Principala racilă a autorilor de science fiction românesc este faptul că se bulucesc şi se agită pe la poarta eternităţii. Pentru scriitorii mai în vârstă acesta e un sindrom firesc, dat de dorinţa fiecăruia de a intra în conştiinţa publică masiv, cu nenumărate editări şi reeditări, cu multe participări la jurizarea concursurilor, cu prezenţe active pe la „bookfest”-uri şi „gaudeamus”-uri, cu discursuri paranoice şi multe, foarte multe, strângeri de mâini şi îmbrăţişări pseudo- prieteneşti.

Dacă pentru „ăi bătrâni” aceste manifestări par fireşti, datorită fricii de moarte şi nimicnicie, pentru autorii care vin din urmă nu e aşa firesc. Şi, totuşi, asta e realitatea; tinerii nu vin din urmă, ci vor să vină, cu tot dinadinsul, din faţă. Ei nu ştiu nici măcar faptul că oricine te poate întrece, dar nimeni nu te poate egala.

Asistăm la reeditarea „întrecerii socialiste” pe vastele întinderi de rapiţă ale scrisului. Scriitorul nu mai scrie atunci când are ceva de spus şi când e inspirat. Scrie ca autorii americani, care gravitează în jurul editurilor. Da, dar scriitorii americani din jurul editurilor sunt armonios integraţi într-un sistem de marketing. Chiar dacă romanele lor sunt apă de ploaie, are cine le face reclamă, reclama fiind făcută de cei care se pricep. Autorii români de science fiction scriu şi ei la comandă, dar fără să le comande nimeni acest lucru. Îşi comandă lor înşişi.

Scriu cu speranţa că, într-o bună zi, vine impresarul englez pe un cal alb, îl descoperă, îi aruncă un calup de euro drept avans, îl ia la Londra şi îl pune să scrie ca pe Salman Rushdie.

Când mă mai întâlnesc cu câte un prieten pe stradă, sunt întrebat ce mai scriu. Când spun că nu mai scriu nimic, omul se uită la mine de parcă aş fi cel puţin beat. Când scrii foarte mult, oamenii se gândesc că ţi-ai impus o normă zilnică de scris. Nu se gândesc la faptul că poţi avea perioade în care ai ceva de spus şi perioade în care nu ai nimic de spus, contextul literar, social sau politic fiind de aşa natură, sec. Nu se gândesc la faptul că inspiraţia nu-ţi dă târcoale tot timpul şi scrisul de dragul scrisului e doar o formă de reacţie la ceea ce scriu ceilalţi.

Dacă meriţi să fii uitat, eşti uitat, orice ai face. Dacă destinul hotărăşte să rămâi în conştiinţa celor prezenţi sau viitori, atunci rămâi, chiar dacă nu-ţi doreşti neapărat acest lucru. Destinul nu poate fi forţat; are mecanisme foarte complicate. Nici nu trebuie să te gândeşti la el. Cel mai concludent exemplu e Demetru Demetrescu-Buzău.

E bine să-ţi vezi de viaţa şi de scrisul tău şi să nu te raportezi la colegii de generaţie. Intervine invidia şi, firesc, autoextincţia. Volumul mare de articole, recenzii, proze sau romane poate atinge masa critică şi totul îţi explodează în faţă. E sinucidere prin supraînfiinţare.

Am râs cum n-am mai râs de mult timp când am citit că unui băieţaş de până în 10 ani  i s-a prezis un „viitor de aur” şi i s-a dat şi un premiu, în sensul asta, să aibă de lapte praf. Oricine poate să creadă că are o odraslă de geniu, dar trebuie, mai întâi, să vadă dacă, genetic, a avut înaintaşi cu genom de aur.

Dacă pozezi în băiat bun, toţi te publică, toţi te premiază, mai ales că există şi în activitatea editorială perioade albe, când te mulţumeşti să publici orice. N-o să publici pe ala care îţi critică activitatea; îl publici pe ăla cu care ai băut o ţuică şi cu care te-ai bătut pe burtă.

Fenomenul e foarte răspândit la noi, unde nu se cumpără cartea pentru că editorii publică după ureche, lăutăreşte, iar autorii profită de o sindrofie sau alta, să se bage în sufletul editorilor. Nu e adevărat că nu se citeşte, dar se poate ajunge şi aici. E adevărat că se cumpără din ce în ce mai puţină carte. Se oferă tot mai multă cantitate şi tot mai puţină calitate. Critica profesionistă se ocupă cu lucruri mult mai lumeşti, astfel încât eşti nevoit să apleci urechea la criticii de ocazie.

Fenomenul e foarte răspândit la noi şi pentru că nu se ştie prea bine fiecare ce e. Scriitorii fac eseistică, critică literară sau activitate editorială. Editorii profită de poziţie şi îşi editează singuri cărţile, practicând şi o efervescentă activitate de marketing primitiv sau critică la adresa incomozilor. Criticii literari nu se lasă mai prejos şi fac şi ei ce pot şi, mai ales, ce nu pot. E un haos bine organizat, din ce în ce mai instuţionalizat. Se copiază modele şi se aplică într-un mod absolut original. Fuga după originalitate e o continuă întrecere socialistă, dar alergarea are loc într-o direcţie, nu neapărat greşită, ci opusă celei de dinainte de 1989.

Mulţi spun că nu înţeleg ceea ce le spun, neluînd în seamă faptul că sunt şi mai mulţi cei care înţeleg. Spun că nu înţeleg deoarece vor să sugereze lipsa de limpezime a exprimării sau o încâlceală de idei, nu să afirme propria lor neînţelegere sau ignoranţă.

Cu proze scrise doar din dorinţa de a fi şi tu prezent printre ceilalţi, nu se poate constitui o literatură SF serioasă, cum bine vedem că se întâmplă. Asta nici nu mai e o înghesuială la poarta eternităţii, ci înghesuială la poarta eternităţii oricui. E agitaţie de moment, când fiecare vrea să strălucească prin simpla apariţie alături de un altul, când îşi ia tricoul de duminică şi se duce la vreun bookfest, că se fac poze.

Dacă eternitatea de un milion de ani e nimic faţă de infinitul temporal, îşi spun preopinenţii, de ce n-ar fi eternitatea secundei mai importantă decât cea a vieţii particulei Higgs?

Victor Martin

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →