Autor: Tatiana Tolstaia
Titlu: Zâtul (Кысь, 2000)
Editura: Curtea Veche, Bucureşti, 2006; 300 pagini; 25 RON
Traducere: Luana Schidu
Nota dată de mine: *** şi jumătate (din 5)

Am citit abia acum aceast roman care a făcut o oarecare vâlvă la publicarea lui în româneşte. Tatiana Tolstaia e o autoare contemporană destul de cunoscută şi este, se pare, strănepoata lui Lev Tolstoi. A publicat două volume de povestiri, unul de eseuri şi un roman, iar textele sale au apărut în reviste prestigioase (The New Yorker, New York Review of Books şi altele). La Zâtul a lucrat vreme de paisprezece ani.

Romanul e, iniţial, unul distopic: pe ruinele Moscovei îşi duce traiul o comunitate micuţă de oameni aduşi de un Prăpăd la stadiul comunei primitive. Prăpădul a fost, pare-se, provocat de mania oamenilor de-a se juca prea mult cu armele. Rezultatele sale sunt durabile: la două sute şi ceva de ani de la catastrofă, copiii se nasc încă cu Urmări, variate mutaţii genetice mai mult sau mai puţin grave. Unii au doar coadă, alţii câteva urechi în plus, alţii creste, care cum a avut noroc.

Oricum nu are foarte multă importantă cum arăţi, dacă te gândeşti că meniul tău zilnic e compus din felurite mâncăruri având la bază carnea de şoarece. Şoarecii sunt resursa principală a localităţii, alături de ruginţ (care poate fi mâncat, fumat, folosit pentru a obţine cerneală şi câte şi mai câte), scoarţa de mesteacăn (pe care se scrie), foculeandrii (rareori letali), cvasul din ouă de păsări sălbatice sau, în cel mai rău caz, din ruginţ, şi alte câteva roade ale pământului.

Se mănâncă puţin şi prost, se locuieşte în izbe cu acoperiş din paie din care vecinii fură mereu câte ceva, se bea mult cvas şi tocmai s-a inventat roata. Dar guguştiucii (oamenii simplii) sunt fericiţi: viaţa lor e organizată după gândirea guvernamentală. Sunt trimişi la muncă, primesc un salariu, plătesc taxe, au o Cantină iar bucătarii, fireşte, fură, sunt număraţi periodic şi, dacă ştiu să se poarte, sunt rareori luaţi la şuturi de mârzaci – oamenii sus-puşi. La piaţă găsesc uneori chiar şi broşurici (mici romane scrise pe coajă de mesteacăn); una mai scurtă costă cinci şoareci. Chiar şi foc au, atâta timp cât nu moare fochistul, singurul care ştie cum să îl aprindă.

Singurii nemulţumiţi sunt Foştii, oamenii care au prins vremurile de dinainte de Prăpăd. Urmarea lor e că nu mor de bătrâneţe, numai din vreun accident, şi au astfel ocazia să vadă cum Moscova devine locul de joacă al guguştiucilor abrutizaţi de cvas. Nemulţumiţi sunt şi Degeneraţii, alţi vechi moscoviţi care suspină mereu după vremurile bune şi care au ajuns să meargă pe patru picioare şi să fie folosiţi că animale de povară. Cu toţii regretă Trecutul Luminos, pierderea culturii şi-a cârligelor de rufe.

Ghid în romanul acesta ne este Benedikt, un tânăr guguştiuc ajuns, prin căsătorie, mârzac şi apoi un soi de vice-preşedinte al comunei. Viaţa lui simplă şi cumpătată, de scrib guvernamental, ia o întorsătură dramatică în momentul în care intră în familia unui om de seamă. E îndopat cu bucate alese, i se dă o sanie şi-un Degenerat care să tragă la ea, i se dau cărţi de citit şi timp din belşug să o facă. Pasiunea lui pentru lectură va duce, în final, la schimbarea dramatică a chipului comunei. În rău.

Mi-au plăcut în carte o serie de lucruri: prima parte a cărţii, cu acumularea treptată a informaţiilor despre lumea aceasta imaginată, e pasionantă. Paralelele şi aluziile la diverse aspecte din istoria Rusiei sunt interesante şi prezente în întreaga carte, care e plină şi de referinţe literare foarte diverse. Apoi, modul în care personajul principal consumă cărţile e o exemplificare foarte limpede a adicţiilor: el citeşte tot, fără ordine, fără discernământ, e fericit să aibă cuvinte în faţă şi înnebuneşte când rămâne fără ele. Doar cuvintele noi îl interesează, nu-i pasă de nimic altceva. Citeşte cu aceeaşi pasiune cărţi despre tricotat şi romane clasice şi înţelege la fel de puţin din toate. Romanul este unul foarte complex, are un limbaj fermecător, redat excelent în româneşte de traducătoare, şi crează imaginea unei lumi decăzute în care folclorul, noţiunile care-au supravieţuit dintr-o lume anterioară, spaimele străvechi şi obiceiurile care-au rămas aceleaşi de când e lumea se împletesc pentru a modela o societate şocant de familiară.

La minus voi pune trecerea abruptă înspre fantastic din ultimele capitole ale romanului şi finalul, deloc convingător din punctul meu de vedere. Impresia mea a fost că autoarea a căzut ea înşişi pradă bulimiei de care suferă personajele sale: a înghesuit, înspre final, tot mai multe elemente de stil, tot mai multe artificii postmoderne, până la saturarea textului şi pierderea farmecului din primele capitole. Evident, cartea avea nevoie de o intrigă, dar rezolvarea acesteia prin apelarea bruscă la fantastic nu mi s-a părut cea mai bună soluţie.

Acestea fiind spuse, Zâtul e după părerea mea un roman bun, care merită să fie citit fie şi doar pentru a desluşi bogăţia de referinţe istorice şi literare. Există în carte o sumedenie de fragmente la care m-am distrat, mai ales dintre cele legate de birocraţia etern supravieţuitoare (căci ne hrănim cu şoareci, dar organizat) şi de relaţiile neschimbate dintre cei de sus şi bieţii mojici.

Fragmentul preferat:

DECRET

Eu, Fiodor Kuzmici Kablukov, slăvit fie-mi numele, Mârzac Suprem, mulţi ani să trăiesc, Secletar, Academist şi Erou, Navigator şi Tâmplar, în grija mea neîntreruptă faţă de popor, decretez:

Mi-am amintit ceva ce uitasem cu totul, prins cu treburile ţării.

Ziua de Opt Martie va fi și ea sărbătoare, Ziua Internaţională a Femeii.

Această sărbătoare nu va fi zi liberă.

Adică se va merge la lucru, dar se va munci mai relaxat.

Ziua Femeii este un fel de Sărbătoare a Muierii.

În această zi se va arăta stimă și respect tuturor femeilor, fie ele Soţii și Mame, Bunici și Nepoate, ori chiar Zgâtii mici – toate trebuie respectate.

În această Zi de Sărbătoare ele nu trebuie bătute ori îmbrâncite, nu trebuie să facă nimic din cele obișnuite, în schimb ele, Soţii și Mame, Bunici, Nepoate ori Zgâtii mici, pot să se trezească mai devreme dimineaţa, să coacă plăcinte și să facă prăjituri ori alte bunătăţi, să facă izba lună, să spele podelele, să lustruiască laviţele, să care apă de la fântână, să spele hainele și lenjeria și, dacă au rogojini ori preșuri, trebuie să le bată bine, că știu eu că la voi în izbe e atâta praf, de trebuie să te ţii de nas. Trebuie să taie lemne, să facă focul în baie și să frece peste tot. Să pregătească o masă mai bogată, cu blinele și cu tot felul de gustări; să îngrămădească pe masă tot ce a rămas de la Anul Nou.

La întoarcerea de la muncă vor fi felicitate Soţiile și Mamele, Bunicile, Nepoatele ori Zgâtiile mici cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii.

Li se va spune: “Îţi urez ţie, Soţie şi Mamă, Bunică, Nepoată ori Zgâtie mică, fericire în viaţa personală, succes în muncă și cer senin deasupra capului.”

Oricărei femei, fie ea Vecină ori altceva, i se vor adresa aceleași cuvinte respectuoase.

Mai târziu, beţi, veseliţi-vă, mâncaţi ce vreţi, distraţi-vă, dar cu măsură.

Kablukov

Bonus:

Câteva fragmente din roman pot fi citite aici (în română).

Câteva recenzii:

Romania Literara
Terorista 1 şi 2
Tomata cu scufiţă
Bookblog
Radu Gheban
CCLaP Center (în engleză)

Adina Barvinschi

Recenzia a fost postată pe site-ul SRSFF cu acordul autoarei şi a fost preluată de pe „Blog de cărţi”: http://adinab.wordpress.com/2011/04/21/zatul/