Am observat că, în ultima vreme, scriu steampunk aztec (Memories in Bronze, Feathers and Blood, care se poate citi pe site-ul beneath-ceaseless-skies.com, Age of Miracles, Age of Wonders, urmând să apară în Interzone şi Prayers of Forges and Furnaces, pe care încă n-am vândut-o). Am auzit mai mulţi oameni spunând că e puţin ciudat să amesteci aztecii cu estetica steampunk şi asta m-a făcut să mă întreb de la ce anume am plecat când am scris povestirile respective.

Iată cum stau lucrurile, în măsura în care le pot prezenta eu. Povestirile steampunk pe care le-am citit (şi voi recunoaşte aici şi acum că nu am citit foarte multe şi nu mă consider expertă în steampunk, nici pe departe) generează o atracţie intensă ca povestiri „sensawunda” cu atmosferă retro: întâlneşti în ele ochelari de protecţie şi tot felul de aparate, de la dirijabile la maşinării cu forme bizare, bazate pe aburi şi alamă; exploratori şi arheologi, domnişoare bătrâne avute şi anarhişti, oameni transformaţi în mecanisme şi protocomputere. Din multe puncte de vedere, textele citite de mine trimit la începuturile SF-ului, la Verne şi Wells (şi, în măsură mai mică, la pulp-ul american): aventuri care te ţin cu sufletul la gură, înţesate de ştiinţă şi tehnologie şocantă, într-un decor din secolul al XIX-lea sau începutul celui următor, caracteristic perioadei victoriene. Şi se pare că-şi trag seva din acelaşi entuziasm debordant tipic pentru perioada amintită: epoca inventatorilor care fac şi dreg în laboratoarele personale, epoca exploratorilor şi-a sportivilor îndrăzneţi, epoca în care lumea lua avânt prin intermediul ştiinţei, iar viaţa viitoare abundă de posibilităţile oferite de tehnologie.

Nu critic. Sunt mare fan Verne, iar steampunk-ul mi se pare foarte amuzant. Am citit şi mi-a plăcut The Difference Engines, Boneshaker şi alte povestiri ale genului. Dar adevărul e că eu nu pot scrie asemenea texte. Sunt pesimistă din naştere şi nu mă dau în vânt după distracţii şi emoţii puternice. Literatura mea gravitează firesc în jurul prozei serioase şi cu greutate şi bănuiesc că umorul va rămâne întotdeauna o componentă minoră în povestirile mele. Deci acest aspect particular al secolului al XIX-lea – amuzant, dinamic şi plin de gadgeturi ingenioase – nu e unul după care să mă dau în vânt.

Dar nu contează, pentru că eu cunosc şi alt secol al XIX-lea. Am citit despre el în cărţi, am învăţat despre el la istorie şi l-am văzut în filme. E secolul industrializării cu rezultate şi benefice, şi neprielnice, ceea ce înseamnă progres ştiinţific uriaş, dar şi industrializarea metodelor de lucru: secolul al XIX-lea este veacul oamenilor dezrădăcinaţi de pe pământurile lor şi puşi să trudească până la extenuare în fabrici, ateliere şi mine,  al derbedeilor şi-al mamelor singure şi nevoiaşe din Londra. Aruncaţi o privire la unul din rapoartele din 1842 elaborate de Comisia Regală a Copiilor care lucrează în mine . Nici măcar nu trebuie să citiţi printre rânduri ca să aflaţi condiţiile de lucru de pe vremea aceea. Nu sunt deloc amuzante. Nu sunt deloc palpitante. Sunt pur şi simplu inumane, atât de grele, încât au îngrozit şi oamenii acelor vremuri (care erau mult mai obişnuiţi cu munca grea decât suntem noi astăzi.)

Secolul al XIX-lea a fost şi unul al războaielor în masă. Nu spun că în epocile anterioare războiul era o distracţie, dar perioada secolul al XVII-lea – secolul al XIX-lea e prima în care apar armate mari şi ordonate, adunate prin încorporare extinsă şi confruntându-se pe câmpul de luptă, şi masacre pe scară largă. Secolul al XIX-lea este secolul Războiului din Crimeea şi-al lui Florence Nightingale: ne amintim de ea graţie rolului pe care l-a jucat în formarea infirmierelor profesioniste şi igienizarea spitalelor, dar rănile pe care le-a tratat erau oribile – nu prin natura lor, ci prin numărul  lor mare. Soldaţii mureau cu miile, nu neapărat din cauza rănilor, ci a infecţiilor răspândite. Acest secol este precursorul celui de-al Doilea Război Mondial, marcând o schimbare în modul de percepţie a războiului, care n-a mai fost o sumă de evenimente eroice, ci una de întâmplări înfricoşătoare şi crude. Monumentele ridicate în Franţa în memoria celor căzuţi, de exemplu, poartă mesaje ca „în amintirea copiii noştri, morţi pentru patrie”: în loc de eroi, soldaţii devine victime secerate de moarte. Pur şi simplu sunt prea mulţi morţi ca să mai fie consideraţi eroi.

Şi, în cele din urmă, secolul al XIX-lea este secolul inegalităţilor; al celor colonizaţi, puşi faţă în faţă cu coloniştii; al albilor care atacau fără cruţare alte civilizaţii, pentru a le cuceri; al războaielor opiului, în care China a încercat cu disperare să reziste importului masiv de corupţie – opiul – între graniţele ei; al Indochinei, „ciupite” fără milă de francezi, până când regatele ei au încetat să existe; al Indiei Britanice, clădite şi conduse albii care şi-au creat propria subcultură, în loc să încerce să înţeleagă sistemul de credinţe şi societatea locală; al coloniilor smulse Africii, prin nepăsare totală faţă de localnici.

Chiar şi în rândul coloniştilor, secolul al XIX-lea este perioada care, pentru mine, simbolizează diviziunea pe clase sociale şi sexe, între bogaţi şi servitorii lor, între bărbaţi şi femei. E un ghem de conflicte care ar trebui să explodeze, dar nu o face, păzit fiind de o doză mare de ipocrizie şi un simţ exacerbat al clasei sociale şi-al locului ocupat în societate. Cred că e semnificativ faptul că în perioada respectivă au apărut atâtea manuale despre etichetă (şi în această privinţă mă gândesc în principal la Anglia, nu sunt bine informată cum stau lucrurile în alte ţări) care explică ce anume se cuvine şi ce nu într-o situaţia socială dată. Întotdeauna există, în orice societate, lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac, dar de cele mai multe ori ele sunt inerente fondului social şi nu trebuie prezentate explicit, cel puţin nu cu atâta asiduitate.

Tocmai acest punct sensibil doresc eu să-l explorez: partea întunecată a progresului şi-a bogăţiei. Mie îmi vine foarte uşor s-o transpun în alte naţiuni, cu altă istorie şi alt set de valori. Mi s-a părut interesant să presupun că aztecii vor mai supravieţui în secolul al XIX-lea şi să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut parte de propria revoluţie industrială. Războiul şi tehnologia războiului au fost candidaţii naturali de exploatat în Memories in Bronze, Feathers and Blood, iar religia şi industrializarea apar şi în Age of Miracles, Age of Wonders şi Prayers of Forges and Furnaces. Iar când voi avea timpul şi energia necesară, probabil că mă voi ocupa şi de alte aspecte (deşi câteva elemente de colonizare şi misoginism apar deja în povestirile cu Xuya, mai ales în roman).

Între timp, dacă poate cineva să-mi recomande povestiri sau romane steampunk care abordează problemele de mai sus sau să facă observaţii despre steampunk (aşa cum am spus, sunt departe de a fi expertă în el), să ştie că le aştept cu mare plăcere.

(De cartea lui Tim Aker, cu acţiunea plasată în oraşul Veridon, am aflat ulterior acestei postări. E un exemplu excelent de steampunk care, din punctul meu de vedere,  pune punctul pe i: e sumbru şi nu se fereşte de consecinţele decorului promovat.)

Traducere de Antuza Genescu.

Traducerea și postarea pe site-ul SRSFF s-au făcut cu acordul autoarei.

Aliette de Bodard este o autoare de ficţiune speculativă, de origine franco-vietnameză, născută în S.U.A. A crescut și locuiește la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită : Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori ”Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp iar în 2008 a devenit membru al Science Fiction Writers of America (SFWA). În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W. Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.

Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection, 2009” (Butterfly, Falling at Dawn”), povestirea „The Shipmaker” care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone a nominalizată la Premiile BSFA 2010 și a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa „ The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eigth Annual Collection, 2011),

I-au fost publicate texte în „The Apex Book of World SF” („The Lost Xuyan Bride”), Asimov’s, Interzone, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre lucrările sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.

Romanul său, “Servant of the Underworld (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec. Un al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, „ Harbinger of the Storm,

(http://aliettedebodard.com/2010/12/10/how-i-made-a-book-trailer-part-2/) a apărut tot la editura Angry Robot în ianuarie 2011 în Marea Britanie și Australia și în februarie 2011 în Statele Unite și restul lumii. În curs de publicare este volumul „Obsidian & Blood Book 3”.

Pe site-ul SRSFF i-au fost postate următoarele texte :

„Casa Jaguarului, în umbră”, traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/proza/casa-jaguarului-in-umbra/

„Ce înseamnă să scrii într-o limbă străină ? ”, traducere de Antuza Genescu

http://www.srsff.ro/4704/ce-inseamna-sa-scrii-intr-o-limba-straina/

Experimentele gândirii. O viziune diferită: science-fiction-ul şi ţările neoccidentale/                 neanglofone” , traducere de Antuza Genescu                                          http://www.srsff.ro/3482/experimentele-gandirii/

„Traduttore, Traditore – traducere, limbă şi cultură”, traducere de Antuza Genescu                                          http://www.srsff.ro/3048/%e2%80%9etraduttore-traditore%e2%80%9d-traducere-limba-si-cultura-aliette-de-bodard/

„Despre poveştile bune”, traducere de Adina Barvinschi http://www.srsff.ro/4206/despre-povestile-bune-aliette-de-bodard/