O dupa-amiaza cu bere şi zîne – fragment

În clipa aceea, Spiridon întinse mîna, îl apucă de braţ pe Waldemar…

… în cârciumă se opri totul, chelnerul rămase cu mâna pe scrumiera pe care voia s-o ia de pe masă, înţepeni, de parcă s-ar fi pietrificat instantaneu, Liviu rămase cu gura căscată…

… clienţii rămaseră cu halbele în aer, fumul de la ţigara lui Liviu încetă să se ridice în aer şi rămase în văzduh, ţeapăn şi nemişcat…

… iar Spiridon spuse calm:

– Avem treabă în altă parte. Ia-o pe Kundigatta cu tine.

Deci asta era explicaţia… indivizii îi pregătiseră o surpriză, ca de obicei. Şi, fiind o surpriză, nu se osteniseră să-l informeze şi pe el. Waldemar se pregătea să refuze ferm participarea la orice altă aventură, dar Spiridon îl strânse puternic de braţ, ca şi cum i-ar fi fost teamă că o să fugă – sau că o să-l scape de la o înălţime foarte mare…

… iar a doua presupunere se dovedi cea adevărată, pentru că Waldemar se pomeni undeva, într-un hău întunecat şi nemărginit, atârnând în gol, împiedicat să nu se prăvălească în abis doar de strânsoarea lui Verdeaţă…

… Spiridon părea a se deplasa prin hăul acela cu o viteză incredibilă, dar mişcarea nu putea fi detectată în vreun fel, pentru că nu exista nici un punct de reper, Waldemar avea o senzaţie de mişcare doar datorită impresiei că era târât prin văzduhul acela lipsit de orice consistenţă…

… apoi Spiridon întrebă:

– Ai luat-o pe Kundigatta?

– Dar ce, am avut timp să fac ceva? se enervă Waldemar. M-ai smuls de pe scaun înainte să fac cel mai mic gest.

– Când ai dreptate, ai dreptate, e numai vina mea, bămbăni Verdeaţă. Nici o problemă, avem timp suficient.

Şi, cât ai clipi, Waldemar se trezi din nou pe scaunul din cârciumă.

Acolo, totul rămăsese la fel: chelnerul înlemnit în timp ce încerca să ridice scrumiera, Liviu cu gura căscată, de parcă ar fi fost la dentist, fumul care se pietrificase în aer…

Singurul care se mişca în toată nemişcarea aceea era Grigore, care exclamă, văzându-i:

– Gata? Aţi terminat?

– Am terminat pe naiba, bombăni Spiridon. Nici n-am plecat. Waldemar nu şi-a luat spada…

– Şi ce dacă? se minună bau-baul. Nici tu nu ai crimul imperial cu tine…

– Greogoar, ştiam că eşti greu de ţeastă, dar totul are o limită, se enervă spiriduşul. Ţi-am mai explicat: eu trebuie să inspir încredere, iar Waldemar teamă!

– Oi fi eu greu de cap, zise calm Baul, dar Waldemar mi-a inspirat întotdeauna încredere, iar în tine n-aş avea pic de încredere, să mă pici cu ceară! Şi asta nu pentru că  ştiu cât eşti de excroc, ci pentru că ai o căutătură de mişel, care vrea să-ţi vândă cai verzi pe pereţi!

– Şi ce-o fi rău în asta? se minună Spiridon. N-are nici un rost să-ţi explic cum e cu comerţul, cu schimburile internaţionale şi că banii trebuie să circule, că eşti prea tăntălău, tu o să mori cinstit şi sărac…

– Ai vrea tu, rânji cu o veselie macabră bau-baul, numai că n-o să mor prea curând, ştii prea bine că nu-s sărac, iar cinstit sunt în limitele codului moral al neamului meu. De altfel, nu văd nici un rău în a fi cinstit, noi, cei din rasa noastră, am fost întotdeauna cinstiţi, iar sărăcia nu mă sperie, pentru că am nevoi puţine… Şi dacă o să mă mai superi, o să mă încrunt un pic la tine…

– Greogoar, potoleşte-te, am glumit, ce, ţi-a dispărut simţul umorului? se grăbi să-l potolească Spiridon, apoi se întoarse spre Waldemar. Dragule, tu, care eşti mai deştept, ai luat spada aia nenorocită?

Kundigatta, care îşi luase înfăţişarea de spadă şi se repezise, vibrând toată, în mâna lui Waldemar, de îndată ce acesta apăruse – de parcă s-ar fi temut să nu fie părăsită definitiv – zumzăi ceva, iar Spiridon se grăbi să exclame:

– Ai dreptate, cum să fii nenorocită? Eşti o spadă extraordinară, ai fost mândria neamului nostru, ce-i cu voi, fraţilor, de sunteţi aşa de nevricoşi? E ceva în aer, că altă explicaţie n-am. Waldemar, hai să mergem, până nu mă aleg cu nişte scatoalce!

… şi se pomeniră, în aceeaşi clipă, în hăul cel nemărginit şi întunecat…

… apoi bezna fu înlocuită, brusc, de-o lumină puternică…

… şi Waldemar se trezi într-o sală elegantă, cu pereţii din marmură, de-a lungul cărora erau vitrine pline cu bijuterii ce sclipeau ameţitor în lumina aceea puternică – iar Waldemar îşi zise că lumina aceea fusese concepută în mod deliberat astfel încât să scoată în evidenţă bijuteriile din vitrine, să le facă să strălucească şi să reflecte fiecare rază de mii de ori…

– Nu mişcaţi! Cine sunteţi şi ce doriţi? răsună un glas, într-o limbă necunoscută – şi, cu toate acestea, Waldemar înţelese tot ce i se spusese, de parcă în cap ar fi avut un dispozitiv de tradus.

Chestia îl uimi un pic, pentru că în toate aventurile sale, înţelesese întotdeauna ce vorbeau făpturile din tărâmul în care nimerise, dar ca şi cum ar fi fost normal să înţeleagă, ca şi cum ar fi devenit pentru moment o făptură a acelui tărâm. De data asta, auzise glasul care îi vorbise şi, simultan cu cuvintele acelea neinteligibile, în minte îi apăruse traducerea lor.

Întoarse capul către locul din care veniseră vorbele, să vadă cu cine avea de-a face.

– Nu ţi-am spus să nu te mişti? se răţoi cineva la el. Vrei să-mi scot ochelarii?

Spiridon era lângă el, şi-l ţinea în continuare de braţ. Strânsoarea spiriduşului era puternică, ca şi cum ar fi fost pregătit să dispară în orice clipă din locul ăla, luându-şi şi prietenul cu el. Bine măcar că nu s-a gândit s-o şteargă singur şi să mă lase să mă descurc de capul meu pe tărâmul ăsta necunoscut, îşi zise Waldemar. Din moment ce tot întorsese capul, putea să-l privească pe cel care îl ameninţase, fără să se mişte din loc şi să provoace alte nemulţumiri.

Zări, într-o fracţiune de secundă, că într-o latură a sălii stăteau trei indivizi, lângă un soi de tejghea din abanos, pe care erau aşezate nişte tăvi – probabil din lemn – pe care erau întinse bucăţi de catifea neagră. Iar pe catifeaua aceea fuseseră aşezate coliere, inele şi brăţări minunate, împodobite cu safire, rubine sau smaralde. Şi diamante. O mulţime de diamante care sclipeau să-ţi ardă retina…

Cei trei indivizi – toţi bărboşi, unul, mai scund şi mai rotofei, cu ochelari cu ramă de aur, ceilalţi doi, înalţi şi solizi ca nişte şifoniere, purtau ochelari de soare cu ramă neagră, masivă, lipită cumva de faţă, ca o mască de scafandru – erau îmbrăcaţi în haine arăbeşti, adică purtau nişte robe lungi până-n pământ (din câte îşi amintea Waldemar, o asemenea robă se numea dishdasha, evident, nu găsise nicăieri echivalentul în grafie românească) şi aveau pe cap o bucată de pânză, prinsă cu un soi de inel ca o funie (aici cunoştinţele lui Waldemar erau în suferinţă – legătura aceea care fixa pânza pe ţeastă se numea agal, de asta era sigur, dar nu ştia cum se numea bucata aceea de pânză, găsise mai multe denumiri, ghutra sau keffiyeh, fără să afle dacă fiecare denumire desemna altceva sau dacă toate desemnau acelaşi lucru, în idiomuri diferite). Oricum, individul cel scund şi cu ochelari de aur părea a fi înveşmântat aşa cum apăreau în poze emirii cei bogaţi, adică într-o robă albă, cu o pânză albă pe cap, prinsă cu o legătură neagră. Ceilalţi doi indivizi purtau robe negre, acoperământ de cap era tot negru, iar legătura ce-l fixa pe ţeastă era aurie. Da, şi mai aveau şi ochelarii de soare cu rama neagră, ochelari de mafioţi sau de puştani de bani gata din Bucureşti – adică, într-un fel, cam acelaşi lucru…

Unul dintre indivizii în negru dusese mâna dreaptă la ochelarii ce-i ascundeau ochii şi-i prinsese de rama cea masivă, ca şi cum ar fi fost gata să-i ridice de pe nas.

– După cum v-am explicat în momentul livrării mărfii, flăcările pot să treacă prin ochelari, fără a fi împiedicate în vreun fel, zise pe un ton didactic Spiridon. Evident, vâlvătaia va distruge ochelarii, de aceea v-am recomandat achiziţionarea mai multor bucăţi.

– Ştim foarte bine acest lucru, rânji individul în negru. Nu-i nevoie să ne explici încă o dată, spiriduşule. Gestul meu e un simplu avertisment. M-am mulţumit să vă atrag atenţia ce riscaţi, dacă intenţionaţi să faceţi vreo prostie. Fii sigur că, de-aş fi intenţionat să vă prăjesc de vii, o făceam până acum.

– Bravo, spuse batjocoritor Spiridon. Ce dovadă de ospitalitate! Frumos ştiţi să vă primiţi oaspeţii!

– Oaspeţi? Care oaspeţi? se miră în mod exagerat bărbatul îmbrăcat în alb – care, după toate aparenţele, era şeful celorlaţi doi. Ne pomenim în magazin cu doi indivizi, care n-au binevoit să-şi anunţe sosirea, ca nişte persoane manierate, iar unul dintre ei e înarmat cu o spadă… Ni se pare normal să ne luăm măsuri de precauţie.

– Mai ales când unul dintre ei e un spiriduş, adăugă al doilea bărbat în negru, cel care nu scosese nici o vorbă până atunci.

– Şi ce dacă sunt spiriduş? se răţoi Verdeaţă. V-am furat ceva, vreodată? Am făcut împreună afaceri din care am câştigat cu toţii. Dragul meu Auda,  am venit să îţi propun o afacere foarte avantajoasă. Dar, dacă nu te interesează, o să mă duc în altă parte…

– Poate că mă interesează, spuse arabul pe care Spiridon îl numise Auda. Dar n-am de gând să discut nimic cu tine, cât timp amicul tău – pe care nu-l cunosc şi pe care nu te-ai ostenit să ni-l prezinţi – nu pune sabia pe podea.

Waldemar se întrebă dacă era cazul să lase spada din mână. Kundigatta părea un pic încordată, dar nu în mod deosebit – adică nu presimţea un pericol iminent. Înainte să ia vreo hotărâre, individul care-şi dusese mâna la ochelari îl îndemnă, batjocoritor:

– Amice, eu zic să nu ascuţi sfatul care ţi s-a dat. N-am mai prăjit pe nimeni, de multă vreme… şi-mi doresc de când te-am văzut să te fac scrum, cu sabia ta prăpădită cu tot.

Chestia asta păru s-o scoată din sărite pe Kundigatta, pentru că începu să vibreze, scoţând un sunet piţigăiat şi arţăgos, ce-i aminti lui Waldemar de o precupeaţă cu mâinile în şolduri.

Individul păru că-i înţelege spusele, îşi luă mâna de pe ochelarii de soare, făcu o plecăciune către Waldemar – sau către spada acestuia, Waldemar nu-şi dădu seama cui îi fusese adresată plecăciunea – apoi spuse ceva într-o limbă necunoscută colegului său în negru, care se uită mirat la Waldemar şi făcu şi el o plecăciune.

Bărbatul în alb, evident surprins de cursul evenimentelor, i se adresă lui Spiridon

– Preacinstitule spiriduş, faceţi-ne onoarea şi prezentaţi-ni-l pe preacinstitul dumneavoastră prieten – atât cât credeţi că-i necesar ca să putem să trecem liniştiţi la afaceri.

– Acesta este prietenul meu Waldemar, cu spada sa Kundigatta. El este cel care…

– Ştim cu toţii cine este Waldemar, zise Auda, făcând o plecăciune plină de respect. Nu-i nevoie să auzim  mai mult pentru ca preacinstitul Waldemar să fie bine venit în casa noastră.

– Domnia sa este emirul Auda, iar preacinstiţii domni sunt djinii Zbugh şi Zbigh, gărzile sale.

Waldemar făcu şi el o plecăciune către cei trei, cei trei făcură şi ei o plecăciune spre el, Waldemar nu ştia cum să procedeze, aşa că mai făcu o plecăciune, cei trei se grăbiră să-i răspundă în acelaşi fel…

Şi probabil că lucrurile ar fi continuat în acelaşi fel până când cineva ar fi căzut lat de oboseală (probabil Auda sau Waldemar, pentru că djinii nu păreau să ştie ce-i oboseala) dacă Spiridon n-ar fi intervenit, cu un pic de invidie în glas:

– Gata, gata, v-aţi firitisit destul, hai să trecem la treabă, căci unii mai şi muncesc pe lumea asta…

Auda bătu din palme, undeva, în spatele vitrinelor se deschise o uşă şi apărură câţiva servitori, cu tăvi cu cafele, dulciuri şi cu narghilele. Waldemar şi djinii se aşezară pe covorul gros care acoperea podeaua, lângă măsuţa pe care fuseseră puse tăvile, şi se pregătiră să reziste timp îndelungat, pentru că lucirile încântate din ochii arabului şi ai spiriduşului prevesteau tocmeală îndelungată şi spectacol demn de a fi urmărit.

– Spune, spiriduş pus pe jecmăneală, ce aiureli nefolositoare vrei să-mi vinzi de data asta? întrebă Auda, cu glas aparent nepăsător.

– De data asta nu vreau să-ţi vând nici o minunăţie ieşită din mâinile pricepute ale meşterilor spiriduşi. Nu vreau să-ţi vând nimic, prietene al meu. Vreau doar să-ţi fac un cadou, un cadou nemaipomenit. Iar dacă în schimb o să vrei să-mi oferi şi tu ceva, un nimic fără valoare, ca semn al prieteniei ce ne leagă, s-ar putea să nu te refuz, ca să pot să mai vin şi altă dată în casa ta şi să mă bucur de ospitalitatea ta fără de cusur…

Auda dădu încet din cap, aprobându-l, dar se vedea că-l roade curiozitatea. Şi, ca şi cum i-ar fi simţit nerăbdarea, Verdeaţă tuşi jenat şi spuse, pe un ton foarte ruşinat:

– Mă văd silit să-mi cer mii de scuze – sunt conştient că-s dau dovadă de o lipsă de politeţe jignitoare, că nu merit să fiu primit într-o casă atât de nobilă, dar timpul de care dispunem este extrem de redus, aşa că vă rog, prea nobile emir, să nu-mi luaţi în nume de rău graba, care nu-i datorată nici unei firi păcătoase, nici lipsei de educaţie – vai, ce-ar zice mama mea dacă m-ar vedea într-o asemenea situaţie! – nici, ferească Cel de Sus, vreunei intenţii răuvoitoare… deci, într-un cuvânt, iată darul meu pentru preacinstitul emir!

Şi-şi vârî mâna în buzunarul hainei. O scoase imediat, ţinând în ea un plic de hârtie albă, pe care îl întinse lui Auda.

Arabul cel rotofei luă plicul, destul de mirat, îl deschise, tresări, şi-i răsturnă conţinutul în palmă.

Waldemar se uită, curios, şi văzu trei diamante neprelucrate, destul de măricele ca să aibă o valoare considerabilă.

Auda îşi drese glasul, se gândi o clipă, apoi zise, cu glas cumpătat:

– Frumos cadou! Prea frumos şi prea preţios, ca să poată fi primit cu uşurinţă… Şi ce i-ar face plăcere preaonoratului săpiriduş să primească în schimb?

– Vai, dar nu doresc nimic în schimb! se fandosi Verdeaţă. E doar un cadou amărât, din partea unui spiriduş sărman, care doreşte să bucure sufletul prietenului său nobil şi înţelept!

Probabil că arabul bănuia că spiriduşul vrea ceva anume de la el şi se temea că diamantele or să-l coste prea mult, dar, în acelaşi timp, nu se îndura să renunţe la pietrele care se părea că-i plăcuseră în mod deosebit, aşa că avu un moment de nervozitate şi-şi pierdu cumpătul:

– Lasă fandoselile şi spune ce vrei, Spiridoane, că ziceai că eşti grăbit!

– Aur, declară cu o sinceritate dezarmantă spiriduşul. Dă-mi cât aur te lasă sufletul, aur curat şi, de preferinţă, neprelucrat. Clientul meu – pentru că în afacerea asta sunt un simplu intermediar – nu-i interesat de bijuterii sau de lucrături fine, pentru el contează un singur lucru: să fie aur!

Urmă o târguială rapidă, mai mult de ochii lumii – pentru că Waldemar avusese impresia că arabul cel rotofei făcuse o anumită ofertă care, după opinia sa, era extrem de avantajoasă pentru el, dar care, din anumite motive, păruse să-i convină lui Spiridon, însă spiriduşul îşi dăduse ochii peste cap şi se prefăcus a fi jignit de moarte – dar fără prea multă convingere, Auda mărise oferta, dar nu prea mult… oricum, după vreo cinci minute de văicăreală teatrală şi fără să pună prea mult suflet în spectacol, cele două părţi se declaraseră mulţumite, bătuseră palma, apoi arabul întrebă, oarecum surprins:

– Şi cum o să cari tot aurul ăsta, Spiridoane, prietenul meu?

Spiriduşul ridică nehotărât din umeri şi mormăi:

– O să ne descurcăm… Sunt mărunţel, dar mai solid decât crezi…

– Nu se poate, eşti oasepetele meu, eşti prietenul meu, o să-ţi asigurăm transportul!

– Nu-i cazul să vă deranjaţi! Mă descurc! se grăbi să respingă oferta Spiridon.

– Gratis! declară ferm Auda, iar protestele lui Spiridon încetară imediat.

Arabul bătu din palme, uşa din spatele tejghelei se deschise din nou, apăru un servitor, stăpânul lui îi explică ce dorea, servitorul dispăru ca prin minune şi apăru imediat, însoţit de trei negri solizi, care cărau un covor uriaş, pe care îl întinseră în mijlocul încăperii, peste covoarele de acolo. Apoi un şir de servitori în veşminte albe începură să aducă lădiţe cu lingouri de aur, pe care le aşezară pe covor, în mijlocul acestuia. După ce se strînse o movilă destul de mare, alţi servitori aduseră nişte perne, o tavă cu dulciuri, cafele şi narghilele, şi-i invitară pe cei doi oasepeţi să se aşeze comod.

După ce-i văzu pe Waldemar şi pe Spiridon instalaţi în cele mai bune condiţii, arabul le făcu o plecăciune, îşi flutură mâna a despărţire, iar unul dintre djini păşi pe covor, la unul dintre capetele acestuia, se aşeză turceşte, pocni din degete, covorul se ridică de pe podea şi o luă la goană pe uşă, apoi se năpusti cu o viteză incredibilă pe nişte coridoare…

Waldemar abia putu zări că pluteau printr-o clădire imensă, ale cărei coridoare largi şi bine luminate erau mărginite de nenumărate prăvălii pline cu aur şi bijuterii.

– Unde naiba suntem? întrebă el, dezorientat.

– Pe aeroportul din Dubai, în zona magazinelor scutite de vamă, îi explică Spiridon.

Apoi covorul mări viteza şi mai mult, ţâşni pe o uşă, ajunse pe pistă, printre avioane, după care decolă iute, lăsând toate avioanele în urmă, şi se pierdu printre nori.

Waldemar era mirat că nu simţea curentul – care, la viteza aceea, ar fi trebuit să fie puternic. Îşi exprimă mirarea, iar djinul îi explică, mândru din cale afară:

– Avem cel mai nou model de covor zburător, cu orientare automată, dispozitiv de amortizare a balansului provocat de golurile de aer şi cu câmp invizibil de protecţie a pasagerilor.

– Ce producţie? se interesă imediar Spiridon.

– Nu-i spiriduşesc, rânji djinul. E covor persan autentic, călcat de cămile ca să fie moale…

Waldemar se apucă să soarbă din cafea – care era fierbinte şi aromată -, trase şi două fumuri din narghilea, apoi se întoarse către spiriduş:

– Spirache, zi-mi şi mie ce-a fost toată treaba asta…

– Dragule, o s-o iau mai de departe, să nu ne plictisim până ajungem acasă. Totul e din cauza ta. Stai, nu te enerva, n-am zis că ai vreo vină. Dar, dacă n-ai fi fost tu şi nu l-ai fi impresionat atât de mult pe regele zmeilor, acesta nu mi-ar fi acordat scutire de vamă pe timp de un an. De aici a început totul. Pentru că, vezi tu, făceam şi eu un pic de contrabandă, aduceam un paloş, două, făurite de pitici sau de spiriduşi, luam o bijuterie, nişte argint, ceva, şi toată lumea era mulţumită, inclusiv vameşii zmeilor, care primeau şi ei un ploconaş mititel…  Dar dacă tot eram scutit de vamă, am mărit cifra de afaceri, am început să import şi să export într-o frenezie totală. Chestia e că nu puteai să imporţi orice, iar marfa de export trebuia să aibă client, că doar nu aveam de gând să rămân cu ea în braţe. Deci, în primul rând trebuia o prospectare a pieţii, un studiu comparativ al cererii şi ofertei, plus unul pentru stabilirea imcompatibilităţilor, pentru că aş fi fost tâmpit dacă aş fi încercat să duc obiecte de fier pe tărâmul ştimelor sau ielelor, sau să duc conserve fabricate de muma pădurii în lumea zânelor. Noroc de Gregoar, l-am rugat să mă ajute, a discutat îndelung cu serverele de la serviciu şi ele au fost suficient de amabile ca să-mi facă nişte programe exact aşa cum voiam… De aia am rămas la slujba asta: pentru că mă ajutau Baul şi serverele lui devotate. Şi, pentru că nu aveam mare lucru de făcut la slujbă, puteam să plec când voiam şi să-mi rezolv treburile de pe alte tărâmuri. Trebuie să trag tare, dragă Waldemar, pentru că zmeii nu-s tâmpiţi, regele n-o să-mi mai acorde scutire de vamă în continuare, pentru că s-a prins că nu mai pot să dau înapoi, m-am implicat prea mult şi am implicat multă altă lume.

– Bine, am înţeles, faci afaceri cu zmeii, dar ce-am căutat în Dubai?

– Păi n-ai văzut? Am schimbat nişte diamante pentru nişte aur.

– Am văzut, dar n-am priceput. De ce ai schimbat diamantele pe aur?

– Păi piticii au nevoie de aur, spiriduşii la fel, în schimbul aurului îmi dau tot felul de unelte şi arme din fier, pe care le vând zmeilor… Zmeii îmi dau cărnuri şi vinuri, pe care le vând căpcăunilor – pentru că nehaliţii ăia mănâncă orice, n-au ei treabă cu calitatea, le trebuie cantitate, iar în schimb îmi dau lemn de cel mai bun, cherestea excelentă, bine uscată, care e căutată de iele, iar astea îmi dau fructe şi băuturi de tot soiul – care merg tot la căpcăuni, ca urmare căpcăunii ajung la un moment dat foarte datori, deci dau o raită pe tărâmul balaurilor – cu balaurii nu pot să fac comerţ, sunt prea isterici, una, două, încep să scuipe flăcări, numai că balaurii au diamante, iar căpcăunii ştiu cum să le ia de la ei – cu japca, dând ceva în schimb, nu ştiu, nu mă interesează, important e că tipii fac rost de diamante…

– Şi nu poţi să-i plăteşti pe pitici şi pe spiriduşi cu diamantele căpcăunilor – adică ale balaurilor?

– Ba, da, dar ei preţuiesc prea puţin diamantele, pentru ei aurul e mult mai valoros, aşa că vând diamantele în Dubai şi iau pe ele aur, oamenii le preţuiesc de zece ori mai mult decât piticii sau decât cei din neamul meu… Piticii folosesc aurul în fabricarea armelor, dar ai mei nu fac decât să-l tezaurizeze, să-l ascundă în cazane pe care le îngroapă la capătul curcubeului! Ce tâmpenie! Şi când te gândeşti că toată lumea ne consideră negustori înnăscuţi!

– Văd deci că globalizarea s-a exins peste tot, concluzionă Waldemar.

– Ce globalizare! exclamă Spiridon. Asta-i universalizare, pentru că se extinde în mai multe universuri!

În timp ce Spiridon îi explicase toate celea, covorul începuse să coboare tot mai iute, efectuând un picaj ce dovedea atât calitatea aparaturii, cât şi talentul de pilot al djinului, care reuşi să oprească persanul zburător drept în faţa intrării în locuinţa lui Verdeaţă, locuinţă aflată pe o străduţă de lîngă piaţa Matache şi pe care Waldemar o cunoştea, pentru că mai fusese pe acolo.

– Stai cuminte aici, că terminăm imediat, îi spuse Spiridon, apoi începu să care lădiţele cu aur în casă, ajutat de djin.

Waldemar rămase pe covor, care plutea la vreo douăzeci de centimetri deasupra asfaltului, în timp ce traficul înlemnise, înţepeniseră şi cei câţiva pietoni, un porumbel împietrise în aer… Era plăcut să vezi maşinile aşteptând în tăcere, fără ca vreun mitocan să claxoneze, nevricos…

Cei doi se mişcau cu o viteză extraordinară, aşa că încărcătura fu depozitată în locuinţa lui Verdeaţă cât ai clipi din ochi. Ei, nici chiar aşa – cât ai clipi de patru ori din ochi.

Apoi spiriduşul şi djinul săriră pe covor, covorul decolă în mare grabă, făcu un salt pe deasupra blocurilor, apoi plonjă din nou în picaj, pătrunse în viteză pe uşa restaurantului, se răsturnă într-o parte ca să se strecoare printre mese şi-i aruncă pe Waldemar şi pe Spiridon drept pe scaunele lor. După care djinul îşi flutură mână către ei şi dispăru instantaneu, trecând probabil direct prin pereţi.

Grigore se uită la ei şi întrebă:

– Gata?

– Gata, am terminat, răspunse jovial Spiridon.

Liviu Radu : Premiul Hobana „Cartea anului 2010, genul Fantasy” : „Lumea lui Waldemar”, (editura Tritonic)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →