British Science Fiction Award 2011 pentru povestire

Inclusă în antologia lui Gardner Dozois Year’s Best Science Fiction: Twenty-Eighth Annual Collection, iulie 2011

Navele respirau, erau fiinţe vii. Dac Kien ştiuse lucrul acesta dinainte de-a ajunge în habitatul inginerilor, dinainte de-a fi văzut masa uriaşă de pe orbită, asamblată cu încetineală de roboţi.

Strămoşii ei ciopliseră cândva în jad, în zilele apuse ale Dinastiei Lê de pe Vechiul Pământ: nu lucraseră blocurile verzi în forma pe care şi-o doreau, ci şlefuiseră piatra până când ieşise la iveală natura ei adevărată. Şi, precum cu jadul, aşa şi cu navele. Secţiunile exterioare nu puteau fi unite forţat. Trebuiau să se întrepătrundă într-un ansamblu fără cea mai mică urmă de sigilare — să devină, la sfârşit, casa unei Minţi care făcea parte din navă în aceeaşi măsură ca orice nit şi lipitură din ea.

Orientalii sau Mexica nu înţelegeau. Vorbeau de reciclare, de eficienţa designului: vedeau numai bucăţile luate de la navele anterioare şi presupuneau că se proceda aşa pentru a se economisi bani şi timp. Nu înţelegeau de ce munca lui Dac Kien, Mare Maestră a Armoniei Designului, era cea mai importantă din habitat: nava, odată terminată, va fi o entitate, nu o cârpeală din zece mii de alte nave. Lui Dac Kien — şi celei care va veni după ea, Purtătoarea Minţii — îi revenea onoarea de-a ajuta nava să se nască, de-a transforma metalul, cablurile şi celulele solare într-o entitate care va naviga printre stele, străbătând pustietatea cosmică.

Uşa se deschise culisând. Dac Kien nici nu ridică privirea. Călcătura uşoară îi spuse că era unul din proiectanţii-şefi, Miahua sau Feng. Niciunul din ei n-ar fi deranjat-o fără un motiv serios. Oftând, se deconectă de la sistem cu un gest nemulţumit şi aşteptă să-i dispară din faţa ochilor imaginea suprapusă peste mediul real.

— Excelenţa Voastră. – Miahua vorbea cu glas scăzut. Xuya se îndreptă de spate, pielea ei palidă precum ceara. – S-a întors naveta. E o persoană la bordul ei pe care ar trebui s-o vedeţi.

***

Dac Kien se aşteptase la oricine: o colegă de clasă de la examene, venită în vizită de curtoazie, un Cenzor Imperial de la Dongjing, chemând-o la alt post, şi mai îndepărtat de capitală, sau chiar cineva din familia ei, mama sau sora sau soţia unchiului, venit să-i aducă aminte cât de nepotrivite sunt alegerile pe care le-a făcut în viaţă.

Nu se aşteptase la o străină: o femeie cu piele maronie, destul de închisă ca să fie chiar Viet, buze subţiri şi albe, ochi rotunzi ca luna.

O Mexica. O străină… Dac Kien îşi puse frâu gândului înainte de-a merge cu el mai departe. Pentru că femeia nu purta bumbac, nu purta pene, ci veşmintele de mătase ale unei casnice Xuya, iar cele cinci cadouri de nuntă (toate numai din aur, de la colier la brăţări) străluceau ca stelele pe pielea ei întunecată.

Privirea lui Dac Kien se plimbă pe pântecul curbat al femeii, atât de umflat, încât aproape că o făcea să-şi piardă echilibrul:

— Te salut, soră mai mică. Eu sunt Dac Kien, Mare Maestră a Armoniei Designului în acest habitat.

Folosi tonul formal, cuvenit când te adresezi unei străine.

— Soră mai mare. – Femeia Mexica avea ochi injectaţi, adânciţi în orbite. – Eu sunt… – Se strâmbă, coborându-şi mâna pe pântec ca şi cum ar fi vrut să-l despice. – Zoquitl, şopti într-un sfârşit, cu voce aspră, mulată pe tiparele limbii ei materne. Mă numesc Zoquitl. – Îşi dădu ochii peste cap şi vorbi mai departe, scandat, ca şi când ar fi recitat un text învăţat pe de rost. – Eu sunt pântecul şi sălaşul de odihnă, răsuflarea vieţii şi Purtătoarea Minţii.

Lui Dac Kien i se strânse stomacul, ca sugrumat într-un pumn de gheaţă.

— Ai venit mai devreme. Nava…

— Nava trebuie să fie gata.

Întreruperea o luă prin surprindere. Toată atenţia ei se concentrase pe femeia Mexica — Zoquitl — şi pe ceea ce însemna venirea ei aici. Acum se forţă să se uite la celălalt pasager al navetei, un bărbat Xuya în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea accentul celor din provincia Anjiu de pe Planeta a Cincea. Veşmintele lui, cu emblema în formă de potârniche şi nasturele de aur, erau cele îmbrăcate de funcţionarii minori de rangul al şaptelea, dar purtau simbolul yin-yang negru cu alb, în contrast puternic cu mătasea.

— Eşti Maestrul Naşterii, spuse Dac Kien.

Bărbatul făcu o plecăciune.

— Am această onoare. – Avea chip aspru, cu trăsături pătrăţoase şi plate, pe care cădea lumina, scoţând în evidenţă buzele subţiri şi pomeţii înalţi. – Iertaţi-mi bruscheţea, dar nu e timp de pierdut.

— Nu înţeleg.

Dac Kien o privi din nou pe femeia în ai cărei ochi sclipea durerea.

— Vine mai repede, spuse aceasta fără intonaţie, şi nu se referea la momentul sosirii ei.

Maestrul Naşterii încuviinţă în tăcere.

— Cât mai e?

— O săptămână, cel mult. – Maestrul se strâmbă. – Nava trebuie să fie gata.

Dac Kien simţi gust de fiere. Nava nu era pregătită în niciun caz şi, asemenea unei statui de jad, nu va îngădui rectificări sau omisiuni. Dac Kien şi echipa ei o proiectaseră special pentru Mintea din pântecul lui Zoquitl, pe baza indicaţiilor tehnice primite de la alchimiştii imperiali, a echilibrului fragil dintre umorile, optica şi carnea care alcătuiau fiinţa purtată de Zoquitl. Nava nu va asculta de altcuiva; numai Mintea lui Zoquitl va fi în stare să comande camera inimii, să însufleţească nava şi s-o coboare în zonele adânci, acolo unde era posibilă călătoria stelară rapidă.

— Nu pot să… începu să protesteze Dac Kien, dar Maestrul Naşterii o întrerupse cu o clătinare a capului, iar ea nu trebui să-i audă răspunsul ca să-l cunoască.

Nu avea de ales. Acesta fusese postul pe care îl solicitase după ce se clasase a doua la examenele impuse de stat. Acesta, nu tribunalul şi circumscripţia unui magistrat, nu o poziţie sus-pusă în administraţia palatului, nu prestigioasa Curte a Periilor de Scris, care i s-ar fi cuvenit pe bună dreptate. După faptele din postul de acum o va judeca pe ea curtea imperială.

Nu va mai primi a doua şansă.

***

— O săptămână. – Hanh scutură din cap dezaprobatoare. – Ce-or fi crezând că eşti, supraveghetor la o fabrică Mexica?

— Hanh.

Fusese o zi lungă, iar Dac Kien se întorsese în camera lor căutând linişte. Înţelegând  evenimentele după ce s-au întâmplat, ar fi trebuit să ştie cum va reacţiona Hanh la aflarea veştii: partenera ei, artistă, poetă, mereu în căutarea cuvântului şi aluziei potrivite, era ideală când i se cerea să înţeleagă delicateţea designului unei nave, dar mai puţin ideală când i se cerea să-şi dea seama de o situaţie urgentă.

— Trebuie s-o fac, spuse Dac Kien.

Hanh scoase o strâmbătură.

— Pentru că te presează ei? Ştii cum va arăta. – Gesticulă spre masa de mahon scundă din mijlocul camerei. Proiecţia navei atârna într-un cub translucid, rotindu-se încet, sclipirile interiorului său întreţesându-se cu imaginile de pe alte nave, cele de la care fusese inspirat: toate navele măreţe, de la Crapul Roşu la Muntele de Aur şi Bobocul Alb ca Neaua. Carcasele lor scânteiau în beznă, îndoindu-se încet şi discret până la schimbarea formei, pentru a deveni structura finală a navei care atârna în exteriorul habitatului.  – E un întreg, surioară. Nu poţi să-l măcelăreşti şi să speri că-ţi vei păstra intactă reputaţia.

— Ea ar putea să moară, rosti Dac Kien în cele din urmă. La naştere, vreau să spun, şi ar fi mai rău dacă ar muri degeaba.

— Fata? E gui. O străină.

Adică viaţa ei n-ar trebui să conteze.

— Şi noi am fost, odată, replică Dac Kien. Ai memorie scurtă.

Hanh deschise gura să mai spună ceva, apoi se răzgândi. Ar fi putut scoate în evidenţă faptul că nu erau gui pe de-a-ntregul. China, patria lui Xuya, găzduise cândva Dai Viet secole la rând, dar Hanh era mândră să fie Viet şi sigur nu intenţiona să menţioneze asemenea detalii ruşinoase.

— Aşadar, fata e cea care te deranjează?

— Face ce vrea, răspunse Dac Kien.

— Pentru premiu.

În vocea lui Hanh se simţi o undă de dispreţ. Majoritatea fetelor care purtau Minţi în pântece erau tinere şi disperate, gata să înfrunte pericolele sarcinii în schimbul unei căsătorii cu un funcţionar respectabil. Pentru a dobândi un statut al lor, o familie în care să fie bine primite, şi pentru şansa de a naşte copii cu origine sănătoasă.

Cu multă vreme în urmă, şi Hanh, şi Dac Kien făcuseră alegerea opusă. Pentru ele, ca pentru orice Xuya care intra într-o relaţie cu un partener de acelaşi sex, nu vor exista copii şi nu se va găsi nimeni să aprindă tămâie pe altarele ancestrale, nicio voce care să le cânte şi să le slăvească numele după ce vor muri. Cât vor trăi, vor fi cetăţene de rang secundar, eşuând permanent în a-şi îndeplini datoriile faţă de străbuni. După moarte, vor fi dispreţuite, uitate, ca şi când nici n-ar fi existat.

— Nu ştiu, spuse Dac Kien. E Mexica. Acolo de unde vine ea, altfel sunt privite lucrurile.

— Din câte mi-ai spus, face asta din motive care ţin de Xuya.

Pentru faimă şi copii — tot ceea ce Hanh dispreţuia, ceea ce numea cătuşe, nevoia covârşitoare de a naşte copii, generaţie după generaţie.

Dac Kien îşi muşcă buza, dorindu-şi să fie şi ea la fel de sigură şi neclintită ca Hanh.

— Nu prea am de ales în chestiunea asta.

Hanh tăcu o vreme. Într-un sfârşit, se mişcă, veni să se odihnească în spatele ei, mângâind-o cu părul pe umeri, căutându-i ceafa cu mâinile.

— Tu eşti cea care-mi spune mereu că întotdeauna avem de ales, surioară.

Dac Kien negă cu o clătinare a capului. Spunea aşa când i se făcea lehamite să-şi tot audă familia amintindu-i că ar trebui să se mărite şi să aibă copii, când stăteau culcate pe întuneric una lângă alta, după ce făceau dragoste, iar ea vedea viitorul desfăşurându-se în faţa ei, fără copii şi îngrădit de prejudecăţi învechite.

Hanh, oricât se străduia, nu înţelegea. Întotdeauna voise să ajungă om de ştiinţă, ştiuse că va creşte şi va iubi o femeie. Obţinuse întotdeauna ceea ce voise şi era convinsă că nu trebuie decât să-şi dorească ceva cu tărie ca să i se împlinească dorinţa.

Iar Hanh nu-şi dorise niciodată copii şi nici nu avea să şi-i dorească.

— Nu-i acelaşi lucru, rosti Dac Kien într-un sfârşit, cedând precaută mângâierilor lui Hanh. – Era cu totul diferit, până şi Hanh trebuia să-şi dea seama. – Eu am ales să vin aici. Eu am ales să-mi fac un nume în felul acesta. Şi întotdeauna trebuie să mergem până la capăt cu alegerile noastre.

Hanh o strânse mai tare de umeri.

— Tu eşti genul care vorbeşte. Te văd irosindu-te în regrete, întrebându-te dacă mai ai timp să redevii o fiinţă respectabilă. Dar m-ai ales pe mine. Viaţa asta, cu consecinţele ei. Amândouă am ales.

— Hanh…

Nu despre asta e vorba, ar fi vrut Dac Kien să-i spună. O iubea pe Hanh, o iubea cu adevărat, dar… Era o piatră aruncată în beznă, o navă plutind la voia întâmplării, fără familie sau soţ care să-i aprobe faptele şi fără mângâierea de-a avea un copil destinat să-i supravieţuiască.

— Maturizează-te, surioară. – Vocea lui Hanh sună aspră. Întoarse capul spre tablourile cu peisaje de pe perete. – Nu eşti jucăria sau sclava nimănui, în niciun caz a familiei tale.

Pentru că familia aproape o dezmoştenise. Dar cuvintele, ca de obicei, nu-i veneau în ajutor lui Dac Kien şi cele două se culcară în umbra neînţelegerii lor vechi, ascuţite ca o lamă de sabie.

***

A doua zi, Dac Kien uită de ea studiind designul navei cu Feng şi Miahua, întrebându-se cum l-ar putea modifica. Părţile erau complete, iar asamblarea lor va lua cel mult câteva zile, dar structura care va rezulta nu va fi nici pe departe o navă. Asta le era clar tuturor. Chiar lăsând testele la o parte, tot mai aveau de lucru cel puţin o lună — retuşuri migăloase aduse de roboţi sistemului de ansamblu, ca să-l alinieze la Mintea destinată lui.

Dac Kien luase cubul din cameră sub privirile încruntate ale lui Hanh şi-l adusese în birou. Acum se înghesuiau toţi în jurul lui şi dădeau glas ideilor, ceştile de ceai uitate în vâltoarea momentului.

Faţa ridată a lui Feng se încreţi şi mai tare când bătu cu degetele într-o latură a cubului.

— Am putea modifica forma coridorului acestuia de-aici. Lemnul ar străbate toată nava şi…

Miahua îşi exprimă dezaprobarea cu o clătinare a capului. Era Maestra Vântului şi-a Apei, cea care ştia să citească cel mai bine liniile influenţei, cea la care apela Dac Kien când ea însăşi avea dubii în legătură cu configuraţia. Feng era Comisionarul Rezervelor, se ocupa de sisteme şi siguranţă — opusul lui Miahua în multe feluri, preocupat de ajustări minore, nu majore, pragmatic atunci când ea friza misticul.

— Umorile apei şi lemnului vor stagna aici, în camera de comandă. – Miahua îşi ţuguie buzele, arătând spre pupa suplă a navei. – Forma acestei secţiuni ar trebui modificată.

Feng inspiră scurt.

— Nu-i un lucru simplu. Pentru ca echipa mea să rescrie partea electronică…

Dac Kien îi ascultă certându-se distantă, intervenind cu o întrebare câteodată, ca să nu se stingă conversaţia. În mintea ei, păstra forma navei, o simţea respirând prin sticla cubului, prin straturile de fibră şi metal care o separau de structura de afară. Păstra forma Minţii — esenţa şi sentimentele din care era alcătuită, amplasarea prizelor şi-a cablurilor, a muşchilor şi cărnii ei — şi le punea cap la cap cu grijă, încetişor, până când păreau să fie făcute unele pentru altele.

Ridică privirea. Şi Feng, şi Miahua tăcuseră, aşteptând să vorbească ea.

— Uite-aşa, spuse ea. Eliminăm secţiunea aceasta în întregime şi după aceea refacem toată configuraţia.

Vorbind, duse mâna în matricea de sticlă şi îndepărtă cu atenţie secţiunea defectă, reorientând coridoare şi cabluri, redecorând pereţii curbaţi cu caligrafie ornamentală.

— Nu cred… spuse Feng, apoi se opri. Miahua?

Miahua urmărea atentă noul design.

— Trebuie să mă gândesc, Excelenţă. Daţi-mi voie să discut cu subordonaţii mei.

Dac Kien făcu un gest aprobator.

— Ţine minte, nu avem prea mult timp la dispoziţie.

Luară amândoi o copie a configuraţiei şi-o strecurară în mânecile lor lungi. Rămasă singură, Dac Kien cercetă iarăşi nava. Era îndesată, disproporţionată, nici pe departe aşa cum şi-o imaginase, nici măcar fidelă spiritului muncii ei, o caricatură a designului original, o floare fără petale sau o poezie care nu prea avea înţeles, plutind pe muchia aluziilor înţepătoare, dar niciodată exprimându-le pe faţă.

— Nu întotdeauna avem de ales, şopti ea.

S-ar fi rugat strămoşilor ei, dacă ar fi crezut că mai ascultă. Poate că ascultau. Poate că ruşinea de-a avea o fată care nu urma să nască urmaşi era spălată de înălţimea postului ei. Sau poate că nu. Mama şi bunica ei erau neiertătoare. Ce-o făcea să creadă că strămoşii mai îndepărtaţi i-ar înţelege decizia?

— Soră mai mare?

Zoquitl stătea în uşă, plutind nesigură pe ea. Probabil că Dac Kien dezvăluise mai mult decât crezuse. Se obligă să respire prelung, relaxându-şi muşchii, până când pe faţă îi reapăru masca inexpresivă impusă de protocol.

— Soră mai mică, spuse ea, mă onorezi cu prezenţa.

Zoquitl scutură din cap. Alunecă încet în cameră, atentă să nu-şi piardă echilibrul.

— Am vrut să văd nava.

Maestrul Naşterii nu se vedea nicăieri. Dac Kien spera că avusese dreptate în legătură cu naşterea — că nu urma să se întâmple acum, chiar în biroul ei, fără destinaţie şi ajutor.

— E aici.

Îşi schimbă poziţia în scaun şi-o invită pe Zoquitl să ia loc. Zoquitl îşi făcu loc pe un scaun cu mişcări fragile, măsurate, de parcă s-ar fi fărâmiţat la orice gest greşit. În spatele ei se desluşea unul din tablourile preferate ale lui Dac Kien, o imagine de pe Planeta a Treia: un peisaj delicat şi paşnic, cu cascade şi stânci colorate în ocru, cu stele îndepărtate oglindindu-se în apă.

Zoquitl nu mişcă atunci când Dac Kien îi prezentă designul. Ochii erau singurul lucru viu de pe faţa ei. La sfârşit, privirea arzătoare căzu asupra ei — direct în ochii ei, o încălcare clară a protocolului.

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Nu eşti de acord, spuse Zoquitl.

Lui Dac Kien îi trebui o clipă să-i înţeleagă cuvintele, dar tot nu însemnau nimic pentru ea.

— Nu înţeleg.

Zoquitl îşi ţuguie buzele.

— Acolo de unde vin eu, e o onoare. Să porţi în tine Minţi, spre gloria Dominionului Mexica.

— Dar tu eşti aici.

În Xuya, printre xuyeni, unde a purta în pântec Minţi era un sacrificiu — necesar şi plătit, dar nu privit cu ochi buni.  Cine ar vrea să îndure o sarcină, dar să nu dea naştere unei fiinţe umane? Numai cei disperaţi şi lacomi.

— Şi tu, la fel, replică Zoquitl, aproape acuzator.

Preţ de-o clipă agonizantă, Dac Kien crezu că se referă la alegerile din viaţa ei. De unde ştia de Hanh, despre situaţia familiei ei? Apoi înţelese că Zoquitl se referise la poziţia ei la bordul habitatului.

— Îmi place în spaţiu, zise până la urmă şi nu minţi. Să fiu aici aproape singură, departe de toată lumea.

Şi nu era vorba de birocraţie, nici de cazna de a prinde şi acuza infractori, de a păstra ordinea din Paradis pe o planetă îndepărtată. Era vorba de tot ceea ce însemna erudiţia: să iei tot ce ţi-a dat trecutul şi să-i dai o formă nouă, măreaţă, fiecare parte modelându-şi vecinii în relief mai proeminent, o amintire veşnică a felului în care istoria îi adusese aici şi în care îi va purta înainte, iarăşi şi iarăşi.

Luându-şi ochii de la navă, Zoquitl spuse:

— Xuya e un loc aspru pentru străini. Limba nu-i chiar atât de grea, dar, dacă nu ai bani sau sponsori… – Inspiră iute, scurt. – Eu fac ceea ce trebuie făcut. – Duse mâna la pântecul umflat şi-l mângâie. – Şi îi dau ei viaţă. Cum se poate să n-o preţuieşti?

Folosi pronumele uman fără să stea pe gânduri. Dac Kien se înfioră.

— E… – Îşi căută cuvintele. – Nu are tată. Mamă, poate, dar de la tine prea multe n-a luat. Nu se va număra printre urmaşii tăi. Nu va arde tămâie pe altar, nici nu-ţi va cânta numele printre stele.

— Dar nu va muri. – Zoquitl vorbi cu voce scăzută, dar categorică. – Va trăi secole la rând.

Navele construite de Dominionul Mexica rezistau multă vreme, dar Minţile lor o luau încet razna de la atâtea călătorii în planurile adâncurilor. Mintea aceasta, cu o ancoră bună şi o navă aliniată corespunzător… Zoquitl avea dreptate: Mintea va rămâne aşa cum era, mult timp după ce ea şi Zoquitl vor fi murit. Ea – nu, nu ea, ci maşinăria, o inteligenţă complexă, un ansamblu de carne şi metal şi Paradisul mai ştie ce altceva… Născută ca un copil, dar…

— Cred că eu sunt cea care nu înţelege. – Zoquitl se ridică în picioare anevoie. Dac Kien o auzi gâfâind, simţi mirosul acru şi înţepător de transpiraţie care se unduia în jurul ei. – Mulţumesc, soră mai mare.

Apoi plecă, dar cuvintele rămaseră în urma ei.

***

Dac Kien se afundă în muncă, aşa cum făcuse şi altădată, când se pregătise pentru examene. Hanh o ignora deschis când ajungea acasă, se prefăcea doar că e politicoasă. Lucra din nou la caligrafia ei, combinând literele Xuya cu cele din alfabetul Viet, pentru a crea o operă care să fie şi poem, şi tablou. Nu era ceva neobişnuit: Dac Kien ajunsese să fie acceptată pentru talentul ei, dar partenera ei era cu totul altceva. Hanh nu era bine primită în sala de banchete, unde se adunau seara familiile celorlalţi ingineri. Prefera să rămână singură în camera lor, decât să îndure umilinţele făţişe sau privirile compătimitoare ale celorlalţi.

Dar ceea ce făcea atmosfera de nesuportat era tăcerea ei. Dac Kien încercase s-o facă să vorbească la început, pălăvrăgind de una, de alta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Hanh îşi ridicase privirea înceţoşată de pe manuscris şi spusese simplu:

— Ştii ce faci, surioară. Obişnuieşte-te cu gândul, măcar de data asta.

Aşa că, până la urmă, a câştigat tăcerea. I se potrivea mai bine decât crezuse. Rămânea doar ea şi nava, nimeni altcineva pe care să-l blameze sau care să intervină în treburile ei.

Echipa lui Miahua şi echipa lui Feng rescriau structura şi rearanjau părţile componente. Afară, carcasa masivă se schimba şi se răsucea, ca să se alinieze cu cubul de pe masa lui Dac Kien, bi-oră după bi-oră, în timp ce roboţii deplasau prin alunecare lentă secţiunile la locul lor şi le sigilau.

Se aşeza la loc ultima secţiune când Miahua şi Maestrul Naşterii veniră la ea, amândoi cu aceeaşi îngrijorare sporită pe chip. I se făcu inima cât un purice.

— Nu-mi spuneţi. I-a venit sorocul, rosti Dac Kien. Naşte.

— I s-a rupt apa, zise Maestrul Naşterii. – Scuipă pe podea ca să alunge spiritele rele care se îmbulzeau de fiecare dată în jurul mamei în clipa naşterii. – Ai la dispoziţie maximum câteva bi-ore.

— Miahua?

Dac Kien nu se uita nici la unul, nici la altul, ci la nava de afară, matahala în umbra căreia păreau toţi nişte pitici.

Maestra Vântului şi-a Apei tăcu o vreme — de obicei, un semn că aranja problemele în cea mai potrivită ordine. Nu-i de bine.

— Structura va fi gata într-o bi-oră.

— Dar? întrebă Dac Kien.

— Dar e un dezastru. Liniile de lemn se încrucişează cu cele de metal şi umorile se amestecă între ele şi stagnează peste tot. Qi nu vrea să curgă.

Qi, răsuflarea universului, a dragonului care zăcea în miezul fiecărei planete, al fiecărei stele. Ca Maestră a Vântului şi Apei, lui Miahua îi revenea rolul de a-i spune lui Dac Kien ce anume nu mersese bine, dar, ca Mare Maestră a Armoniei Designului, Dac Kien era cea care trebuia să îndrepte greşeala. Miahua putea doar să-i arate rezultatele pe care le vedea; numai Dac Kien putea trimite roboţii înăuntru, ca să facă reglările necesare în structură.

— Înţeleg, spuse Dac Kien. Pregătiţi-i o navetă. S-o aştepte afară, lângă staţia de andocare a navei.

— Excelenţă…, spuse Maestrul Naşterii, însă Dac Kien îi reteză vorba:

— Ţi-am mai spus. Nava va fi pregătită.

Miahua plecă încordată, înăbuşindu-şi temerile. Dac Kien se gândi la Hanh, singură în camera lor, aplecată cu încăpăţânare deasupra poemului său, cu obrazul aspru ca al Maestrului Naşterii, cu trăsăturile, de obicei rotunde, ascuţite de furie şi resentimente. Ar spune, încă o dată, că nu puteai grăbi lucrurile, că întotdeauna existau alte posibilităţi. Ar spune asta, însă n-ar înţelege niciodată că toate au un preţ şi, dacă nu-l plăteai tu, îl plăteau alţii.

Nava se va termina, iar Dac Kien îi va plăti preţul pe de-a-ntregul.

***

Singură din nou, Dac Kien se conectă la sistem, lăsând imaginea familiară a configuraţiei să se suprapună peste mediul ei înconjurător. Reglă contrastul până când nu mai văzu altceva decât configuraţia, apoi se apucă de treabă.

Miahua avea dreptate: nava era un dezastru. Îşi închipuiseră că vor avea la dispoziţie câteva zile să facă ordine, să rotunjească colţurile coridoarelor, să monteze lămpi de perete, ca să nu existe colţuri întunecoase sau spaţii cu lumină orbitoare. Camera inimii singură — centrul navei, în formă de pentagramă, locul unde se va stabili Mintea — avea fibre împletite din patru umori care se terminau brusc şi o linie dreaptă chiar la intrare, semn al sigilării făcute în grabă de roboţi.

I se spunea răsuflarea ucigaşă şi o simţeai în orice loc.

Strămoşii mei, păziţi-mă.

Un lucru viu, respirând — jad cioplit până la esenţă. Dac Kien alunecă în transă, extinzându-şi conştiinţa ca să cuprindă roboţii din structură, trimiţându-i, unul câte unul, în interiorul carcasei metalice, străbătând cu paşi repezi coridoarele şi pasajele curbate; fuzionând încet cu pereţii, începând munca istovitoare de a da metalului forma potrivită; pătrunzând în cablurile înnodate, îndreptându-le, reglând curentul din cele mai mari. În mintea ei, nava pâlpâia şi se închidea în sine. Dac Kien atârna în afara ei, urmărind roboţii cum se târăsc ca furnicile, injectând comenzi în diferite secţiuni, pentru a le modifica echilibrul umorilor şi structura interioară.

Îşi mută iute privirea pe navetă, unde Zoquitl stătea culcată pe spate, cu chipul schimonosit într-o grimasă. Maestrul Naşterii avea o expresie posacă şi privirea ridicată în sus, de parcă ar fi bănuit prezenţa lui Dac Kien.

Grăbeşte-te. Nu mai ai timp. Grăbeşte-te.

Şi lucră mai departe. Pereţii se transformau în oglinzi, pasajele se împodobeau cu flori gravate, menite să îndulcească unghiurile şi liniile dure pe care ea nu le putea ascunde. Porni o fântână — numai proiecţii luminoase, fireşte, nu avea cum să fie apă adevărată la bord — şi lăsă sunetul creat al unui pârâu să umple structura. În camera inimii, cele patru umori încâlcite deveniră trei, apoi una. Pe urmă aduse înăuntru alte fibre, care se încâlciră şi ele şi formară un nod complicat, care permitea fibrelor alcătuite din toate cele cinci umori să se scurgă prin cameră. Apă, lemn, foc, pământ şi metal, toate încercuiau miezul navei, o influenţă stabilizatoare pentru Minte când va veni să se stabilească aici.

Reveni cu imaginea la navetă, zări faţa lui Zoquitl şi dungile de încordare insuportabilă de pe faţa celuilalt.

Grăbeşte-te.

Nu era gata. Dar viaţa nu aşteaptă până eşti tu gata. Dac Kien stinse display-ul, dar nu opri şi conexiunea cu roboţii, lăsându-i să-şi ducă la capăt ultimele sarcini.

— Acum, şopti ea în sistemul de comunicare.

Naveta se lansă spre staţia de andocare. Dac Kien reduse luminozitatea imaginii suprapuse, lăsând aspectul familiar al camerei să iasă la suprafaţă: cubul şi designul pe care l-ar fi dorit, cel perfect, care amintea de Crapul Roşu şi Ţestoasa pe Valuri şi Visurile Gemene ale Dragonului, de zilele trăite de Xuya de la Exod până la Războaiele Perlelor şi căderea Dinastiei Shan; şi de lucruri mai vechi: sabia lui Le Loi, care întemeiase o dinastie Viet, dragonul cu aripile întinse zburând deasupra Hanoi-ului, capitala Vechiului Pământ; chipul lui Huyen Tran, prinţesa Viet dată pe mâna străinilor în schimbul a două provincii.

Roboţii se răsuceau unul câte unul, iar o briză se simţea în navă, purtând cu ea miros de apă de mare şi tămâie.

Ar fi putut exista nava aceea, capodopera aceea. Dacă ea ar fi avut timp. Hanh avea dreptate; ar fi fost a ei, perfectă, lăudată, pomenită în secolele viitoare, sursă de inspiraţie pentru sute de alţi Mari Maeştri.

Dacă…

Nu ştia de când se holba la design, dar un ţipăt agonizant o smulse din gânduri. Tresărind, apelă din nou imaginea navei şi alese un cadru din sala de naşteri.

Luminile fuseseră reduse, aruncând umbre peste tot, ca un preludiu al doliului. Dac Kien văzu cana de ceai băut la începutul travaliului. Se rostogolise într-un colţ şi câţiva picuri stropiseră podeaua.

Zoquitl se ghemuia pe un scaun cu spătar înalt, încadrată de hologramele a două zeiţe care supravegheau naşterea: Prinţesa Norilor Albaştri şi Violeţi şi Bodhisattva Milei. La umbră, faţa ei, cu trăsăturile ieşite din comun deformate de durere, semăna cu a unui demon.

— Împinge, îi spunea Maestrul Naşterii, ţinând mâinile pe pântecul umflat şi tremurând.

Împinge.

Pe coapsele lui Zoquitl începu să curgă sânge. Pătă suprafeţele metalice până când reflectară totul în nuanţe de roşu. Dar se citea mândrie în ochii ei — ochii unei vechi rase de războinici care nu fusese îngenuncheată de nimeni. Copilul ei din carne şi oase, când avea să se nască, la fel va veni pe lume.

Dac Kien se gândi la Hanh şi la nopţi nedormite, la umbra întinsă peste vieţile lor, deformându-le.

— Împinge, repetă Maestrul Naşterii şi iar curse sânge.

Împinge împinge împinge — ochii lui Zoquitl erau deschişi, o priveau fix, iar Dac Kien ştiu — ştiu că ritmul care o zguduia pe Zoquitl, durerea care o lovea în valuri făcea parte din aceeaşi lege necruţătoare, acelaşi fir de aţă care-i lega mai discret decât îi lega cel roşu pe îndrăgostiţi — ceea ce se afla în pântec, sub piele, în inimile şi minţile lor; o înrudire a celor de acelaşi sex, care nu se va schimba şi nu se va stinge vreodată. Duse mâna la propriul ei pântec plat, gol şi-l apăsă cu putere. Ştia ce înseamnă durerea aceea, putea păstra în minte fiecare strat al ei, aşa cum păstra designul navei, şi ştia că Zoquitl, asemenea ei, fusese făcută ca s-o îndure.

Împinge.

Cu un ultim ţipăt sfâşietor, Zoquitl slobozi Mintea din pântec. Mintea alunecă pe podea, o masă roşie şi sclipitoare de carne şi electronică: muşchi şi implanturi de metal, vene, tije şi cabluri.

Rămase acolo, nemişcată şi epuizată. Trecură câteva bătăi de inimă până când Dac Kien îşi dădu seama că nu se va mişca niciodată.

***

Dac Kien amână mai multe zile vizita la Zoquitl, aşteptând să-i treacă şocul. De câte ori închidea ochii, vedea sânge: masa aceea mare alunecând din pântec, plescăind pe podea ca un peşte mort, luminile din sala de naşteri sclipind pe plăcuţe metalice şi materie cenuşie, inertă, moartă, ca şi când nici n-ar fi existat. Nu avea nume, desigur, nici ea, nici nava, amândouă plecaseră prea repede ca să fie binecuvântate cu unul.

Împinge. Împinge şi totul va fi bine. Împinge.

Hanh făcea tot ce-i stătea în puteri, îi arăta poeme redate într-o caligrafie desăvârşită care vorbeau despre viitor şi despre noul ei post, făcea dragostea cu ea nebuneşte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă Dac Kien ar fi putut trece cu vederea, pur şi simplu, pierderea nespus de grea. Însă nu era suficient.

Aşa cum nici nava nu fusese suficientă.

Până la urmă, remuşcările o mânară de la spate ca biciul din sârmă. Se urcă în navetă şi merse pe navă.

Zoquitl era în sala de naşteri, stând proptită de perete, cu o cană de ceai în mâinile prin care i se vedeau venele. Cele două holograme o încadrau, cu chipuri înţepenite vopsite în alb, neiertătoare. Maestrul Naşterii plutea în preajmă, dar fu convins să le lase singure, deşi afirmase clar că Dac Kien răspunde de tot ce i se întâmplă lui Zoquitl.

— Soră mai mare, spuse Zoquitl şi zâmbi, dar cu puţină amărăciune. A fost o luptă adevărată.

— Da.

Una pe care Zoquitl ar fi putut s-o câştige, dacă i s-ar fi dat arme mai bune.

— Nu fi atât de tristă.

— Am dat greş, zise Dac Kien.

Ştia că Zoquitl avea, totuşi, viitorul asigurat, că se va căsători mulţumitor şi va naşte copii, că va fi adorată, la rândul ei. Dar ştia, acum, şi că acesta nu era singurul motiv pentru care purtase ea Mintea în pântec.

Buzele lui Zoquitl se răsuciră într-un zâmbet nesigur.

— Ajută-mă.

— Poftim? – Dac Kien o privi, dar ea se ridica deja, tremurând din tot corpul, cu grijă, ca atunci când fusese însărcinată. – Maestrul Naşterii…

— Se agită ca o babă, o întrerupse Zoquitl. În clipa aceea, glasul ei răsună dur şi tăios ca lama. Hai să ne plimbăm.

Era mai scundă decât crezuse Dac Kien, de-abia îi ajungea până la umeri. Înainta anevoie, sprijinindu-se de ea, tot mai grea, pe măsură ce se plimbau prin navă.

Pe coridoare era lumină, se auzea clipocit de apă şi se simţea qi revărsându-se în cercuri leneşe, însufleţind tot şi toate. În oglinzi de-abia se ghiceau umbre şi pâlpâirea altor nave — contururile blânde şi curbate ale Muntelui de Aur; uşile gravate caligrafic, cândva trăsătura distinctivă a Tigrului Săritor peste Pârâu; şirul uşor curbat al uşilor tot mai mari de pe Evantaiul Roşu al lui Bayou — bucăţele salvate din proiectul ei şi asamblate în… forma asta care-şi dezvăluia minunăţiile în jurul ei, de la configuraţie la electronică şi ornamente, până când lui Dac Kien începu să i se învârtă capul şi să i se înceţoşeze privirea, absorbind totul în ea.

În camera inimii, Dac Kien stătea nemişcată, în timp ce cele cinci umori le scăldau, alcătuind un cerc nesfârşit al distrugerii şi reînnoirii. Miezul era imaculat, neatins, o tristeţe neobişnuită plutea în jur ca un pătuţ gol. Şi, totuşi….

— E superbă, spuse Zoquitl, cu glas întrerupt, tremurat.

Superbă ca un poem recitat de jucători ameţiţi de băutură, ca un boboc de floare sugrumat de ger — superbă şi fragilă ca un copil nou-născut care se luptă să respire.

Şi, stând acolo, în miezul lucrurilor, sprijinind trupul firav al lui Zoquitl, Dac Kien se gândi iarăşi la Hanh, la umbre şi întuneric, şi la alegerile făcute în viaţă.

E superbă.

Va dispărea în câteva zile. Distrusă, reciclată, uitată, necomemorată. Cu toate acestea, Dac Kien nu găsi puterea să dea glas gândului său.

În schimb, spuse şoptit în liniştea din jur, ştiind că vorbele ei sunt mai adevărate decât nava:

— A meritat.

A meritat pe deplin, acum şi în anii care vor veni, iar ea nu va privi înapoi şi nici nu va regreta.

Traducere de Antuza Genescu.

Traducerea a fost realizată și publicată cu acordul autoarei.

Originalul în engleză a fost publicat în revista britanica Interzone, issue 231, September 2010.


Aliette de Bodard a fost lansată în România prin intermediul site-ului SRSFF și cu ajutorul traducătoarelor Antuza Genescu si Adina Barvinschi .

Autoarea Aliette de Bodard, prietenă a SRSFF și prezență constantă pe site-ul nostru, a fost nominalizată pentru Premiul NEBULA 2010 cu povestirea The Jaguar House, in Shadow’’, publicată în revista Asimov’s nr.7/2010.

Casa Jaguarului, în umbră”, traducere de Antuza Genescu http://www.srsff.ro/proza/casa-jaguarului-in-umbra/

Steampunk aztec”, traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/surfer/aliette-de-bodard-steampunk-aztec/

Ce înseamnă să scrii într-o limbă străină ? ”, traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/4704/ce-inseamna-sa-scrii-intr-o-limba-straina/

Experimentele gândirii. O viziune diferită: science-fiction-ul şi ţările neoccidentale/neanglofone” , traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/3482/experimentele-gandirii/

Traduttore, Traditore – traducere, limbă şi cultură”, traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/3048/%e2%80%9etraduttore-traditore%e2%80%9d-traducere-limba-si-cultura-aliette-de-bodard/

Despre poveştile bune”, traducere de Adina Barvinschi

http://www.srsff.ro/4206/despre-povestile-bune-aliette-de-bodard/

Aliette de Bodard este o autoare de ficţiune speculativă, de origine franco-vietnameză, născută în S.U.A. A crescut și locuiește la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită : Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori ”Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp iar în 2008 a devenit membru al Science Fiction Writers of America (SFWA). În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W. Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.

Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection, 2009” (Butterfly, Falling at Dawn”), povestirea „The Shipmaker” care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone a nominalizată la Premiile BSFA 2010 și a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa „ The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eigth Annual Collection, 2011),

I-au fost publicate texte în „The Apex Book of World SF” („The Lost Xuyan Bride”), Asimov’s, Interzone, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre lucrările sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.Romanul său, “Servant of the Underworld (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec.

Un al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, „ Harbinger of the Storm,

(http://aliettedebodard.com/2010/12/10/how-i-made-a-book-trailer-part-2/) a apărut tot la editura Angry Robot în ianuarie 2011 în Marea Britanie și Australia și în februarie 2011 în Statele Unite și restul lumii. În curs de publicare este volumul „Obsidian & Blood Book 3”.