Premiul “Ion Hobana” – Cartea anului 2010, genul SF – „S.F. Doi” de Cristian Mihail Teodorescu

“… Într-o epocă nouă, eliberată de chingile odioasei dictaturi, considerăm că o primă necesitate este repunerea în drepturi a disciplinei Educaţie Fizică, marginalizată în mod abuziv, precum şi reconsiderarea atitudinii autorităţilor, a celorlalte cadre didactice, a elevilor şi studenţilor faţă de Profesorul de Educaţie Fizică. Aceşti învăţători ai poporului, mulţi dintre ei maeştri ai diferitelor sporturi, sunt oameni de o integritate morală şi probitate profesională de invidiat, de multe ori incomparabilă cu a cadrelor didactice care predau discipline zise «fundamentale».

Şi ei au fost oprimaţi de regimul de tristă amintire, obligaţi să organizeze fastuoasele serbări ale dictatorului, chinuindu-şi atât elevii, cât şi pe ei înşişi. Reconsiderarea statutului Profesorului de Educaţie Fizică şi a numărului de ore afectat acestei discipline în planul de şcolarizare devine o obligaţie morală de prim ordin a noii puteri democratice instalate…”

Dispozitivele de observare a globului terestru, instalate pe sateliţii artificiali, pot adesea distinge cu o claritate de câţiva centimetri cele ce se petrec pe suprafaţa Pământului. Clădirile mai mari, blocurile, terenurile de sport (ca să nu mai vorbim de giganticele stadioane şi complexele sportive aferente), supermagazinele de articole sportive, pistele de alergare sau de plimbare cu bicicleta – toate acestea se pot vedea până în cele mai mici detalii, în condiţii de vreme senină. Putem observa şi oameni în treninguri sau costume de sport multicolore luându-se la întrecere, fugind, aruncând cu  prăjine, sărind la groapa de nisip sau efectuând diferite exerciţii la bară şi inele, ridicând greutăţi, înotând, jucând handbal sau baschet; un meci important de tenis în pauza căruia jucătorii rezolvă careuri cu denumiri sportive. Bineînţeles, fotbal la toate vârstele, curse de biciclete atunci când cerul este senin ca sticla. Iarna: ski fond, săniuş, patinaj – iar când plouă, tradiţionalele meciuri de rugby.

Se mai pot vedea, la frontierele între două state ale căror popoare sau lideri politici nu sunt tocmai prieteni, înălţându-se, cu acelaşi aplomb de ambele părţi, imense complexe sportive şi stadioane, instalaţii de transmisie prin satelit, pregătiri îndelungi care culminează cu prezentarea, odată ce totul a fost gata, a delegaţiilor celor două părţi, fiecare delegaţie având mai multe mii, cei mai de frunte oameni ai sporturilor; confruntarea, care va dura fix un an, va decide care parte are câştig de cauză.

Iar satelitul traversează rapid meridianele şi o altă ţară se află acum în zona de observare. O ţară cu şcoli imense, fiecare dispunând de complex propriu, stadioane acoperite astfel încât să nu se poată obseva felul de pregătire şi performanţele tinerilor din acele şcoli. O ţară dezvoltată, în care activitatea de producţie, în întregime computerizată, nu răpeşte fiecărui locuitor mai mult de două ore săptămânal din timpul desăvârşirii sale sportive. O ţară printre cele mai puternice din lume, deşi nu mare ca teritoriu sau ca populaţie, sportivii ei fiind în multe domenii aşii campionalelor mondiale şi ai Olimpiadelor. Şi – ceea ce este cel mai important lucru – o ţară creatoare de noi sporturi şi discipline în care eventualii ei adversari sunt nevoiţi să concureze fără nicio şansă. Una dintre cele cinci puteri sportive ale lumii, dacă nu chiar cea mai importantă. Am mai spus, pregătirea sportivă de aici este secret de stat şi nimeni nu poate observa din exterior, oricât de sofisticate mijloace de detecţie ar avea, ce sporturi se practică aici şi care le sunt performanţele.

Însă, iată, automatul de coordonare al camerei satelitului a identificat un grup de sportivi care exersează afară, pe terenul accidentat din preajma unei păduri. Un cros, un banal cros în care tinerii atleţi se întrec în ultima tură să treacă linia de sosire unde Maestrul îi aşteaptă executând mişcări de încălzire cu ochii la cronometru. Lupta este foarte strânsă între cinci concurenţi, alţi şapte îi urmează îndeaproape, iar unul se află mult, mult în spate, alergând împleticit; un individ care nu are chiar nimic atletic în înfăţişare, scund, bondoc, cu picioare scurte. Trecerea liniei de sosire este disputată, dar Maestrul rezolvă imediat litigiul indicându-l cu degetul pe învingător şi cu toţii – mai puţin Maestrul, care execută flotări şi genuflexiuni – se odihnesc în aşteptarea ultimului, grasului, scârbosului, cu picioare scurte.

“Berthold, iar ai ajuns ultimul”, zice Maestrul.

“Ca de obicei”, adaugă Pierre, cu un fir de iarbă în gură.

“Nu vedeţi că abia-şi mişcă fesele! Ne-apucă noaptea aici! Uitaţi-vă cum tremură şuncile pe el!” zice Florian, al doilea clasat.

Maestrul îşi întrerupe programul de încălzire şi întreţinere.

“Pierre, Florian!” Cei strigaţi se ridică în picioare. “Aţi vorbit în plus, de acord?” Cei doi încuviinţează cu ochii în pământ. “Câte cincizeci de flotări fiecare. Acum. Imediat!”

Se supun în silă, dar se supun. Pierre execută flotările, ţinând capul sus cu ochii ţintă la Berthold. Ochi albaştri-cenuşii, de oţel. Ai să mi-o plăteşti şi pe-asta, ca şi pe altele. Vierme. Berthold rămâne paralizat. Maestrul suflă în fluierul pe care-l poartă la gât. Dinspre pădure apar douăsprezece fete. Estella duce o minge de volei.

“Cine a câştigat?” Estella este bosumflată. “Ele. Au bătut cu şase la cinci. Dar eram noi la serviciu. Şi…” Maestrul îi face semn să se oprească. Primeşte mingea şi i-o transmite lui Pierre, care între timp s-a ridicat (cam în momentul când Berthold s-a aşezat, mai degrabă s-a lăsat să cadă, pe iarbă).

“Berthold”, zice Maestrul, “dă-i drumul la încă două ture, să te-nveţi odată şi tu să alergi ca lumea!”

“Mă doare splina, dom´ profesor.”

“Pas alergător!”

Aleargă, Berthold! Dă-i drumul, să te-nveţi odată şi tu… Dar aude o voce de fată. Ah. O Voce De Fată.

“Lăsaţi-l, dom´ profesor. Oricum, n-o să poată”, zice Estella.

Berthold se opreşte. Priveşte rugător. Estella, Mai Spune Ceva.

Maestrul gândeşte, zvârlind din picioare şi arcuindu-şi mijlocul.

“Pierre”, spune el, “aveţi echipele făcute?”

“Da, dom´ profesor.”

“La teren, pas alergător. Mai aveţi o jumătate de oră. Berthold, tu rămâi aici.”

Îl sfredeleşte cu ochii. Da. Pare destul de odihnit grasul ăsta.

“Dă-i drumul, Berthold. Trei ture. Şi aleargă, domnule, că te prind fetele din urmă! Pas alergător!” Berthold porneşte tropăind cu aplomb, ştiind că este văzut, observat, analizat de Maestru, de fete, de Estella. “Fetele, fiţi gata.” Se aliniază cuminţi la start. “Start.”

Aleargă, Berthold. Nu ţine cont că în urma ta au pornit fetele. Iar, în urma lor, Maestrul. Dom´ profesor. A alergat şi cu băieţii, dar ei sunt mai iuţi. Acum aleargă cu fetele şi cu Berthold. Porneşte în urma lor şi de cele mai multe ori îi depăşeşte. Pe fete nu se ştie niciodată, însă pe el, pe Berthold, în orice caz. Accelerează, Berthold. Astăzi eşti mai în formă ca de obicei. Se apropie plutonul de fete, cu Estella în frunte, iar în spatele lor vine, mâncând pământul, Maestrul. De s-o termina o dată şi cu alergătura asta. Azi este vineri. Iar mâine, sâmbătă, când este proiectată excursia aceea cu bicicletele. Indiferent de vreme, aşa au zis. Indiferent de vreme. Dumnezeule, bine ar fi să plouă. Să plouă pe drum, nu de la început, că poate se răzgândesc. Aleargă, Berthold. Simţi parcă în ceafă răsuflarea încinsă a Estellei. Fiecare expiraţie a ei îi insuflă puteri noi. Accelerează, Berthold. “Auziţi cum duduie pământul sub picioarele lui”, ar spune băieţii, îmghiontindu-se şmechereşte. Da. Bine-ar fi mâine să plouă pe drum. Accelerează, Berthold. Răsuflarea Încinsă a Estellei, Estella însăşi ţi se revarsă pe nas, pe gură, amestecându-se cu propria-ţi fiinţă, întunecându-ţi privirea, destinzându-ţi şi întinzându-ţi muşchii aceia care n-au mai cunoscut până acum o asemenea solicitare. Şi iată, nu mai eşti Berthold-cu-picioare-scurte, Berthold-de-un-metru-cincizeci, Berthold-de-optzeci-de-kilograme. Iată, acum calci mult mai uşor, paşii ţi-au devenit mult mai mari, mai elastici, sunt paşii Estellei cea de un metru şaptezeci la numai paisprezece ani, paşii fiinţei pentru care te-ai arunca în groapa cu lei sau ai cuteza chiar să-l provoci la o partidă de lupte pe culturistul Roger, cel mai puternic din clasă.

Primul îl depăşeşte Maestrul, fără măcar să-i arunce o privire, siluetă de atlet mărunt alergând corect, cu toţi muşchii în evidenţă, îndepărtându-se ca şi când el, Berthold, ar sta pe loc. Mai are un an până la pensie Maestrul. Apoi urmează fetele, care nici ele nu-l privesc, picioarele lor lungi aleargă în continuare, din ce în ce mai departe. Picioarele acelea şi sânii tremurând şi ceva ce-l face să intre cu capul în primul copac.

“Ce-i, Berthold? Nu ţi-e bine?”

Estella aleargă lângă el. ESTELLA ALEARGĂ LÂNGĂ EL. Trebuie să răspundă. Spune:

“Ba da. Mă simt ca de obicei.”

“Nu te cred. Alergi cam pe trei cărări. Cred că fetele râd şi-acum de tine. Dacă nu mai poţi, aşează-te, omule. Alergarea este cel mai plăcut lucru din lume, dar nu trebuie s-o faci în silă sau în disperare.”

“Mulţumesc.”

“Ai grijă de tine.” Şi Estella accelerează, să le prindă din urmă pe celelalte – mai ştii, poate şi pe Maestru; în orice caz, să ajungă prima dintre fete.

Bine-ar fi să plouă mâine. De ce s-a oprit lângă mine? DE CE? Estella mă place? Aşa urât, scund şi gras? Estella mă place? Plouă mâine? Totul se învârte în jur. Maroniul pădurii, verdele pajiştii, poteca neclară şerpuind. Fetele au dispărut din raza vizuală, totul s-a stins. Soarele apune, roşu-roşu în spatele muntelui albăstrui, totul se întunecă. Estella mă place? Ce bine-ar fi să plouă mâine, nu de la început, ci când… Estella mă place? Parcă văd un luminiş în faţă. Mă place aşa urât, gras, dobitocul, viermele, avortonul?…

“Dobitocul, viermele, avortonul…” comentează Pierre, aşezat turceşte, cu firul de iarbă între dinţi; ştie că Maestrul nu mai are ce să-i facă, e pauză. De altfel, Maestrul nici nu-l priveşte, spune doar:

“Vai de tine, Berthold! Iar o să rămâi repetent!”

“Mă îndoiesc că voi sunteţi în stare să apreciaţi viaţa pe care o duceţi. Sportul este cel mai minunat lucru din lume. Eu am trăit destul ca să-mi amintesc de vremurile întunecate în care copiii jucau fotbal pe stradă, improvizând porţi din câte două pietre sau cutii de conserve; vremuri în care, ca să poţi practica în mod organizat un sport, trebuia să te deplasezi, să pierzi multe ore pe străzile îmbâcsite ale oraşelor. Era groaznic: oamenii creşteau lipsiţi de educaţie sportivă, îşi alegeau un loc de muncă unde se stresau şi se consumau înainte de vreme; se îmbuibau, se otrăveau cu bună ştiinţă, iar ca rezultat jumătate din viaţă şi-o petreceau sub formă de epave, cu medicamente la ore fixe, între două tratamente, unul mai greşit ca altul, prin diferite spitale sau staţiuni pentru semihandicapaţi. Da, spitalele erau pline, înainte de Epoca Revoluţiei Sportive. Cei slabi îşi impuneau voinţa celor puternici, îi stăpâneau, îi dominau. Aproape toţi marii patroni sau preşedinţi erau ologi, reumatici sau cardiaci. Nici nu ştiţi ce vremuri strălucite trăim acum. Şi toate acestea mulţumită Colegiului Maeştrilor Imperiali. Primii Maeştri Imperiali au fost cei care au sesizat cât de necesar este sportul şi cât de mult resimt popoarele absenţa lui. Au urmat alţi şi alţi Maeştri Imperiali, toţi gândind şi optimizându-ne societatea, conducându-ne spre Epoca Deplinei Perfecţiuni.”

Cităm din caietul de însemnări-memorii-amintiri al lui Berthold:

– Sus genunchii!… Aşa!… Foarte bine!… Şi înapoi!… Pas adăugat!… Pas sărit!… Un doi trei, un doi trei!… Aşa!… Foarte bine!… Sprint până în capătul celălalt!… Sprint, am spus, Berthold!… Stai!… Pas săltat până la jumătate, mersul piticului de la jumătate încolo! Pierre, nu-i mai pune piedică lui Berthold!… Stai!… Exerciţii de respiraţie. Unu-doi, inspiraţi!… Trei-patru, expiraţi!… Încă o dată!… Unu-doi, trei-patru. Şi, de voie!… (Doamna Alberta bate din palme.)… În faţa mea, adunarea!… Alinierea!… Raportul!

– Doamnă Maestră Alberta, clasa a 7-a Q este gata pentru începerea orei de handbal.

Avem voie să-i spunem Doamna Maestră Alberta sau, simplu, Doamna Alberta, întrucât este diriginta clasei noastre.

– Pierre şi Arcadio, alegeţi repede două echipe!… Estella şi cu… şi cu Gianina, şi voi!…

– Le avem făcute.

– Le avem făcute, Doamnă.

– Luaţi atunci mingile şi începeţi.

Se îndreaptă cu toţii, disciplinaţi, spre cele două terenuri din mijlocul stadionului.

– Berthold, întreabă Doamna Alberta, de ce nu eşti la program?

– Nu sunt în nicio echipă, Doamnă.

– Dar tu ce faci?

– De obicei, le aduc mingile care zboară în afara terenului.

– Şi nu ţi-e ruşine? Iar o să rămâi repetent.

– Cineva trebuie să alerge şi după mingi, Doamnă.

– Eşti şi impertinent, pe deasupra. Să ştii că ironiile tale nu mă ating. Ai douăzeci de flotări drept pedeapsă.

– Nu pot să fac mai mult de cinci, Doamnă.

– Comentezi?!

Mă întind la pământ sub privirile ei. Privirile Doamnei Maestre Alberta. Ştiu că după a treia ridicare voi deveni roşu ca racul.

– Cu pieptul, Berthold! Atinge podeaua cu pieptul! Nu te strâmba, dă-i înainte. Cu pieptul, am spus! Cu PIEPTUL!!

Îşi propteşte bocancii şi crampoanele în ceafa mea, lovindu-mă cu bărbia de pământ. Printre străfulgerări de lumină zăresc figura batjocoritoare a lui Pierre. Sar în picioare, speriat.

– Te revolţi? Culcat! Culcat, am spus.

– Nu vreau.

Este cu un cap mai înaltă decât mine, privirile ei îmi ard creştetul. Reiau privind în podea.

– Nu vreau. N-aveţi dreptul…

– Ştiu eu mai bine ce drepturi am.

O lovitură în burtă mă doboară la pământ.

– Idiotule!… Cretinule!… Banditule!… Te dau pe mâna procuraturii!… Doamna Alberta pronunţă întotdeauna foarte corect, fără să se grăbească şi cu o oarecare distincţie.

– Băieţii, la mine adunarea!… Pierre, ai auzit?… Şi voi, fetelor. Adunarea, pas alergător!

– Iar am probleme cu individul ăsta. I-am dat douăzeci, numai douăzeci de flotări şi…

Ştiu ce va urma. Va trebui să fac, cu chiu cu vai, ajutându-mă de mâinile îngrozitor de subţiri, nenorocitele alea de flotări. Vor râde, vor spune viermele-dobitocul-avortonul…

Constatare evidentă: în 1985, cataloagele marilor magazine acordau, în medie, un spaţiu de două pagini diferitelor instalaţii de dezvoltare a musculaturii, la fel ca aparatelor de bărbierit, ceasurilor bărbăteşti şi accesoriilor auto. În 1990, spaţiul afectat ustensilelor de dezvoltare fizică depăşea 30 de pagini, egalând astfel spaţiul afectat vestimentaţiei bărbăteşti sau cel al lenjeriei intime – pentru ambele sexe. După încă zece ani, apăruseră cataloage la fel de groase dedicate numai ustensilelor şi accesoriilor pentru sport. Iar în momentul de faţă, nu mai există supermagazine decât pentru sporturi, deoarece marea majoritate a restului produselor se distribuie automat, prin reţele specializate, în funcţie de performanţele sportive ale fiecăruia. Cu foarte puţine excepţii.

“Berry, nu-mi cumperi şi mie un suc?” întreabă Estella într-o pauză, cu un surâs dulce. Iar Berthold se înroşeşte, se fâstâceşte, să-i spună că n-are la el niciun bănuţ?

“Imediat”, răspunde. “Aşteaptă două minute.”

Iese în hol şi are noroc, BULPLEXUL este liber. Îşi ocupă locul printre ramele metalice, printre resorturi şi greutăţi. Sucul Estellei costă 5 penny. Berthold alege varianta cea mai uşoară. 25 de kilograme împins din culcat, de patruzeci de ori. (Dacă l-ar fi obligat Doamna Alberta să facă aşa ceva, ar fi răspuns că îi este imposibil.) Însă de data aceasta reuşeşte, ştiind că din nou a căpătat culoarea cartonaşului care elimină un jucător de pe teren. BULPLEXUL ţăcăne, semn că i-a acceptat efortul şi scuipă o monedă de 5 penny. Se întoarce, gâfâind, dar Estella are o sticlă de SINCO în mână şi-i spune:

“Mulţumesc, Berry. Nu mai este nevoie.”

Şi râde. De ce râde? Berthold merge în closet şi-şi aprinde o ţigară.

“Iar fumezi, grasule? De-aia nu eşti bun de nimic.”

“Lasă-l, mă! Fumatul slăbeşte.”

Cei doi (colegi de clasă) se încheie la pantaloni şi ies. Îi aude pe coridor râzând zgomotos, dar nu ştie din ce cauză.

Îşi amăgeşte foamea fumând. (În marea majoritate a ţărilor, fumatul a fost interzis; aici nu, deoarece producţia de tutun este o resursă importantă a ţării, iar fabricile de tutun se află printre cei mai de nădejde sponsori ai competiţiilor sportive. Plus că se ajunsese la concluzia medicală că fumatul în cantităţi moderate nu dăunează performanţelor sportive. De exemplu. Gudronul acumulat în plămâni în urma unei ţigări fumate chiar înaintea unui cros este eliminat complet după primii zece kilometri.) Berthold iar s-a trezit târziu şi a pierdut masa de dimineaţă, cea mai substanţială. De fapt, are 5 penny şi-şi poate cumpăra un corn cu unt. Termină ţigara grăbit şi se îndreaptă spre bufet, dar s-a închis şi, de altfel, soneria de intrare ţârâie.

Urmează ora de matematică-fizică-chimie, la care nu i se spune niciodată că iar va rămâne repetent. Profesorul de MFC este singurul lui prieten. Păcat că nu ne întâlnim decât o dată pe săptămână, zice adeseori. Înseamnă că ţine la mine, gândeşte Berthold – dar ne mai întâlnim uneori cinci-zece minute, seara. Îl pândesc uneori când aleargă prin parc şi mă alătur lui, însă nu pot rezista prea mult şi, mai ales, nu prea putem discuta.

“Patru sportivi: A, B, C şi D iau startul la o cursă de 100 metri garduri. A dărâmă două garduri, B unul, C şi D niciunul. Lungimea medie a unui pas este de 1,65 m pentru A şi C, 1,70 m pentru B şi D. La finiş, A ajunge primul, urmat de C la 3 paşi, de B la două zecimi de secundă şi cu doi metri înaintea lui D. Timpul realizat de B este de 12,45 secunde. Se cere timpul realizat de fiecare dintre A, C şi D, cu penalizări, precum şi ordinea exactă în care s-au clasat cei patru sportivi.”

În liniştea aşternută, profesorul vine lângă Berthold şi-l întreabă:

“Ai terminat cu determinanţii? Bine, atunci rezolvă următoarea ecuaţie matriceală” – şi-i scrie pe caiet – “Ştii să calculezi o inversă, nu?”

Berthold priveşte matricea-coeficient, cu un început de presimţire că este singulară. Dar Estella îl înţeapă cu creionul între coaste.

“Ce faci, Berry, visezi? Iar o să iau doi.”

Profesorul consultă preocupat catalogul. Berthold se dezmeticeşte, emoţia Estellei – Răsuflarea Ei Încinsă – i s-a transmis în totalitate şi uită instantaneu despre determinanţii lui. Rezolvă, însă, problema Estellei cu un calm de invidiat.

“Scrie direct pe caietul meu”, spune Estella cu un început de panică în glas.

Ceea ce el şi face imediat, adăugându-i, pe lângă formule, desene şi calcule, câteva fraze explicative despre operaţiile făcute, apoi, după o ezitare, un Te iubesc timid în josul paginii, cu creionul.

Dar Estella nu este ascultată la lecţia aceasta şi restul orei se zbenguie pe scaun, trimiţând bileţele în toate sensurile prin clasă şi întrebând din două în două minute cât mai este ceasul. Iar în caiet nu se uită; şi, dacă nu s-a uitat acum, nu se va mai uita niciodată la pagina aceea.

Răspunsurile lui Berthold, ultima dată când a fost examinat la Istorie-Geografie-Sociologie (nici aici nu este în pericol de repetenţie).

Întrebare: Care a fost importanţa Olimpiadei din 2028?

Răspuns: A durat un an încheiat, au fost prezente absolut toate sporturile şi toate naţiunile. Fiecare stat şi-a pregătit minuţios delegaţii şi, la majoritatea probelor, rezultatele obţinute de fiecare delegaţie au contat mult mai mult în conştiinţa lumii decât rezultatele altor competiţii, fie ele de talie continentală sau mondială.

Întrebare: Poţi să-mi dai câteva exemple de astfel de sporturi?

Răspuns: Fotbal, handbal, rugby, ciclism, şah…

(…) La Olimpiada de la Sao Paolo, din 2028, s-a constatat că interesul global al tuturor ţărilor era axat pe confruntarea sportivă…

Întrebare: Poţi spune ceva despre vreo hotărâre internaţională la această Olimpiadă?

Răspuns: Ajungeam şi la asta, dom´ profesor. S-a hotărât ca în toate conflictele şi problemele internaţionale să se dea câştig de cauză statului cu rezultatele sportive cele mai bune… Aceasta a coincis cu stoparea definitivă a cursei înarmărilor.

Întrebare: Care a fost substratul ideologic al acestei Hotărâri?

Răspuns: S-a ajuns la concluzia că singurul limbaj comun şi, totodată, singurul criteriu de apreciere a unui popor este armonia fizică şi psihică a oamenilor săi.

Întrebare: Cine era îndreptăţit să dea asemenea sentinţe în caz de litigiu?

Răspuns: Maeştrii Imperiali, sportivii de talie incontestabilă din toate naţiunile.

Această consemnare este anexată la dosarul acuzării în virtutea dovedirii gradului de responsabilitate al lui Berthold Ardesianul. Astfel, semnificativă a fost aprecierea profesorului de istorie:

“Bine, Berthold. Stai jos. Păcat că nu prea pui şi tu în aplicaţie frazele frumoase pe care le spui aici. Văd că ai 2 la gimnastică, 3 la alergări… Iar o să rămâi repetent. Îţi dau 9.”

Maestrul de Istorie-Geografie-Sociologie se ridică în picioare şi se îndreaptă de spate. La cei 70 de ani ai săi, a făcut puţină burtică.

“Deschideţi caietele. (Consemnează însuşi Berthold.) Astăzi vă voi vorbi despre specializare… Sigur, ştiţi cu toţii ce este aceasta. De altfel, se apropie momentul când veţi opta pentru un sport sau altul. Toţi, fiecare în felul său, trebuie să ajutăm la propăşirea patriei noastre. Ne aflăm într-o perioadă de pace, de răgaz, de pregătire a unei noi Confruntări. Dar, când această Confruntare va veni, când Maeştrii Imperiali o vor decide, fiecare trebuie să fie capabil să-şi reprezinte ţara. Să mă înţelegeţi bine. În trecut, specializarea îngustă a sportivilor ducea la abateri grave ale fizicului şi psihicului. Acum, nu ne mai putem permite aşa ceva. Unui halterofil, oricât de bun, nu-i putem tolera să fie un prost alergător sau să nu se priceapă la scrimă. Legea 43, de care poate aţi auzit, nu dă nimănui dreptul să practice un sport dacă nu are rezultate care să se încadreze în anumite norme la toate celelalte. De aceea au loc concursurile săptămânale, la care este obligată să participe toată populaţia între 20 şi 60 de ani.”

“Dar cei peste 60 de ani ce fac?” întreabă cineva din clasă.

“Cei care vor să se retragă din viaţa sportivă, pot s-o facă, transferându-se în producţia de mijloace necesare subzistenţei fizice. În agricultură, în comerţ, la supravegherea instalaţiilor automatizate. Aşa. Rezultatele concursurilor săptămânale, să ştiţi, se notează. Sigur, puteţi foarte bine să aveţi o dată – şi nu numai o dată – o indispoziţie de moment şi să nu obţineţi un rezultat mulţumitor. Dar dacă aceasta se repetă cu regularitate, fie şi numai la o singură probă, deci cel vinovat nu ia măsuri să se îndrepte, atunci se aplică Legea. Cunoaşteţi cumva care-i pedeapsa?

“Cantonamentul represiv”, strigă Pierre.

“Exact. Şi să fiţi siguri că în aceste Cantonamente se îndreaptă şi cei mai leneşi, mai recalcitranţi. Aşa-i, Berthold?… De câte ori ai rămas repetent? Mai ai mult până când împlineşti douăzeci de ani?”

Maestrul de Istorie-Geografie-Sociologie Sportivă – scrie Berthold – este preşedintele Comisiei nr. 21 de verificare a rezultatelor sportive.

Survolând Capitala, primul lucru care se observă este gigantica construcţie a Palatului Imperial, construcţie care a durat cincisprezece ani în şir şi a cărei cupolă se înalţă la mai mult de trei sute de metri înălţime. Numai cei mai merituoşi sportivi ai ţării, cei care s-au distins în mod cu totul deosebit în Confruntări, numai deţinătorii Ordinului Imperial au pătruns acolo şi au povestit despre enormele stadioane suprapuse, imensele piscine cu apă aromată, cascade mişcătoare multicolore, terenuri de alergări cu climat microalpin; cam fiecare deţinător al Ordinului şi-a petrecut restul vieţii descriind interiorul Palatului, atât cât a reuşit să vadă într-o singură zi.

Din nicio astfel de relatare nu lipseşte momentul decernării Ordinului, întâlnirea – de fapt, contactul – cu Maeştrii Imperiali, pentru că nimeni nu i-a văzut niciodată şi nici chiar numărul lor nu trebuie cunoscut. Ei întruchipează perfecţiunea supremă, sunt un simbol situat cu mult deasupra persoanei lor fizice, oricât de desăvârşite ar fi. Prezenţa lor se poate intui numai în fiecare ungher al Palatului. Însă vocile lor au putut fi auzite în acele clipe de puternică emoţie şi niciun atlet care a ajuns acolo nu le va uita toată viaţa.

“Desăvârşirea este raţiunea noastră de a exista. În momentul în care vom reuşi să construim Omul Perfect, acesta va fi nemuritor. Primind Ordinul Imperial, tu, atlet puternic ca leul şi iute ca agerul şoim, ai făcut un pas spre Nemurire”, spune Colegiul Maeştrilor Imperiali.

Orice sportiv, chiar şi cei care nu au pătruns acolo niciodată, aspiră să devină într-o zi Maestru Imperial.

Berthold, Berthold Ardesianul în vârstă de şaptesprezece ani, şi o zi de vineri fără Programe de Recuperare după-amiaza, la care, de obicei, este nelipsit – consecinţă a rezultatelor sale slabe la pregătirea fundamentală. Un mic incident după masa de prânz. La indicaţiile Maestrului de Atletism şi ale Doamnei Alberta, i se serveşte dietă, separat. “Antreurile cu somon afumat sau brânzeturi, grătarul, cartofii prăjiţi, prăjitura cu frişcă, toate acestea se află în farfuriile celorlalţi” – notează Berthold – “Mie: morcovi fierţi, salată de ceapă, o supă slabă.” Le mănâncă, terminând mai înfometat decât începuse. De masa lui, unde mănâncă singur, se apropie profesorul de matematică, Tomovici, care-i strecoară un pacheţel.

“Mulţumesc, dom´ profesor.”

“Poftă bună.”

Pachetul conţine o bucată de carne între două felii de pâine, pe care începe să le savureze pe o bancă, în parcul Complexului Sportiv 242. Mestecă încet, înghite primul dumicat. Se apropie, gălăgioşi, Pierre, Stepanoff, Koch şi Gianina.

“Berthold, ai o muscă pe umăr!”

Se întoarce şi, înainte să-şi dea seama, mâncarea îi zboară din mână, descrie un arc de cerc. Şi cade. Stepanoff îşi plimbă talpa peste ea, făcând-o una cu pământul.

“Să-ţi ţii dieta, aşa a spus Doamna Alberta. E pentru binele tău. Nu vezi că nu eşti bun de nimic?”

Se îndepărtează tot râzând. Însă mai tare.

Dar Berthold nu se mai înroşeşte de furie, ca în alte dăţi. Furia neputincioasă, acesta era sentimentul meu omniprezent pe atunci – scrie el – nu i-aş dori nimănui s-o încerce. Deşi cred că orice om care dispune de material cerebral o poate percepe, bineînţeles, sub o formă sublimată, atunci când încearcă să lupte cu natura. Poate că am fost un privilegiat, am cunoscut această luptă de foarte devreme. Şi încă cea mai dureroasă formă a ei: lupta cu propria-ţi natură, cu propriile-ţi limite. Aş fi dat orice să nu fi fost un asemenea “privilegiat”.

Şaptesprezece ani.

Se ridică de pe bancă având un zâmbet straniu pe buze şi o lucire demonică în priviri – ştiţi probabil, zâmbetul şi privirile lui de pe coperta cărţii  Involuţia instituţionalizată. După ce ajunge acasă şi constată că mama lui, care nu-l iubeşte (cum să iubească aşa ceva?) e plecată la judo, figura i se destinde. Râde sub duş, luându-se la întrecere cu ecoul, cântă cu vocea lui spartă. Îşi pipăie burta, priveşte în oglindă şi-l cuprinde un început de tristeţe pe care-o alungă, cântând cu şi mai mult foc. “Vine, vine ploaia.” Se îmbracă în salopetă, îşi pune pe cap o şapcă veche, portocalie şi coboară în subsolul blocului. Aprinde lumina şi dezveleşte o siluetă amintind un automobil, doar că mai mic.

(Automobile veritabile sunt văzute foarte rar în oraş şi aparţin în exclusivitate Palatului şi Colegiului Maeştrilor Imperiali. Mai există şi transportoare mari de mărfuri, însă circulă numai pe autostradă, departe de oraş.)

Trebuie să-i umfle pneurile, pe care le ţine desumflate, ca să nu aibă vreo surpriză. Mai are de strâns două şuruburi la direcţie şi să-i verifice pinioanele de la cutia de viteze, eventual să le mai ungă. Operaţii pe care le execută mormăind alternativ fragmente din cântecelul “Vine, vine ploaia” şi explicaţii care, în mintea lui, sunt adresate Estellei, în cazul în care s-ar afla lângă el. Dar a spus cineva că ea nu este acolo, atunci?

“Uite”, spune el, “suspensiile ne ajută să trecem hopurile, fără să simţim vreo zdruncinătură. Cutia de viteze are mult mai multe trepte decât are cea mai perfecţionată bicicletă. Şi uite, vezi? poziţia pe scaun şi cursa lungă a pedalelor. Muşchii picioarelor sunt complet solicitaţi. Îţi dai seama, nu? Eu, cu maşina asta, pot la orice oră să-l bat pe cel mai bun ciclist din şcoală. Şi mai e ceva. Ştii bine cum e cu bicicleta, când mergi cu viteză. Sau cu vântul în faţă, ce mult te împiedică să înaintezi. Aici nu mai este acelaşi lucru. Rezistenţa aerului este mult mai mică.”

“Şi roata asta mare şi grea la ce foloseşte?” întreabă Estella în imaginaţia (?) lui.

“Este – cum să spun – este volantul. Înmagazinează – cum să-ţi explic – energie cinetică. Dacă se întâmplă să coborîm un deal (împreună) şi, în loc să punem frână, cuplăm maneta asta (spune, manevrând) volantul, roata asta grea se pune în mişcare. Iar, pe urmă, dacă n-a trecut prea mult timp, pot să urc aproape fără efort un deal cu înălţimea cât jumătate din cel pe care l-am coborît, pe seama energiei acumulate în volant. Înţelegi, da? Şi compară felul cum stai pe scaunele astea cu şaua incomodă a bicicletei. O fi frumoasă viaţa sportivă, dar nici n-are rost să te chinui degeaba. Bine-ar fi să plouă mâine. Uite, atunci aş trage capota, uite aşa – şi n-ar cădea niciun strop peste noi. Mi-a luat doi ani şi jumătate ca să-mi construiesc maşinuţa asta şi, dacă lumea va fi încântată de ea, aş vrea să-mi fac o fabrică în care să construiesc aşa ceva şi pentru ceilalţi oameni. Bineînţeles, nu aici. Acolo unde se va putea. Mai bine nu – rectifică el – mai bine nu-i spun toate astea. Sau mai bine i le spun şi adaug: Vrei să fugi cu mine… acolo unde se va putea, Estella?”

“Eşti nebun”, îmi va răspunde. Parcă o aud.

Năduşit, termină de umflat pneurile, ultima operaţiune pe care o mai avea de executat. Se instalează la volan şi-şi lasă capul pe spate, concentrându-se asupra sărutului Estellei.

Îşi învinge, în cele din urmă, amorţeala. Am nevoie de bani, îşi aminteşte. Pentru că diseară, atunci când se vor întoarce din excursia cu bicicletele cu mult înaintea celorlalţi, când Estella va fi îndrăgostită de el – a citit el undeva că femeile apreciază la bărbaţi mult mai mult inteligenţa, ingeniozitatea şi tăria de caracter decât toate calităţile fizice laolaltă – o va invita la cinematograf. Şi, apoi, mai are o surpriză: o sticlă de şampanie, dosită de la banchetul Maeştrilor, anul trecut, când l-au chemat ca să-l pună să facă flotări şi să râdă de el. Au râs. Foarte bine.

Este o după-amiază plină de strălucire; treningurile multicolore aleargă de colo-colo împreună cu conţinuturile lor umane; ochii, obişnuiţi cu penumbra subsolului, ni se acomodează greu. Mai întâi, Berthold se convinge că mama lui, care nu-l iubeşte şi care oricum nu i-ar da niciun ban, n-a sosit încă acasă. BULPLEXUL de la colţul străzii trebuie să fie ocupat în permanenţă, acum, vineri după-amiaza, gândeşte. Dar, când iese din nou, vede instalaţia liberă. Ce norocos sunt. Să vezi că o să şi plouă mâine.

Se instalează în BULPLEX şi începe să împingă greutăţi ritmic. Când oboseşte cu împinsul, începe să tragă de extensoare; după o jumătate de oră nu-şi mai simte mâinile şi începe împinsuri cu picioarele – Estella, Estella, strânge din dinţi Berthold şi schimbă la loc pe exerciţii care-i solicită mâinile – astfel se pot obţine mult mai mulţi bani şi n-are rost să-şi epuizeze picioarele. Va avea nevoie de ele mâine. Se ridică, în cele din urmă şi apasă butonul. Aparatul ţăcăne, semn că i-a acceptat efortul şi nu eliberează niciun bănuţ şi nu eliberează niciun bănuţ şi nu eliberează niciun bănuţ.

De-aia nu era nimeni aici!

Simte cum i se umezesc ochii, nu se va putea reţine şi va plânge – şi vor râde toţi (iarăşi) de el. Nu se poate, începe el să lovească instalaţia cu piciorul, dă-mi banii, vreau banii. Nu. Se. Poate. Se strâng curioşi în jurul lui, sub forma unui trening galben, a unuia mov şi a unui combinezon alb-verde. Ţi-ai cam pierdut calmul, Berthold, loveşti, loveşti. Cutia de metal – rezerva de fise – sună a gol. Berthold se simte apucat de o mână care-l trage înapoi, în timp ce alta îi aplică nişte lovituri peste ceafă.

“Ce faci aici, netrebnicule? Vrei să spargi cutia de bani? La ce-ţi trebuie ţie bani, dobitocule? Marş acasă!”

Marş acasă. Mama, care nu-l iubea, le explică celorlalţi că acest exemplar este totuşi fiul ei, ruşinea oraşului şi a Galaxiei, nici ea nu ştie cum de s-a întâmplat să aducă pe lume o asemenea creatură; apoi îl apucă strâns de şuncile de pe ceafă, îţi arăt eu ţie boule.

În poziţia aceea, târât pe stradă, pe faţa lui Berthold reapare rictusul despre care am mai vorbit.

Nu-i nimic, Berthold. Mâine sigur o să plouă.

A doua zi însă, la ora de şah, Berthold o păţeşte din nou. Dar mai bine să-l cităm. Acest episod a fost descris în două cărţi pe care le-a publicat.

“Ora de şah, recuperare. Visam tot timpul la după-amiaza care va urma. Reveria mi se spulberă când Pierre mă provoacă la o partidă. Miza este gustarea de la sfârşitul orei. Jucăm pentru prima oară împreună. Cred că nu ştie cu cine are de a face. Nu cred să fie vreunul mai bun ca mine la şah în toată seria. Nici anul trecut nu era, îmi luaseră frica şi nimeni nu mai îndrăznea să joace cu mine. Însă numai cu şahul, istoria şi matematica nu poţi trece clasa.

Maestrul de şah – e nou, a venit numai anul acesta – ne dă piesele şi pleacă. Probabil că este sătul de regi, regine, nebuni şi pătrăţele albe şi negre. Dar trebuie să-l provoc odată la o partidă. Maestrul de anul trecut m-a bătut greu de tot, după patru remize.

… Pierre joacă binişor, aproape că-mi pare rău că o să-l bat. Mi-am sacrificat un cal, împiedicânu-l să facă rocada şi cred că după trei mutări ori îi iau dama, ori îl aduc cu regele spre mijlocul tablei, foarte aproape de mat. Se concentrează, eu privesc prin sală. Ceilalţi sporovăie cu voce scăzută despre ultimul meci de baschet între Maeştri şi absolvenţii de anul trecut. Cred că numai Estella ştie că joc foarte bine – da, iat-o, se ridică şi vine lângă noi.

– Am mutat, zice Pierre.

– Şah.

Lângă Estella se mai strâng vreo doi-trei, apoi mai mult de jumătate de clasă. Se comentează în şoaptă, probabil că până anul trecut Pierre era cel mai bun la sportul acesta. Nu, nu se poate să-l bat aşa uşor. Pentru spectacol, îmi mai deschid un turn şi-i hăituiesc bietul rege la mijlocul tablei. Încep să-i curăţ pionii, unul după altul. Pierre este transfigurat, răvăşit, vrea să se termine totul. Aroganţa din priviri i s-a topit. Ridic ochii, o privesc pe Estella. Dumnezeule, ce frumoasă este!

– Şah.

Îmi ia calul şi-l privesc îngăduitor.

– Nu poţi să-l iei. Eşti în şah.

– De unde?

– De la damă… A!… Unde mi-e dama?…

Hohotesc cu toţii scurt, lătrat. Şi Estella?

– Haideţi, lăsaţi-vă de glume! Daţi-mi dama!

– Pe care din ele o vrei? rânjeşte unul, indicându-mi-le pe Estella, Gianina şi alte trei.

– Nu glumesc! Dama mea! Era aici, aici la B3!

– Ai de gând să muţi o dată? spune Pierre, cu figura lui dintotdeauna.

– Nu. Până nu-mi puneţi dama la loc…

– Eşti aiurit? întreabă unul serios. Ai pierdut-o, aţi făcut schimb. Nu-ţi aminteşti?

– Nu se poate. Estella… spune-mi tu, cine mi-a luat dama de pe tablă?

– Care-i dama, Berry? Aia cu capul de altă culoare?

– … Bine. Şah.

Oricum îl bat, chiar dacă are avantaj. Avansez un pion, îmi scot eu până la urmă altă damă.

– Mat, spune Pierre.

– Nu-i mat. Duc nebunul în… A!… Unde mi-e nebunul?

Încep să cânte toţi, în cor.

– Unde-e-nebunu´?!… Unde-e-nebunu´?!… Unde-e-nebunu´?!…

Ridic tabla cu piese cu tot şi-l pocnesc pe Pierre în faţă. Dintr-un salt, doi sunt pe mine şi mă ţin. Pierre se ridică, se pregăteşte şi-mi ardă doi pumni în burtă. Mă zbat, strig.

– Auzi-l ce guiţă! Parcă-i un porc la tăiere!…

Mă doboară şi mă batjocoresc. Îi înjur cât pot. La un moment dat se face linişte şi se aud doar înjurăturile mele.

– Ce e aici?…

Vocea maestrului. La voix de son maître. His master´s voice.

– Berthold, Domnule Maestru, spune Pierre. Nu ştie să piardă.

– Să vedeţi… încep gâtuit.

– Tu eşti repetentul, nu? Ei bine, nu mai ai ce căuta la orele mele. Şahul nu este pentru huligani.

Iese şi se întoarce cu Doamna Alberta şi cu încă trei Maeştri găsiţi prin Cancelarie. Are loc un Consiliu Fulger de Disciplină.

– Berthold, consemnat în şcoală tot sfârşitul de săptămână. Luni vom vedea ce alte măsuri mai luăm.

După ce ies Maeştrii, pleacă şi ceilalţi vorbind despre excursia cu bicicletele şi despre dacă o să plouă sau nu.

Doamna Alberta mă dă pe mâna unui Pedagog.

– Are program de aruncări cu greutatea. Mingi medicinale găseşti la magazie. Program astăzi şi mâine, de dimineaţa până seara. De la 8 la 8.

– Am înţeles, spune supus Pedagogul.

Mă înşfacă de braţ, nu foarte brutal, îmi pune în braţe o minge de cinci kilograme şi mergem într-un loc pe care-l urăsc de-a binelea, groapa cu nisip, lângă gardul şcolii. Pedagogul este tăcut şi încerc să-i povestesc ce mi s-a întâmplat la ora de şah-recuperare, dar nu pare să înţeleagă. Vorbele mele se izbesc de un zid. Între timp mai arunc cu mingea, trei metri şi ceva, uneori aproape patru. Stilul meu de a arunca împuţita aia de minge pare a fi singurul lucru care-l amuză pe supraveghetorul meu. La ora asta, Estella şi ceilalţi sunt deja pe biciclete.

– Eşti clasa a VII-a, nu? întreabă în sfârşit Pedagogul.

– Da.

– Norma minimă la anul vostru este şase metri jumătate?

– Nu ştiu.

După un sfert de oră, încep să-l plictisească aruncările mele.

Am transpirat tot şi, cu îngăduinţa lui, m-am mutat lângă gard, mai la umbră.

– Dar să nu-ncerci să-mi faci vreo figură, să încerci să sari gardul.

– N-am cum, dom´ Pedagog. Cu picioarele mele scurte…

Evaluează gardul destul de înalt, din beton, mai înalt decât mine.

– Mda, spune. Adevărul e că nu prea ai cum.

Stă la soare, toropit. După regulamente, ar trebui să lucreze odată cu mine, să execute mişcări de încălzire, câte un sprint sau să arunce şi el cu mingea medicinală. Dar nimeni n-are cum să-l controleze. Nici azi, nici mâine.

– Ai mai progresat? întreabă căscând. Uite, am impresia că acum ai făcut patru metri şi jumătate. Dacă reuşeşti să continui în ritmul ăsta, luni ai să poţi trece clasa la materia asta.

Măsoară din paşi şase metri şi jumătate şi trage o linie cu un băţ pe nisipul neted.

– Uite, dacă reuşeşti să arunci dincolo de linia asta, eşti liber (s-a gândit probabil să aplice conceptele pedagogice pe care le învaţă la cursuri). Ai înţeles, da?

Ridic din umeri. Ştiu că nu voi arunca până acolo niciodată. Strâng mingea la piept şi-o văd pe Estella mergând pe bicicletă, picioarele ei bronzate. Impecabile, superbe. Eu am învăţat-o să meargă pe bicicletă, parcă-mi amintesc. I-am fost un fel de frate mai mare, îi reparam jucăriile, îi spuneam poveşti. Are ochii ca două măsline, lucioşi, este brunetă şi are părul ondulat. Aruncă mingea, Berthold. Altfel domnul pedagog o să se poarte mai puţin frumos cu tine. Gândeşte-te la Estella şi aruncă bolovanul acela. Ce bine s-a dezvoltat şi are un corp perfect. De multe ori, la fotbal trag cu ochiul la ea când ele, fetele, fac gimnastică de întreţinere. Atunci nu sunt atent la joc şi iau goluri prosteşti. Arunc-o, Berthold! Icnind şi strofocându-te, n-o să faci nimic în viaţă. Nu ştiu dacă este chiar cea mai frumoasă de la noi din clasă. Din noua mea clasă. Toate sunt zvelte şi perfecte. Şi sportive. Poate că nu se deosebeşte cu nimic de celelalte, după cum şi băieţii, cu excepţia mea, nu diferă prea mult între ei; atât doar, că Pierre este de departe cel mai bun. Păpuşi. Păpuşi scoase din cutie. Aruncă, Berthold!

– Bravo, domnule, spune Pedagogul. Vezi, ultima a fost aproape cinci metri. Continuă, poate mâine eşti liber.

Dar următoarele aruncări sunt mai slabe chiar decât primele şi Pedagogul recade în amorţeală.

Poate că Estella m-a iubit, ca pe un frate mai mare. Dar eu o iubesc nu ca pe o soră mai mică.

Odată mi-a împărtăşit părerea ei că satisfacţiile fizice şi cele spirituale se bat cap în cap. Iar altă dată a spus: ce contează câteva kilograme de muşchi, important este caracterul! E mai bine să fii frumos pe dinăuntru decât pe dinafară, am spus eu şi ea a zis da, aşa este.

– Psst, Berthold! – şopteşte cineva din stânga.

Mă întorc şi-l văd pe Erwin dincolo de gard. Înaltul Erwin, baschetbalistul clasei.

Pedagogul moţăie.

– Ce faceţi? întreb în şoaptă. N-aţi plecat?

– Sst. Dă încoace bila aia.

Cu ochii la Pedagog, îi dau mingea. Şi-o potriveşte pe umăr şi o lansează cu un singur braţ. Un arc de parabolă (asta el nu ştie) şi buf pe la vreo şapte metri distanţă.

– Pa. Noroc, şopteşte Erwin şi-l simt îndepărtându-se.

Bufnitura îl face pe supraveghetorul meu să tresară din toropeală.

– Ia uite, mă! A reuşit! Vezi, băiete, n-aveai stil. Stilul era ceea ce-ţi lipsea. Bravo, domnule. Ei, acum să nu cumva să aud că iar rămâi repetent.

Se ridică în picioare. Pare vesel. Mulţumesc, Erwin.

– Ţi-am promis. Eşti liber.

Mă pregătesc s-o iau la fugă, dar mă opreşte.

– Stai puţin. Întâi ducem mingea la magazie.

După cinci minute, alerg spre casă în goana cea mai mare. Totu-i pregătit. Car maşinuţa din subsol şi pornesc pe traseul cunoscut.

“Estella nu poate să fi ajuns prea departe.”

Din cele aproape două mii de pagini de însemnări ale lui Berthold, extragem aici un fragment cuprinzând relatarea a trei ore de şcoală, precum şi o altă notiţă, întru ilustrarea patologiei delirului de persecuţie care se instala la tânărul de 17 ani.

“Ora I. Nesuferitele astea de sărituri! După zece minute, am nisip peste tot: în gură, în nas, în bascheţii prea largi (nu suport să mă strângă ceva de picior), după elasticul de la şort. Maestrul zbiară, ochii mă ustură. La săritura cu prăjina totdeauna mi-e frică să nu se rupă. Iar în înălţime n-am reuşit niciodată să nu dobor ştacheta de la 0,90 m. Am aterizat cu gâtul înainte, suficient de aproape de pionezele scăpate de Pierre pe saltea – ca să-mi piară tot cheful. M-am prefăcut că mă împiedic şi restul orei m-am pus în grevă, şchiopătând ori de câte ori Maestrul mă punea să mă mut dintr-un loc în altul. Am avut vreo zece minute de linişte, până când Koch, trimis de Maestru, a venit cu o halteră de treizeci de kilograme.

– Ţi-ai scrântit piciorul, Berthold? Bine. Dar la mâini n-ai nimic.

Ora a II-a, de judo, e ceva mai simpatică. Aici sunt o marfă de preţ: toţi mă vor drept partener. Am centrul de greutate jos, îmi explică de fiecare dată, la fel de amabil, Maestrul. Ăsta-i un mare avantaj. Păcat că nu te ţii bine pe picioare.

– Învaţă să cazi, Berthold! Învaţă să cazi!

Când am încercat să învăţ să cad (la propriu) m-am ales cu o entorsă. Aşa că mai bine mă ghemuiesc cât timp sunt încă în aer. De obicei, ating salteaua cu posteriorul.

– Are amortizoare, domnule Maestru.

Maestrul nu-şi iese niciodată din fire. Nu-mi spune că iar rămân repetent. Din când în când, mă mai dă şi el cu burta de pământ, demonstrativ, explicând în ce poziţie NU trebuie ţinute mâinile în cădere. Apoi, când sunt încă pe saltea, mă salută, aplecându-se, şi-i obligă şi pe ceilalţi să facă acest lucru. La sfârşitul orei îmi spune că aş putea deveni un judoka acceptabil şi se oferă să facă ore suplimentare cu mine. Dar pe mine mă doare fundul. La plecare, uit să mai şchiopătez şi cred că Maestrul de Atletism va afla despre treaba aceasta.

Ora a III-a, de înot, ar fi frumoasă în principiu, dar sunt în serie cu înotătorii cei mai buni din clasă. Va fi greu, Berthold, dar trebuie să te obişnuieşti. Înţelege-mă, nu vreau decât să te ajut.

Dac-aş fi fost în seria cealaltă, mai slabă, mi-ar fi făcut o oarecare plăcere.

Pierre este de departe cel mai bun, ajunge cu trei-patru braţe înaintea celorlalţi. Drept care el conduce seria. O sută de sprinturi, crawl sau fluture.

– Atenţie!… Hop!… face Pierre şi pornim de la margine.

Ajung ultimul, nu la mare distanţă de ceilalţi, dar Pierre abia aşteaptă să ating şi eu cu mâna marginea şi strigă: Atenţie, hop! drept care trebuie să pornesc în sens invers fără nicio secundă de odihnă. Din nou, atenţie, hop, iar după zece bazine rămân un tur să-mi trag răsuflarea. (Ceea ce este permis, însă trebuie recuperat la sfârşit.) Odată, după o astfel de chestie, am fost suficient de odihnit ca să ajung primul, înaintea lui Pierre. S-a supărat, a ieşit din bazin şi i-a spus Maestrului că n-am vrut să fac nicio tură. Acesta s-a înfuriat, m-a trecut în bazinul cu apă rece (12 grade) şi m-a supravegheat personal 100 de sprinturi (când eu făcusem deja jumătate din ele). Am ieşit albastru.

– E pentru binele tău, Berthold, înţelege odată, băiatule.

Atenţie hop.

Iar la sfârşit, la duş, invariabilele remarci la adresa virilităţii mele.

Cu ce sunt vinovat? De ce mâinile mele, oricâte greutăţi aş ridica, rămân tot subţiri? De ce, în ciuda exerciţiilor la bară fixă, umerii îmi rămân înguşti şi lăsaţi? De ce pectoralii mei nu există, de ce coloana vertebrală este mult mai curbă şi mai flexibilă decât ar trebui? Am dormit pe scândură, am alergat în fiecare dimineaţă şi seară, am făcut înot. Dar carnea s-a aşezat după un principiu cunoscut numai de ea, pe şolduri, pe buci, pe picioarele scurte. Parcă ai fi un hopa-mitică, zicea Pierre.

(- Oameni din-ăştia ar trebui stârpiţi, am auzit odată că a spus Gianina. Un avorton ca Berthold ăsta o să ia pe una la fel de slută ca el şi-or să aducă pe lume tot felul de pocitanii mici, Bertholzi în miniatură, tot soiul de hidoşi, de preferinţă cât mai mulţi. Spartanii aşa făceau: îi stârpeau. Ai noştri nu: şi de-aia există în fiecare clasă câte unul.)

De-aş fi fost de faţă, probabil că m-aş fi făcut că nu aud, aş fi zâmbit cumva superior, dar intenţia s-ar fi transformat pe faţa mea într-un rictus prostesc. Şi, pe urmă, e adevărat, în fiecare clasă există câte unul ca mine. De ce nu suntem puşi laolaltă? Ar fi ceva mai vesel.”

Şi-a montat la bordul maşinuţei un aparat de radio portabil, căruia-i dă drumul înainte de a porni. Din difuzor se revarsă câteva măsuri din marşul Eternul Sport şi Berthold închide aparatul. Apasă pedalele şi maşinuţa porneşte, “uşoară ca o pasăre în zbor”. Observă satisfăcut, în oglindă, cum se întorc capetele treningurilor după silueta roşie, aerodinamică. Trebuia să-i dau un nume, gândeşte. Estella. Nu, e mult prea simplu.

Clădirile rămân în spate, terenurile de asemenea. Pe marginea şoselei se află şiruri ordonate de copaci. Înalţi. Zvelţi. CA EI. Drumul urcă uşor spre muntele strălucitor din faţă, însă efortul suplimentar este minim. Trebuie că merg cu vreo patruzeci de kilometri pe oră, îşi spune Berthold. Imediat o să-i prindă din urmă. Într-o jumătate de oră nu se poate să fi ajuns prea departe. Mai bine mai încetineşti, Berthold. Iar o să transpiri, iar te înroşeşti. Înainte de a pleca, oricât de mult se grăbea, s-a spălat minuţios, a golit jumătate din deodorantul mamei care nu-l iubeşte şi şi-a îmbrăcat treningul de gală, pe care şi-l pune numai la serbările trimestriale şi atunci când se mai întâmplă să meargă în vreo vizită. Îi ajung, gândeşte, şi uite ce nori minunaţi se adună deasupra muntelui.

Grupul de biciclişti este dispersat pe aproape o jumătate de kilometru. Când îi zăreşte, cuplează dinamul, începe să semnalizeze cu farurile şi să claxoneze. Marşul triumfului, triumful tău, Berthold. Apropiindu-se, decuplează dinamul, trece într-o treaptă superioară de viteză şi accelerează. Voi trece printre ei ca vântul, gândeşte. Iată primul grup. Şuierul vântului îl împiedică să-i audă clar, dar (crede că) desluşeşte:

“Ce-i asta?”

“Aţi văzut? Este Berthold!”

Trece de al doilea grup, apoi de Estella şi de Erwin. Bicicleta Estellei este portocalie. Vrea să încetinească, dar se răzgândeşte. Vine, vine ploaia. Vocea lui spartă.

La al treilea grup pe care-l depăşeşte, unul din băieţi (Stepanoff?), surprins, se dezechilibrează şi Berthold este cât pe ce să dea peste el. De fapt, nu ştie dacă l-a atins sau nu. Dă-l naibii. Nici ei nu s-ar sinchisi de mine dacă aş cădea. Aude o înjurătură, sau poate îşi imaginează.

În frunte se află Pierre, Arcadio, Simmy şi încă doi. Îi observă la timp şi, când trece prin dreptul lor, un scuipat i se împrăştie pe parbriz. Ce porcărie, gândeşte Berthold, va trebui să-l şterg, să nu cumva să-l observe Estella.

“Fuga, fraţilor, după el!” lansează Pierre. “L-a lovit pe Stepanoff. Hai să-i dăm o lecţie grasului.”

Drumul urcă acum ceva mai abrupt, însă este drept. Calm, Berthold. Gândeşte-te că oricum ai avantaj. Efort ritmic, susţinut, nu intra în panică, n-au cum să te ajungă. Bine-ar fi să bata vântul din sens opus. Pe ei i-ar frâna, pe mine nu. Îi observă în oglindă, parcă s-ar apropia, nu? Nu intra în panică, Berthold. Berry. Mai bine lasă-i să se spropie şi pe urmă accelerezi. Dar se apropie ei singuri, fără să-ţi ceară ţie voie. Aplecaţi tare peste ghidoane, pedalând, încordând nişte muşchi fenomenali. Vai de mama ta, care nu te iubeşte, Berry, dacă încapi pe mâna lor. Ce diminutiv tâmpit şi Berry ăsta. Iată-i, mai au circa 50 de metri şi te ajung strângând din dinţi, e cazul să dai din tine tot ce poţi, Berthold. Brusc, îşi simte intestinul gros încărcat. Accelerează, Berry-Berthold. Se uşurează trăgând un vânt – bravo, Berry, aşa să faci şi când o fi Estella lângă tine. Se uită în oglindă, parcă nu s-au mai apropiat. De s-o termina odată urcuşul ăsta.

A uitat sau poate n-a vrut să-i spună Estellei în gând deunăzi:

“Singurul mic dezavantaj al maşinii mele apare la primul urcuş de pe drum, atunci când în volant nu este înmagazinată energie cinetică. Aceasta deoarece maşina mea are patruzeci de kilograme, iar o bicicletă maximum şapte şi deci va fi mai greu de propulsat la deal fără vreun ajutor dat de volant. Cu toate astea, modul de construcţie al pedalelor, felul cum sunt solicitaţi cei mai puternici muşchi ai picioarelor, ar putea să compenseze chiar şi la primul urcuş acest mic avantaj al bicicletei.”

Ar putea. Şi urcuşul nu se mai termină. Alternează cu mici zone orizontale sau de coborâre uşoară, unde, totuşi, nu poate cupla volantul. Mama lui de volant. Are cel puţin douăzeci şi cinci de kilograme. Ce-mi trebuia să mai car după mine şi fierăria asta.

Însă cei cinci ciclişti ultrarapizi nu se mai apropie, deşi pedalează din răsputeri. Dat fiind că Berthold a uitat să-i spună Estellei despre unicul dezavantaj al maşinii cu pedale, panta devine mai lină şi începe să sufle un vânt puternic, cu stropi de ploaie, din sens opus. Distanţa între Berthold şi urmăritori creşte mult. Am scăpat, ai scăpat. După ce se mai uită o dată în oglindă, se convinge că Pierre şi ceilalţi au abandonat. Reduce viteza, însă nu prea mult. Intrând în pădure, i se face frig – poate din cauza încordării. De data asta, nicio îndoială, va ploua zdravăn. Berthold observă un drum lăturalnic care se pierde în stânga, prin pădure. Coteşte pe acest drum şi se opreşte atunci când nu mai poate fi văzut de pe şosea. Se linişteşte, respirând abdominal, apoi îşi aprinde o ţigară, deşi acesta este ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă. După mai mult timp, încep să se audă voci dinspre şosea, crescând în intensitate. Un tunet acoperă aceste voci, însă apoi se aud şi mai clar. Distingem râsul Estellei şi vocea calmă, liniştită, a lui Erwin. Se aud bicicletele, cineva claxonează. Încă un tunet, Berthold este nerăbdător, îşi mai aprinde o ţigară, deşi n-ar trebui. Puţină răbdare, imediat începe ploaia. Aşteaptă până când trec toţi de poteca pe care se refugiase.

Trăieşte o emoţie puternică: porcăria aia de capotă nu vroia să se lase, înţepenise. În cele din urmă, reuşeşte şi porneşte. S-a lăsat frigul şi s-a înteţit ploaia. Biata Estella! Trebuie să ajung cât mai repede la ea, pe frigul ăsta se poate îmbolnăvi. Accelerează, parcurge serpentină după serpentină, ploaia picură zgomotos pe capota din vinilin, iar pe la cusături se strânge câte o picătură. Berthold închide ambele geamuri laterale şi parbrizul se abureşte. Îl şterge cu mâna, zăreşte bicicletele aruncate pe marginea şoselei şi un amalgam de corpuri zvelte, sportive – muşchiul uman, cea mai nobilă materie – înghesuite unele în altele sub un umbrar insuficient de încăpător. Apa picură din pletele umede, tricourile, treningurile sunt leoarcă. Estella tremură ca varga, nu se poate reţine. Muşchii picioarelor ei bronzate se desenează cu o claritate nemaivăzută la o fată. Peste umeri poartă o bluză de trening pe care n-o pot confunda, este a lui Erwin care se află lângă ea, ţinând-o după umeri.

Pierre, Stepanoff şi ceilalţi patru foşti urmăritori lipsesc.

Opresc maşina, trebuie să-mi înving teama, ies afară în ploaie.

Îl privim cu toţii pe Berthold. Parcă a descins din altă lume. E îmbrăcat bine, cu un hanorac impermeabil peste trening. Noi nu ne-am luat de acasă nimic de ploaie. Chiar dacă mai picură puţin pe drum, n-o să ne topească, iar în vârful muntelui este totdeauna senin, în anotimpul ăsta.

“Estella!” strigă Berthold.

Îl priveşte, parcă ar vrea să se strângă mai mult lângă Erwin, însă acesta n-a ştiut niciodată care sunt micile gesturi prin care se atrage, se lasă înşelată o fată.

“Estella”, zice din nou Berthold, “hai cu mine. Maşina mea are două locuri.”

Erwin priveşte în sus. “Nu pot”, zice Estella. “Cu bicicleta mea ce fac?”

“O pliem şi-o aşezăm în spate. Uite. Aici.”

Apoi Berthold găseşte argumentul hotărâtor.

“Mai este destul de mult până sus şi mie nu-mi e deloc uşor să pun singur maşina în mişcare. E grea. Dar ambele locuri sunt dotate cu pedale.”

“Bine”, zice Estella.

Dacă Pierre ar fi fost de faţă, ar fi spus cu siguranţă: “Păi hai, moşule, că vin eu. Cred că este încă şi mai profitabil pentru tine decât să mergi cu Estella.” Dar nimeni nu ştie unde a fost Pierre, atunci. Şi, dacă ar fi plecat împreună cu Pierre, nu cumva Berthold ar fi condus maşinuţa spre o prăpastie?

(Şi lumea ar arăta altfel, acum.)

Erwin o priveşte pe Estella cu ochii lui mari, albaştri. Îşi descleştează mâna de pe umărul ei. Hai, Estella, hotărăşte-te odată, se zbate Berthold în sinea lui. Estella îl priveşte şi ea pe Erwin, nu spune niciun cuvânt, îşi dă jos bluza de trening şi i-o înapoiază. (Dacă Erwin ar fi făcut cel mai mic gest s-o reţină, altfel ar fi evoluat multe lucruri.) Estella păşeşte apoi prin ploaie, ca o zeiţă, Berthold, o întrebi care-i bicicleta ei, deşi o ştii prea bine, o pliezi şi o aşezi în spate. Troncănit de fiare. Berthold se grăbeşte. (Pierre şi ceilalţi pot apărea dintr-un moment într-altul.) Estella ia loc înăuntru. Închide geamul, Estella. Uite, de la manivela aia. Invers.

Maşina porneşte şi Berthold simte o diferenţă vizibilă la accelerare şi la modul cum urcă pantele. Urmează suişuri şi coborâşuri, drept care, cu o figură glorioasă, foloseşte volantul. Atunci când îl cuplează, este ca şi cum o a treia persoană i-ar propulsa.

“Ce repede mergem!” exclamă Estella.

“Îţi place?”

“Da. De unde ai maşina asta – sau cum i se spune?”

“Automobil. Dar ai dreptate. Ar trebui să-i dau un nume. M-am gândit la Estella.”

“De ce?”

“Pentru că eşti prima fată care a urcat în ea.” Şi, poate, singura, vrea să adauge. Şi adaugă.

“Dar de unde ai maşina?” insistă Estella “E a ta? Cine ţi-a dat-o?”

“E a mea. Nu mi-a dat-o nimeni. Eu am construit-o.”

“Nu te cred.”

“Dacă-ţi spun.”

Berthold porneşte radioul şi au noroc (din nou), se transmite muzică uşoară. O melodie despre un jucător de popice îndrăgostit de o gimnastă. Până la urmă se apucă şi el de gimnastică, numai ca să se poată însura cu ea, deşi poate c-ar fi fost primul care ar fi primit Ordinul Imperial pentru popice.

Eu am încercat să devin un individ sportiv pentru tine, Estella, să fim împreună. Acum este rândul tău.

Traversează pâcla, Berthold pune în funcţiune dinamul şi farurile. Urcuşul a devenit greu şi cei doi pedalează în tăcere. Nu fără bucurie, Berthold constată că, în momentele când nu mai împinge el pedalele, maşina nu pierde prea mult din viteză. Îi place să fie purtat de muşchii Estellei. Deasupra, pe platou, este soare.

“Să-ţi dau un prosop să te ştergi pe cap?” o întreabă, înjurându-se în gând că nu s-a gândit mai devreme. Estella îl refuză. A meritat să urce atât. Stâncile, pajiştea, pâlcurile de brazi, toate acestea Berthold nu le-a mai văzut de când era mic. Atunci când mama lui, care încă de pe atunci nu-l iubea, îl aducea aici, călare pe portbagajul bicicletei.

“Ne oprim aici, pe pajişte, da?” întreabă Estella.

În scenariul lui Berthold, el trebuia să facă această propunere, aşa că întreabă alarmat: “Or să vină şi ceilalţi?”

“Nu cred”, spune Estella. “Vorbeau să se întoarcă spre oraş. Au zis că excursia pe platou se amână până când va fi vreme fără fir de nor.”

“Şi o să mergi şi tu, din nou?”

“Bineînţeles.”

“Dar când mai plouă, vii cu mine?”

“Dacă mă inviţi, da.” Îi zâmbeşte. Nu te înroşi, Berthold. Mai bine schimbă subiectul.

“Estella, ai băut vreodată şampanie?”

“Da. Anul trecut, când am luat premiu. La banchetul Maeştrilor.”

Deci erai şi tu acolo, Estella. Ai râs şi tu? Ai râs?

“Dar de ce mă întrebi?”

Berthold scoate glorios sticla. “De unde-o ai?” “E secretul meu.” O desface, împrăştiind o treime din conţinut. “N-am pahare. Bem din sticlă.”

“Noroc”, zice Estella. Gâtlejul i se mişcă ritmic. Sânii i se conturează foarte bine în bluza care a început să se usuce pe ei. Berthold înghite în sec. Soarele îl bate în ceafă. Bea din sticlă şi cât pe ce să dea afară pe nas lichidul. Se îneacă.

“Fii puţin mai atent”, îl sfătuieşte Estella. Apoi: “Aş vrea să fac puţină plajă. Se poate?” Berthold încuviinţează. “Nu te dezbraci şi tu?” “N-am slipul la mine”, minte el. Estella se lungeşte cu faţa la soare. Intimidat, Berthold se îndepărtează şi începepe să culeagă flori de pe pajişte. Albastre, galbene, violet, albe.

“Mulţumesc, Berry. Eşti foarte drăguţ. Nimeni nu mi-a mai adus flori până acum. De ce nu vrei să stai lângă mine?”

Se aşează şi şoldul Estellei se atinge de el, încins, cărnos, tare. “Vezi că am o muscă în păr.” Berthold întinde mâna să o alunge şi Estella îi reţine mâna, punându-şi-o pe obraz. “Ce frumos miroşi”, spune. Deodorantul mamei care nu-l iubeşte, o soluţie cu care s-a aspersat şi-n locurile cele mai intime. Trece un moment de tăcere, în care Berthold se plimbă cu maşina cu două sute de kilometri la oră pe culmile munţilor.

“De unde ştii tu atâta matematică, Berry?”

“Am învăţat. Tot repetând clasele.”

“Cum ai reuşit? M-am uitat peste problema pe care mi-ai rezolvat-o ieri. Eu nu m-aş fi putut gândi niciodată la atât de multe lucruri în acelaşi timp.”

“Ai văzut?…” întreabă el gâtuit.

Estella nu răspunde. Ochii de măslină, gura, nasul, părul, buzele, tot ce-i aparţine îl privesc. Îşi împreunează gura cu a ei în timp ce o electricitate de origine necunoscută îi parcurge şira spinării în ambele sensuri. Parcă ceva se revarsă în el şi altceva se scurge. Plouă, ninge. Estella se rostogoleşte peste el.

“O, Berry, Berry”, murmură senzuală.

… Au plecat când soarele sta să apună, după ce au băut toată şampania şi s-au sărutat de o mie de ori. Maşina goneşte la vale, condusă de Berthold cu o singură mână, în timp ce pe umărul lui Estella îşi odihneşte capul şi-l înlănţuie cu braţele. Bucata mea de ciocolată, o alintă şi o sărută. Plouă, vezi ce vreme urâtă e aici, dedesubt. Cred că pentru toţi ceilalţi n-a fost o zi prea grozavă. Pentru toţi, afară de noi doi. Volantul era plin cu energie cinetică, energia care i-a adus până aproape de intrarea în oraş. Berthold a oprit maşina şi s-au sărutat îndelung.

“Rămâi cu bine, iubitule.”

“Cu bine, Ciocolata mea.”

Estella şi-a încălecat bicicleta şi i-am urmărit încă mult timp silueta. Avea vreo presimţire? Nu. Era, pur şi simplu, fericit.

Berthold Ardesianul: personalitate complexă, multilaterală, controversată a Secolului Culturii Fizice. Exegeţii leagă numele lui de Renaşterea Culturală şi Tehnologică. Între 2078 şi 2094, Preşedinte al Lumii. I se datorează prima relatare completă, coerentă, a Palatului Imperial şi a Mecanismelor Supremaţiei Sportive. A publicat următoarele volume: Maestru Imperial – Trădător; Involuţia instituţionalizată; Despre inutilitatea viitoare a Palatului Imperial; Confruntări şi anticonfruntări; Dizertaţii despre goliciunea conceptului de Perfecţiune fizică; Cine sunt Maeştrii noştri?; Gânduri proprii despre sex. În toate aceste opusuri este de remarcat nihilismul şi demolarea tuturor conceptelor clasice, alternate cu dezvăluiri care i-au şocat pe contemporani. Adepţii Supremaţiei Sporturilor îl plasează alături de Satana, considerând crezul lui drept “cea mai abjectă crimă împotriva omenirii”. A fost anchetat şi judecat pentru Crimă la adresa Perfecţiunii Sportive, proces descris pe larg în cartea lui Ce este Perfecţiunea?. Mai are publicate cinci volume de memorii, precum şi cărţi de popularizare a ştiinţei care, de asemenea, se remarcă prin caracterul lor de manifest: Automaţii, Coeficienţi sportivi, Energia noastră, Principiile efortului minim, Bazele fizicii naturii – 4 volume. A murit în culmea gloriei, în 2096. Moartea lui a fost simultană cu prăbuşirea Marelui Imperiu al Sporturilor. Anumite culte mistice l-au sanctificat.

Luni, imediat după ora de baschet, Berthold o aşteaptă pe Estella în faţa vestiarului fetelor. Să-i spună că Maeştrii au luat decizia să-l exmatriculeze. Pentru accidentarea lui Stepanoff. Se va întrista, bineînţeles, Estella, va plânge, va trebui ca el să-i susţină moralul. În timpul orei de baschet, ea nu i-a acordat prea mare atenţie, deşi au jucat în echipe mixte, ea împotriva lui. Doar o dată i-a strecurat mingea printre picioarele lui (scurte) – el era mereu în preajma ei – şi altă dată a rotit mingea pe deget, ridicându-se pe vârfuri, ştiind că el nu o poate ajunge fără să o faulteze. Dar cred că n-a făcut-o cu răutate. Mai ales că am jucat destul de bine, am atins mingea de vreo trei ori. O dată, am încercat să arunc la coş şi a fost cât pe ce să-mi intre.

Berthold o aşteaptă pe Estella şi se pare că mai are de aşteptat destul, pentru că Estella, Gianina şi Marta s-au dus la duş. Ecouri din vestiar ajung până la el şi, atunci când percepe râsul cristalin al Estellei, simte din nou curentul acela electric prin şira spinării. Cu timpul, vocile devin mai clare, duşurile s-au oprit, probabil că acum se şterg, se îmbracă şi vor ieşi.

“… şi să-l vedeţi cum arată…” desluşeşte vocea Estellei printre râsetele celorlalte. “Puţea a deodorant de femeie din cap până-n picioare…” “… Puah! buzele alea lipicioase, carnea lui de culoarea brânzei tremurând ca piftia…” “Auzi!… Ciocolata mea!…” “S-a amorezat ca un dobitoc…” “A fost un bun exerciţiu de voinţă. Vreau să văd care din voi va fi următoarea care încearcă…” “…Să vedeţi cum chiţăie de plăcere dacă-l muşti de umăr sau de ureche…” “…Dai în Beri-Beri, să mor eu…”

Râsetele se apropie, ies grăbite, îl apostrofează:

“Ce faci, Bombonel?”

“Bombolino-Amoroso!”

Şi se îndepărtează.

Berthold, nu te mai înroşeşti. Nu-ţi mai ţâşnesc lacrimile. De fapt atunci ai murit, Berthold, nu în 2096. Totul în tine a sublimat într-o imensă ură împotriva acestei lumi. Împotriva ta şi împotriva tuturor. O ură de care nu vei scăpa niciodată. Ura aceea vei fi tu, Berthold.

Voi fugi, gândeşte, voi fugi. Sunt alte ţări unde oameni ca mine nu sunt chiar atât de dispreţuiţi, unde sportul ăsta idiot nu este chiar totul pe lume. Am maşinuţa în parcajul de biciclete. Colegiul de Disciplină m-a declarat exmatriculat şi-mi întocmeşte dosarul pentru Cantonamentul Represiv. Oricum, trebuia să fug. Dar am sperat că va veni şi Estella cu mine.

Prost am fost.

Fredonează (cu vocea lui spartă). Estella nu există, Estella nu există.

Confruntarea din seara precedentă, cu mama care nu l-a iubit niciodată, ar fi trebuit să-l decidă. De ce trebuia s-o mai vadă pe Estella?

Estella nu…

Adică totul pe lumea asta e numai bătaie de joc?

În parcarea de biciclete, Pierre, Arcadio şi Erwin (da!) urinează pe un amalgam de bucăţi din plastic şi de bare de metal (roşu). Două roţi încă mai sunt vizibile. Una din ele se roteşte încet.

Berthold nu plânge. Priveşte până când ceilalţi termină ce-au început, îl văd, se strâmbă la el cu gesturi obscene, şi pleacă.

Ştie toată lumea ce a urmat. Este descris pe larg în Involuţia instituţionalizată. “Suferisem o cruntă deziluzie, cu o fată despre care am crezut timp de o zi că mă iubeşte; tot atunci trei huligani de la mine din clasă mi-au distrus maşina cu pedale; pe deasupra, am fost luat de poliţie. Atât de repede era pusă în execuţie decizia privind Cantonamentul Represiv?…”

L-au dus într-o clădire din centru unde a fost pus trei zile în şir să joace şah, să rezolve probleme de matematică şi să scrie compuneri de istorie şi doctrină sportivă. “Cred că aţi greşit modul de Represiune, îmi venea să le spun. Dar nu-mi prea ardea de glumă.”

Pe urmă a fost lăsat acolo să aştepte o săptămână. Nu avea voie să iasă. Dar nici dietă specială. Mâncare normală, Berthold. Doar profesorul Tomovici l-a vizitat de vreo două ori, dar nu i-a destăinuit nimic din ce l-ar aştepta.

După acea săptămână, Berthold era numit Consilier la Palatul Imperial, unde avea să se instaleze şi de unde, în principiu, n-avea să mai iasă decât în cazuri excepţionale, în automobilul cu geamuri fumurii. După încă cinci ani, devenea Maestru Imperial. Detaliile, viaţa în Palat, cine erau ceilalţi Maeştri Imperiali, toate acestea sunt pe larg tratate în cărţile lui care au avut cel mai larg răsunet.

După încă treisprezece ani, avea să fugă, dând totul în vileag. Era începutul sfârşitului. Pe pagina de gardă de la Maestru Imperial – Trădător se află nişte vorbe atribuite de Berthold Decanului Imperial: “Lăsaţi-i să se întreacă, dacă se cred iuţi. Lăsaţi-i să se lupte, dacă se cred puternici. Lăsaţi-i să facă eforturi, dacă se cred tari. Oricum, noi suntem mai tari decât ei.”

Teoretic, relatarea s-a încheiat, dar aş dori să mai notez câteva imagini din viaţa lui Berthold care mi s-au părut inedite.

Maeştrii Imperiali, toţi graşi, burtoşi, antisportivi prin excelenţă, în ţinută sport, joacă fotbal pe unul din giganticele stadioane din Palat. O echipă este formată din 25 de inşi, ca să nu fie obligaţi să alerge prea mult. Un fotbal care poate semăna a orice altceva. Maeştrii râd, prind mingea cu mâna, se zbenguie ca nişte copii. Îşi trag şuturi amicale în fund. Nicio regulă sportivă nu pare să mai stea în picioare. După douăzeci de minute, epuizaţi, se duc să se răcorească la piscină, cu cele mai alese vinuri. Şi tot acolo pun la punct şi noua strategie de adâncire şi lărgire a disciplinei sportive la toate nivelurile. Berthold îşi vede cu ochii minţii foştii colegi (Pierre), Doamna Alberta, Maestrul de atletism, îşi freacă mâinile şi-şi spune săracii, nici nu ştiu ce-i aşteaptă. “Aşa le trebuie”, declară un alt Maestru Imperial care avusese probabil şi el propriile lui răfuieli în trecut cu un Pierre sau cu o Doamnă Alberta. (Involuţia instituţionalizată.)

Un episod straniu, pe care Berthold numai în treacăt în cel de-al treilea Volum al Memoriilor: Berthold, lucrând în laboratoarele secrete ale Palatului, printre retorte, eprubete şi secvenţiatoare ADN, încercând să sintetizeze (măcar la nivel de cod genetic) un Homo Atleticus Universalis. Primul exemplar va avea trăsăturile mele la figură şi va aminti de constituţia mea, spune Berthold. Va fi aşa cum trebuia să fiu eu. Îi voi da drumul în lume, îl voi trimite la mama. Dar nu consemnează dacă a reuşit sau nu.

Momentul în care Berthold îi decernează Ordinul Imperial lui Pierre şi Estellei nu merită povestit. Avem acum dovezi sigure că acest moment n-a existat decât în imaginaţia lui Berthold, la două săptămâni înainte de fuga lui din Palat. Chiar dacă Estella şi Pierre au fost găsiţi morţi în preajma Palatului a doua zi după Festivitatea Anuală de Decernare.

La şapte ani după această fugă, după ce a publicat trei cărţi în străinătate, Berthold este capturat şi judecat pentru Crimă împotriva Sporturilor. Clădirea tribunalului este înconjurată de fanaticii lui susţinători, toţi (mai mult sau mai puţin) graşi, (mai mult sau mai puţin) strâmbi, (mai mult sau mai puţin) moluşte. Juriul ia hotărârea ca Berthold să fie graţiat dacă reuşeşte să execute douăzeci de flotări. Berthold le face, una câte una, cu lungi pauze, roşu la faţă, cu mâinile tremurând – însă reuşeşte. Poporul izbucneşte în urale. “Era mult prea târziu ca să-l mai putem condamna”, a spus Judecătorul. “Am vrut doar să-l umilim puţin.”

Este mult mai uşor şi mult mai bine să duci o viaţă comodă, decât o viaţă sportivă. Decât să cauţi să atingi perfecţiunea cu orice chip, luptându-te cu propria-ţi natură, mai bine-ţi sondezi propria Imperfecţiune. Am ajuns la convingerea că Imperfecţiunea omului este mai adâncă, mai completă, într-un anume sens mai “perfectă” decât opusul ei de neatins. Imperfecţiunea angrenează Cunoaştere, pe când Perfecţiunea e ca un punct imobil, etern, de neatins, neinteresant – scria Berthold cu un an înainte de moarte.

Nota autorului: Mi-am dedicat cinci ani din viaţă cunoaşterii operei lui Berthold Ardesianul şi apoi am început investigaţiile privind tinereţea acestui personaj, care mi-au luat, şi ele, aproape trei ani. Textul elaborat de mine vine în sprijinul ideii că şocul la care a fost supus Berthold în timpul adolescenţei a fost ireparabil; acesta a dictat comportamentul lui incontrolabil şi contradictoriu de mai tarziu. În mod normal, Berthold ar fi trebuit să-şi regăsească din plin locul alături de ceilalţi Maeştri Imperiali, toţi frustraţi de fizicul lor şi vizibil duşmănind lumea din care fuseseră extraşi (deci gata de a le impune noi şi noi restricţii). Însă Berthold, după treisprezece ani, după ce are impresia că-i acordă Ordinul Imperial Estellei (şi lui Pierre, cu care probabil că era căsătorită în imaginaţia lui), se revoltă şi împotriva Palatului Imperial unde se integrase cu atâta uşurinţă şi unde ducea o viaţă atât de plăcută; fuge şi divulgă tot ce ştie. Las în seama altora consideraţii mai fine de psihanaliză. Am prezentat doar o colecţie de date (aproape) brute. Cu sentimentul că am adăugat o cărămidă unui edificiu de cunoaştere a unuia din cele mai controversate fenomene ale lumii recente – fascinantul Berthold şi decadenţa Congregaţiei Sporturilor – îmi permit să închei aici.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →