de-a aruncat cuie prin găurile dintr-un zid, când am văzut o umbră mai înaltă decât mine că stă şi mă priveşte. Nu m-am întors imediat, am crezut că poate e iar găliganul care vrea să ne intimideze şi mi-am scos din buzunar lama căreia îi ataşasem eu, cu chiu, cu vai, un mâner. Numai ca să mă apăr la nevoie. Nu sunt în stare să omor nici gândacii scârboşi care ne spurcă proviziile de hrană.

Bărbatul purta o haină cenuşie şi întindea spre mine o cutie cu capac. Am dosit iute lama în buzunar. Am luat cutia, deşi n-ar fi trebuit. Încă n-am învăţat să mă feresc de rău. Dacă era otravă înăuntru? Nu era. Am găsit o pungă cu două mingiuţe negre, foarte dulci. Le-am mestecat şi le-am savurat, nu le-am înghiţit întregi.

Bărbatul mi-a spus că e tatăl meu. Şi multe alte minuni. Că a căzut din cer cu nava lui când a venit odată să ne dea de mâncare şi mama l-a îngrijit până s-a făcut bine. I-a făcut rost de-un picior de lemn, rămăsese olog în urma accidentului. Asta mi-a stricat voia bună. Cum să fie el tatăl meu? Mie nici nu-mi trebuie tată. Doar mi-a spus mie mama cum m-am născut: a înghiţit sămânţa mea într-o seară cu ploaie şi vânt puternic şi-am crescut în burta ei până când a venit vremea să văd lumea şi-am ieşit din ea. Deocamdată nu voiam să ştiu mai multe despre cum se fac copiii, pentru că sunt tot mai puţini, dar tot mai enervanţi. Mai bine mă joc cu mecano. Anshu e mecano şi-a prins drag de mine. Sigur că mă bate la orice joc, dar învăţ de la el metode speciale şi la şcoală sunt cel mai grozav la aruncatul săgeţilor, mulţumită lui. Mă aşteaptă când termin orele, îmi cară ghiozdanul cu unelte şi mă învaţă să construiesc obiecte. Colegii mei sunt negri de invidie. Anshu are mâini şi picioare de lemn şi o cutie de metal în loc de cap. Când nu mă descurc la teme, îmi explică lecţia mai bine decât învăţătoarea. Păcat că nu putem să facem schimb de capete când merg la şcoală, aş fi cel mai bun la învăţătură. Aş socoti fără să număr bile sau capace, aş construi mai repede jucăriile pe care ni le cere doamna la lucru manual, cred că aş putea şi să cos, ca fetele. Şi-aş înţelege mai uşor cum se face că frunzele cad din pomi când vine frigul şi cresc la loc de câte ori vine căldura.

Bărbatul-tata mi-a spus să vin peste o săptămână la Curtea Verde, ca să-mi dea ceva şi să-mi povestească despre alte locuri şi alte făpturi. Eu n-aş prea vrea să merg. Nu m-am gândit niciodată că ar exista alte locuri şi alte făpturi în afara noastră şi-a celor care ne-aruncă mâncare de sus. Dar acum, că mi s-a furişat ideea în minte, nu mai scap de ea. Îmi tot zic că-i o prostie, nu trebuie s-o repet în faţa nimănui, să nu mă fac de râs.

Stau în camera mea şi mă uit la pereţi. Sunt murdari şi pătaţi, bolnavi, cum e toată casa noastră. Avem cinci camere, aşa s-a nimerit, şi nu vrem să mai locuiască nimeni cu noi. Găzduim mese, dulapuri goale, dulapuri pline, scrinuri cu multe sertare, cutii cu lucrurile noastre şi nişte lăzi cu cărţi. Nu ştiu cum de s-au nimerit cărţile la noi, dar nu povestesc altora despre ele, ca să nu mi le ceară împrumut. Peste puţin voi şti să citesc foarte bine şi-atunci multe voi afla din ele, poate chiar că există locurile şi vietăţile de care a pomenit bărbatul-tata. Până atunci, mai bine să văd eu cum rezolv problema cu bunica. Mi-e dor de turtele pe care le face seara. Sigur se va vindeca, nu ştie doctorul ăla ce vorbeşte. Mama nu are timp să gătească. Aduce provizii şi pleacă imediat cu alte treburi. Se pricepe la cusut haine, le spală frumos şi le întinde cu multă răbdare, ca să nu se uşte cu dungi. Eu sunt destul de mare ca să rămân singur acasă, chiar s-o ajut, dacă mă roagă. Fac curăţenie. Dau cu mopul şi şterg de praf. Aranjez paturile, despăturesc şi împăturesc hainele din dulap, ca să le împrospătez. Număr rezerva de cuie, plăci de metal şi scânduri de lemn de care oricine are nevoie când trece de o sută de ani. Aşa zice lumea. Aşa zice şi bunica.

Gogy e înăuntru, în atelier. Meştereşte o mână de metal. Mă uit fermecat cum pileşte degetele la vârf, ca să imite unghiile. E pentru un mecano. Parcă şi mecano s-au mai împuţinat, odată cu oamenii.

Gogy mă lasă câteva clipe să-l admir, apoi mă întreabă ce poftesc. Îi pun pe masă o ceainicele şi pe urmă îl ispitesc cu o carte, dar n-am de gând să i-o dau de tot, nici măcar împrumut. I-o arăt doar, aşa. Am căutat mult în lăzi până am dat peste una cu atâtea poze. Mi-am călcat pe inimă şi-am luat-o de-acasă cu gând să-l impresionez şi să-l conving să se ocupe de bunica. Îi povestesc ce vreau de la el. Îi spun că bunica nu poate rămâne mult la spital, acolo îţi pierzi orice brumă de minte. Îl implor s-o repare, să-i dea un cap nou. Când termin ce-am de spus, am lacrimi în ochi. Bine că sunt încă mic şi pot să plâng. Nu mă ruşinez, nu ruginesc, nu putrezesc.

Gogy are cam cincizeci de ani. Nu ştie cine i-au fost părinţii. A crescut când pe la unii, când pe la alţii, dar a avut noroc şi s-a dovedit priceput la lucru manual. De-asta şi-a deschis atelierul. E mândru de produsele lui: tacâmuri — furculiţele îi ies cel mai bine — roabe, coşuri, suporturi, canistre, butoaie, toate înşirate pe rafturi înghesuite unele într-altele. N-ai pe unde să calci în atelier de dălţi, şpacluri, pile ori ciocane. Are chiar o menghină. Şi un dulap metalic pe care nu-l deschide niciodată. Pe vremea când eram colegi de bancă şi nu ne băteam, Fely mi-a spus ce se zvoneşte că ar ascunde Gogy în dulap: nimic, dar pe interiorul uşii e lipită o poză imensă cu două femei gol-goluţe, tinere şi fără nicio reparaţie. De unde ştia Fely? Trăsese cu urechea la discuţia dintre mama ei şi femeia care le cârpea hainele.

Prietenul meu se uită la carte, o deschide şi-o răsfoieşte. Admiră pozele. Mă întreabă ce înseamnă ele. Nu ştiu să-i răspund, dar mă uit mai bine şi văd că redau vietăţi altfel plăsmuite decât ştim noi, mai mlădioase şi mai fine. Nu sunt oameni, nici mecano. Îmi vine să le mângâi. Gogy vede că-mi plac şi-mi dă cartea înapoi. Pe bunica nu poate s-o repare, îmi spune în faţă. El nu ştie să creeze capete de om, nici de mecano. Pentru asta trebuie să vină o navă şi s-o ducă pe bunica la reparat acolo, sus. Mă sperii. O vreau pe bunica înapoi. Şi mama are nevoie de ea. Mă hotărăsc să mă duc la întâlnirea cu bărbatul-tata.

La marginea oraşului se întinde Curtea Verde. Acolo îmi place să-mi petrec după-amiezele când e cald afară şi Anshu nu are timp de mine, pentru că învaţă să construiască alţi mecano. Asta e meseria lui viitoare.

Culcat pe iarbă, am impresia că aud un vuiet. Cuvântul „vuiet” l-am auzit de la bărbatul-tata când mi-a pomenit despre o întindere de apă mare cât eu nici nu pot să-mi închipui şi care se numeşte ocean. O să-l caut în cărţile mele.

Bărbatul-tata apare zâmbind, bucuros că mă vede. Îmi strânge mâna şi se aşază lângă mine. Scoate din rucsac un pachet care miroase atât de frumos, încât îl desfac imediat. Sunt nişte cuburi maro şi dulci, un fel de mâncare nemaipomenit. E de-ajuns să le gust şi-mi dau seama imediat că există într-adevăr alte lumi şi alte făpturi, iar ele se bucură de bunătăţile acelea de câte ori poftesc. Mănânc cu poftă şi păstrez unul pentru mama. Sau pentru bunica. Tata mă ia de mână şi-mi spune că trebuie să plece, dar că vrea să mă ia cu el.

Cred că acum înţeleg de ce nu i-am vorbit mamei despre el. M-a îndemnat un glas din mine. Nu-i spun dacă vreau să merg cu el sau nu. Simt că-mi strânge mâna şi-i cer să-mi povestească despre navele care vin la noi cu mâncare. De unde ştim că se numesc nave? Îmi vorbeşte despre lumea lui: seamănă cu a noastră, dar trăiesc în ea mai mulţi oameni, copaci şi plante cu flori. Şi pe lângă ele trăiesc animale, fiinţe cu pene, blană şi păr pe corp, care nu vorbesc şi nu sunt la fel de inteligente ca oamenii. Astea trebuie să fie vietăţile din cartea mea cu poze. Animale… Nu, nu sunt mecano. Când se strică, oamenii nu se sinchisesc să le repare. Lumea oamenilor de sus e mai bună ca a noastră. Bărbatul-tata nu ştie să-mi explice în ce fel. Trebuie s-o văd cu ochii mei şi să-mi dau seama că aparţin de ea, fiindcă el îmi e tată, îmi vrea binele şi mă va lua de-aici, din lumea mea, pentru că lumea mea se împuţinează şi nu se ştie cât vor mai veni navele să ne arunce hrană.

Eu nu-i spun nimic. Mă gândesc la bunica şi la mama, care a venit aseară cu o tăietură adâncă în palmă. O atacase un bărbat, cu gând să-i fure unul sau chiar amândouă braţele. Iute de mână, dar şi de picior, aşa zice mama mea că trebuie să fii, şi aşa e ea. Altfel, n-ar fi scăpat cu viaţă. Cât a durut-o palma, tot am simţit că mă mângâie în somn. Şi mi-a pregătit cele mai gustoase felii de pâine tăvălite cu sos de ceapă. Ruşinat, rup în două ultimul cub din pachet.

Îl întreb pe bărbatul-tata unde locuieşte când vine să mă vadă şi cum pleacă înapoi. Îmi spune că are nava lui, o face invizibilă. Mi-o arată numai dacă-i promit că plec cu el. Vreau să aflu dacă ştie cine-i mama, dacă a cunoscut-o pe bunica. Cred că nu, pentru că nu m-a întrebat de ele niciodată. Nu s-a interesat dacă am ce mânca sau cum îmi merge cu şcoala. Aşa că nu-l mai întreb nimic. Nici dacă vrea s-o repare pe bunica, nici dacă vrea s-o ia cu el şi pe ea, şi pe mama sau doar pe mine. Mi-au plăcut prăjiturile, aşa mi-a spus el că se numesc bunătăţile dulci, şi-i mulţumesc pentru ele. Dar nu ştiu dacă de el îmi place la fel de mult, adaug în sinea mea. Trebuie să mă gândesc pe îndelete la asta. Îmi iau rămas bun şi-i promit că încerc să mă întâlnesc cu el şi săptămâna viitoare. Dacă reuşesc s-o aduc acasă pe bunica, zic iar în gând. M-am făcut tare deştept în ultima vreme.

În drum spre casă, mă opresc la Sayd, un coleg de clasă. Are el două cămăşi albe care nu-i mai vin şi sunt şi cam rupte, dar numai bune de pansat răni. Îi dau în schimb o căciulă cu urechi care se leagă sub bărbie. Mama o să mă certe. Eu arăt caraghios cu ea pe cap, el arată şi mai caraghios. Seamănă cu un animal.

Mama merge zilnic la bunica. Mă opresc şi eu la ea, în drum spre casă de la şcoală. Mă aşez pe patul ei şi-ncep să-i povestesc: azi doamna ne-a cerut să înmulţim toate cifrele cu cinci şi să-i spunem rezultatele cât de repede putem. Ne-a zis că trebuie să ne exersăm mintea cât mai des, ca să ne-o păstrăm întreagă şi atunci când trecem de o sută de ani. O pun pe bunica să facă şi ea socoteli, dar ea îmi zâmbeşte şi-mi zice că nu le-a ştiut niciodată. Înseamnă că din cauza asta nu mai e cu mintea întreagă. Totuşi, am impresia că-şi revine, pentru că nu mai pomeneşte deloc de bunicul. O să-i spun lui Gogy că s-a vindecat singură. Bine că nu mi-a luat cartea. Parcă şi de ceainice îmi pare rău.

Pe strada noastră sunt case multe, pentru că e lungă. Puţin mai jos de atelierul lui Gogy e un fel de sală mare, în care se adună oamenii şi cântă. Uneori şi dansează. Pe mine nu mă atrag asemenea petreceri. Cred că sunt o fire izolată. În ultimul timp, nu prea ies din casă decât la şcoală. Am învăţat multe cuvinte noi. Ştiu să citesc foarte bine şi, cum am o clipă liberă, imediat iau o carte în mână. Îmi pare foarte rău că, deşi ştiu să citesc cuvintele, nu le înţeleg pe toate. Mama nu mă poate ajuta. Bunica n-a dat-o la şcoală. I-am spus că, în scurtă vreme, o voi învăţa eu să scrie şi să citească. Sunt bun de profesor. Avem mult nisip în curte şi nu trebuie să vadă nimeni ce greşeli face. A fost de acord, cu condiţia să nu mai dau la schimb lucruri din casă decât dacă i le arăt şi ei înainte.

A venit căldura şi se apropie vacanţa mare. Ultimele săptămâni de şcoală au fost foarte frumoase. Am avut de lucru la un proiect, aşa ne-a spus doamna că se numeşte munca pe care o depunem la sfârşit de an. Am construit o marionetă din lemn mare cât un om şi i-am pus şi sfori. Anshu m-a ajutat mult şi m-a rugat să nu uit să-l pomenesc când o prezint părinţilor la sfârşit de an.

În ultimele zile, doamna ne-a lăsat mai liberi, ne-a arătat jocuri noi cu mingea şi, spre marea mea bucurie, ne-a învăţat şah. M-am dus la Gogy, i-am dat cartea cu poze fără nicio părere de rău şi i-am spus că vreau şi eu un joc de şah. Mi-a arătat atunci că are şi el unul, cu piese caraghioase, care semănau cu prietenii noştri comuni. Caii semănau cu mine.

Ieri a fost serbare la şcoală. Am spus tuturor că Anshu m-a ajutat să construiesc marioneta şi-am donat-o şcolii. Mama a fost foarte mândră că am ieşit primul la socoteli. Mi-a pregătit şi un cadou: a adus-o pe bunica acasă. Da, se vindecase într-adevăr, nu mai vorbea deloc de bunicul. Îmi părea puţin rău, erau frumoase poveştile pe care le-au trăit în tinereţea lor. Am făcut ordine prin casă, am măturat şi-am pregătit eu de mâncare. Mama s-a dus să spele şi să calce la o familie în care tocmai se născuse un copil. M-am dus la Gogy şi mi-am şahul. Apoi l-am chemat pe Anshu şi ne-am jucat până seara târziu, în camera unde stătea şi bunica.

Am fost atât de ocupat, încât am uitat să mă duc la întâlnirea cu tata.

Antuza Genescu