Timpul nu se poate defini altfel decât prin intermediul intuiţiei noastre. Putem lucra cu formulele matematice care includ timpul, atât în mecanica newtoniană, cât şi în cea cuantică, dar nu ştim cu adevărat ce este el. Simţim că ar fi sinonim cu durata în care se petrec evenimentele. Intuiţia noastră este cea care ne spune că un eveniment are un loc al lui pe o linie care ar simboliza timpul, pe cea ce se numeşte în mod curent „săgeata timpului”. Folosesc, după cum se vede, pentru a mă face înţeles, cuvinte şi analogii din paradigma spaţiului.

În raport cu săgeata timpului, în cazul unor fenomene putem vorbi de reversibilitate; nu mă refer la faptul că în chimie avem reacţii reversibile, pentru că reversibilitatea unei reacţii chimice nu este tot una cu reversibilitatea timpului, ci la felul în care putem derula în sens invers, exemplul cel mai des întrebuinţat fiind acela al imaginilor înregistrate pe o peliculă sau în format digital. Dar această calitate este inexistentă (se poate spune şi imposibilă) în privinţa celor mai multe dintre fenomenele pe care le cunoaştem. Reversibilitatea nu este identică cu „a da timpul înapoi” decât pentru intuiţia noastră. Timpul curge numai înainte. Ceea ce dă seama de fenomenul numit entropie, de expansiunea Universului şi de faptul că nu ne putem aminti decât trecutul, nu şi viitorul.

Conform unei vechi idei a lui Ludwig Boltzmann, intuiţia direcţiei timpului este reductibilă la aspecte ţinând de ordine şi dezordine. Semnalând tendinţa sistemelor izolate de a evolua spre o creştere a entropiei, conform principiului al doilea al termodinamicii, el a presupus că termodinamica şi mecanica statistică permit să înţelegem distincţia dintre trecut şi viitor, mai exact, ele constituind, alături de legile proceselor ireversibile, baza schimbării asimetrice a Universului dinspre trecut spre viitor (cf. Solomon Marcus, Timpul, Editura Albatros, 1985, p. 62).

Întreaga literatură operează cu timpul dar literatura science fiction utilizează timpul într-un mod particular. Am pledat într-un articol vechi, de acum şaptesprezece ani, cam pe când titulatura „SF” devenea din ce în ce mai ofensivă, pentru a adopta definitiv în teoria şi în practica românească denumirea de literatură de anticipaţie ştiinţifică. Pentru că ar fi, cred, principala caracteristică a acestei literaturi. Timpul literaturii de anticipaţie este… viitorul. Oricum am face, personajele, întâmplările din romanele, nuvelele, povestirile încadrabile genului aparţin unui viitor. Chiar trecutul este prezent pentru că se află proiectat în prezentul naraţiunii, aşadar, în viitor, viitorul lui. (Atrag atenţia, aici, că intruziunea trecutului în prezent, ceea ce este altceva decât proiecţia trecutului în prezent, ţine de literatura fantastică, iar această afirmaţie pe care o fac are importante consecinţe pentru teoria literară). Există o logică a acestui fapt. Să ne gândim la posibilitatea pe care o au astrofizicienii şi cosmologii de a estima vârsta Universului actual. Este vorba de prezenţa radiaţiei cosmice primordiale, detectabilă sub forma undelor radio reziduale, „paraziţii” pe care îi vedem când antena televizorului nu a fost acordată. Un studiu mai nou, despre care informează revista „Ştiinţă şi tehnică”, nr, 1/2011, sub semnătura lui Alexandru Safta (vezi la http://www.stiintasitehnica.com/o-simulare-a-big-bang-ului-demonstreaza-imposibilitatea-calatoriei-in-timp_144.html), reconfirmă vârsta de 13,7 miliarde de ani la care a fost estimat mai de curând Universul, după ce mai multă vreme aceasta a fost socotită a fi de 10 miliarde, apoi de 12 miliarde de ani.

Revista citată mai spune că, „potrivit fizicianului Igor Smolyaninov, de la Universitatea Maryland, observând maniera în care lumina se deplasează printr-un metamaterial (material artificial cu proprietăţi inexistente în natură), cercetătorii au reconstruit modul în care spaţiu-timpul s-a dilatat de la manifestarea Big Bang-ului. Rezultatele obţinute explică mişcarea unidirecţională a timpului, dar sugerează şi imposibilitatea călătoriilor temporale.

Care ar fi concluzia: aceea că, din punct de vedere fizic, un vis al autorilor de literatură de anticipaţie ştiinţifică (sau SF, dacă doriţi) se dovedeşte imposibil. Ion Mânzatu a construit un roman, Paradoxala aventură. în 1958, plecând tocmai de la celebrul „paradox al gemenilor”, formulat de fizicianul Paul Langevin. Este o exploatare a unei teorii emise de Einstein, legate de timpul măsurat de un ceas care a rămas pe loc şi un altul, care a călătorit şi a fost adus înapoi. Potrivit ipotezei lui Langevin, o persoană care călătoreşte în spaţiu cu o navă de mare viteză, apropiată de c, viteza luminii în vid, la întoarcerea acasă îşi va găsi fratele geamăn, rămas pe Pământ, mai bătrân decât ea.

Acestea nu sunt decât jocuri ale minţii, proprietăţi ale modelelor şi formulelor matematice, utile în fizica teoretică, intangibile pentru materia vie. Pentru a accelera un corp la viteza luminii ar fi nevoie de o cantitate de energie infinită.

Articolul citat, despre imposibilitatea călătoriei în timp, mai năruie un vis, acela al universurilor circulare: „Cercetătorii au arătat că noul model de reprezentare a timpului poate oferi perspective interesante şi în sensul călătoriei temporale, care implică trasee cronologice circulare (closed timelike curves – CTC). CTC-urile sunt acele linii de univers (adică dimensiunile spaţiale şi cea temporală) care formează cercuri astfel încât să revină la locul/momentul de pornire. Iniţial, Smolyaninov a crezut că, dacă va construi un metamaterial în care lumina să se mişte în cerc, atunci va crea CTC-uri. Dar, experimentând, a descoperit că există restricţii asupra posibilităţilor de mişcare a luminii în modelul creat. Deşi unele tipuri de raze pot reveni la punctele de pornire, ele nu pot urma dimensiunea temporală corectă. În contrast, acele raze care percep această dimensiune nu se pot mişca circular. Concluzia cercetării a fost aceea că natura pare să se opună traseelor cronologice circulare, ceea ce face călătoria în timp imposibilă, cel puţin pentru modelul în cauză.”

Un alt material recent (postat de Orlando Perfitt pe „Yahoo News” la 15 aprilie 2011 – vezi „Scientists make teleportation breakthrough” la http://emilie.hermit.net/content/2011-04-15-scientists-make-teleportation-breakthrough –, relevă posibilitatea teleportării. Visul tuturor puştilor fascinaţi de Star Treck. Dar şi al celor care s-au format doar la şcoala basmului tradiţional, unde eroul se poate deplasa nu doar „ca vântul”, ci şi „ca gândul”. O echipă condusă de Noriyuki Lee, de la Universitatea din Tokyo, a reuşit, cu ajutorul unor supercomputere special create, să dezintegreze pachete de unde luminoase şi să le re-creeze într-un alt loc. Oamenii de ştiinţă implicaţi în experiment au afirmat că există posibilitatea de a transmite – i.e., de a teleporta –, în felul acesta, un volum mare de informaţie cuantică complexă. Nu ştiu la ce se referă expresia întrebuinţată de ei, „informaţie cuantică complexă”, dar este sigur, tot după aprecierile lor, că nu se poate pune problema, cel puţin la nivelul cunoaşterii şi tehnologiei actuale, să teleportăm fiinţe umane, precum în serialul mai înainte amintit. „Chiar şi o bacterie – s-a afirmat – este mult prea complexă pentru a putea fi teleportată.” Nu-i opreşte însă nimic pe creatorii de literatură de anticipaţie să-şi mute eroii dintr-o galaxie într-alta, fiecare cu timpul ei. Dreptul de a visa este imprescriptibil.

Nu e lipsit de rost să adaug faptul că teleportarea, în această formulă a pachetelor de cuante, a fost realizată mai demult, un studiu apărut în 2006 în revista „Nature”, nr, 443, Quantum teleportation between light and matter (semnat de un colectiv format din Jacob F. Sherson, Hanna Krauter, Rasmus K. Olsson, Brian Julsgaard, Klemens Hammerer, Ignacio Cirac şi Eugene S. Polzik – acesta din urmă, şeful proiectului) vorbind despre reuşita acestei experienţe la Niels Bohr Institute, din Copenhaga.

Aşadar, nu putem călători în timp nici prin acest mijloc. Şi atunci, este călătoria în timp plauzibilă măcar la nivelul ficţiunilor de anticipaţie? Pun această întrebare folosindu-mă de o idee a lui Carl Friedrich von Weizsäcker, citată de Solomon Marcus în cartea sa, Timpul, mai devreme menţionată, şi anume că faptele sunt finite, dar posibilităţile pot fi infinite.

Intuiţia noastră, cea care – cum am spus la început –, simte că ne deplasăm înainte în timp, dar care, tot ea, simte că putem merge şi înapoi, şi care face posibile astfel de erezii ştiinţifice, s-ar arăta iremediabil frustrată dacă ar fi aşa, dacă nu am putea să ne mişcăm după cum vrem pe axa timpului. Cum se poate ca astronauţii care revin pe Terra în romanul din 1963, Planeta maimuţelor (ecranizat în 1968 de Franklin J. Shaffenr, cu încă cinci versiuni ulterioare, realizate de diferiţi regizori, una chiar în 2011), de Pierre Boulle, şi o găsesc în plină eră a dominaţiei maimuţelor, după ce oamenii şi-au distrus, cu nebunia lor nemăsurată, propria civilizaţie să călătorească înapoi în timp, călătorind, de fapt, înainte? Aceasta se justifică, desigur, prin „paradoxul gemenilor”. Săgeata timpului îşi urmează direcţia. Timpul astronauţilor este sincron, într-un fel paradoxal, cu cel de pe Pământ. Şi el merge tot înainte.

Ce se întâmplă cu temele din alte romane, care prezintă momente când trecutul reînvie, parcă? Iar protagoniştii nu au părăsit sistemul de referinţă comun pentru o călătorie interastrală?

Aici e momentul să arătăm că se suprapun, în literatura SF bazată pe „coliziuni” şi suprapuneri temporale, cel puţin trei modalităţi diferite de percepţie a timpului. Într-o astfel de naraţiune avem de-a face, prin urmare cu cel puţin trei timpuri. Care devin unul singur. Unul este al personajelor care vin, aparent, din viitor, altul este timpul prezent al personajelor rămase, în fine, un al treilea timp, este cel de referinţă, cel al cititorului. Ca şi cum trei sisteme de referinţă, trei vectori temporali, se suprapun pentru a da rezultanta unui alt timp, comun.

Revenind la întâlnirea dintre timpurile diferite, este posibil aşa-ceva? Să ne gândim: oare informaţia moare cu adevărat, dispare? Atunci nu ar fi cu putinţă stabilirea vârstei Universului. În fond, în momentul de faţă, prin ceea ce detectează telescoapele Hubble sau Kepler ori sonda Cassini, prin datele ce ne parvin pe calea informaţiei luminoase din toate azimuturile Universului în expansiune, suntem contemporani cu o infinitate de momente din trecut ale acestui Univers. Această informaţie remanentă face să petrecem cu „umbre” ale trecutului în atâtea cărţi şi filme de science fiction. Pentru că intuiţia noastră ne permite asta. Dar oare nu şi fizica?

Ştim, totuşi, de la Einstein, că nu există timp absolut. Iar de aici intuiţia noastră are câmp larg. Pentru că faptele pot fi finite, iar posibilităţile infinite. De la această graniţă mentală începe libertatea literaturii.

Radu Voinescu