Egal cu sine însuşi

(şi la bine, şi la rău)

Mai întâi, povestirile – concluziile de ordin general la sfârşit. Aşadar…

„Veţi vedea, dacă ochii voştri…”

Liviu Radu

O lume a viitorului destul de interesantă, de factură utopic/distopică – deşi cu un panşant clar spre polul negativ, atât la nivel ecologic, cât şi social. Un fel de combinaţie între „1984” de George Orwell (asemănările sunt fatale!), „Al doilea mesager” de Bujor Nedelcovici, şi „Poliţia serviciului” de Alexandru Căpătoiu. Conţine diverse jocuri de extrapolare raţională meritorii – ca de pildă, în scena cu pălmuirea creştinului – şi cea mai reuşită componentă a povestirii este ipoteza unei omeniri create de computere extraterestre, cu rol de experiment autodestructiv. Din păcate, acest nucleu ideatic se rezumă strict la un nivel enunţiativ, fără a se dezvolta nici logic, nici epic. De altfel, toată povestirea este extrem de statică (îmi aminteşte, printre multe altele, şi de unele romane ale lui Robert Sheckley sau Van Vogt, care-şi ratau astfel premisele altminteri ofertante); pe întreg parcursul ei se întâmplă multe şi nimic: conţine o singură întorsătură (cea din mijloc, cu recrutarea protagonistului pentru noua sa ocupaţie) – o cotitură foarte largă, astfel încât orice efect-surpriză dramatic se pierde, fără ca apoi să urmeze obligatoriul twist final, care să închidă cercul şi să genereze ideea – astfel că totul rămâne la nivelul unui simplist „am plecat de-aici şi-am ajuns aici”.

Pe acelaşi palier de naivitate se situează modul descriptiv, de un expozitivism pueril şi obosit: abundă fragmentele care ne explică didactic nouă, cititorilor, fel de fel de trăsături ale acelui univers futurist – de cele mai multe ori, pornind de la câte un incident al acţiunii (pe care altfel am risca să nu-l înţelegem – ceea ce, în fond, n-ar fi neapărat rău! Misterul, ambiguitatea, sugestia, clarobscururile, sunt adesea mult mai dezirabile decât mura-n gură!), dar câteodată şi exclusiv de-amorul artei – metodă proprie secolului al XIX-lea, şi care încă de pe la jumătatea secolului trecut căzuse în desuetudine.

Stilul literar este în genere echilibrat, clar şi corect. Ar fi de reproşat doar unele dezechilibre între cheia sobră, neutră, aproape oficială, şi tonul licenţios al unor comentarii de natură sexuală (nu întotdeana subiectivate), mai ales „tipă” şi „a şi-o trage”, folosite până la saturaţie. E clar că pe autor nu-l serveşte imaginaţia în domeniul argoului şi al limbajului fără perdea, unde se simte pe un teritoriu complet nefamiliar.

Câteva scăpări de detaliu – puţine, din fericire:

Pag. 9: „Oscan zâmbi, anticipând ceea ce va urma.” Corect: „…ceea ce avea să urmeze.” Aşa se acordă timpii narativi.

Pag. 22: „erau puţine şi trebuia folosite”; semicorect. Da, verbul a trebui nu are plural – însă se spune „trebuia să fie folosite”. Varianta prescurtată din text, admisibilă în uzul curent, nu e recomandabilă literar – fie şi numai pentru că sună ciudat: aparentul dezacord împinge din nou, artificial, spre greşeala „trebuiau”.

Pag. 37: „fu trezit” (de două ori, în paragrafe succesive – nici să fi vrut, nu i-ar fi reuşit un asemenea efect de un-doi!)

De asemenea, peste tot, cam multe „fu de”-uri („fu de acord”, „fu dezamăgit”, „fu deranjat”, etc.) Să se reţină clar şi definitiv: este cacofonie. Surprinzător cât de puţini oameni care se îndeletnicesc cu scrisul, sau măcar cu cititul, o ştiu. Nu demult, printre comentariile altei recenzii de-ale mele, cineva care habar n-avea de acest lucru s-a repezit pur şi simplu să-l nege din burtă. Reţineţi: când aflaţi ceva ce nu ştiaţi, asimilaţi, nu contraziceţi. Atitudinea contrarie ignoranţă se numeşte.

Pag. 42: „au concluzionat”. Nu există cuvântul, nu vă luaţi după troglodiţii din mass-media, politică, şi alte domenii ale vieţii publice. Verbul este „a conchide”.

De multe ori, „calculator” în loc de „computer” – arhaism nepotrivit pentru o lume a viitorului. (Ar fi scuzabil dacă povestirea a fost scrisă cel târziu prin anii ’80. Din păcate, volumul nu conţine datele lucrărilor.)

„Viitorul Mass-Media”

George Lazăr

În vara lui 1984, cu aproape un an şi jumătate înainte de a descoperi cenaclurile Solaris şi Prospectart, am scris una dintre ultimele mele nuvele SF ale perioadei pre-profesionale. Deşi unii au lăudat-o la vremea aceea, ulterior, după ieşirea din amatorism, n-am reluat-o, ca pe altele, spre a o reface la un nivel onorabil. Era, totuşi, prea naivă.

Descriam acolo o societate umană în care, de la un moment dat, începe să se răspândească telepatia – iniţial ca trăsătură congenitală spontană, pentru ca apoi să se generalizeze prin programe de eugenie coordonate. Rezultatul era că, după ce devine complet telepatică, omenirea îşi încetineşte evoluţia şi în scurt timp ajunge la o stagnare generală – din simplul motiv că, lipsiţi de orice intimitate cerebrală, cu tot interiorul minţii expus oricui, oamenii efectiv nu mai puteau gândi, îşi pierdeau personalitatea, deveneau nişte automate funcţionând în gol. De aici începea procesul invers, acţiunea subversivă pentru a „vindeca” specia şi a-i restitui dreptul la secretul propriilor gânduri – această luptă constituind de fapt şi plotul nuvelei.

Exact aceeaşi premisă logică, dar pe alte coordonate, reprezintă nucleul povestirii lui George Lazăr – cu deosebirea că aici nu e vorba de puteri paranormale şi de activitatea mintală, ci de intruziunea automatizată a mass-media în absolut orice mediu de activitate – un sistem tehnologic şi informatic care face ca tot ceea ce se întâmplă să fie surprins de camere şi transmis în timp real. Precipitarea evenimentelor în final şi ultimele replici ale personajelor duc la concluzia că, lipsită de posibilitatea de a se ascunde, de a minţi, de a înşela, etc, societatea omenească va fi condamnată la autoanihilare.

Ca idee şi context SF, povestirea e foarte bine gândită şi acceptabil dezvoltată, având o substanţă dezvoltată inteligent, deşi cam tezist expusă. Intriga se desfăşoară într-un viitor apropiat al României, foarte interesant schiţat, deşi pe alocuri această evoluţie istorică îşi depăşeşte uilitatea epică, devenind cam în sine. Se remarcă metoda folosită pentru a enunţa cât mai multe date despre situaţia de ordin general: autorul evită pomelnicele didactic-descriptive folosite atât de frecvent şi abuziv în literatura cu tendinţe SF, recurgând la o construcţie modulară, în care fragmentele informative şi rezumative constituie blocuri aparte. Nu e cea mai fericită soluţie, dar funcţionează.

Deloc gravă, dar demnă de atenţie, este o anumită trăsătură proprie de obicei sefiştilor în curs de formare: finalul prematur. De multe ori, prozele SF sunt construite astfel încât să se termine cu o măreaţă descoperire (aici: faptul că nişte mass-media atotintruzive ar sfârşi prin a castra mintal omenirea) – rezolvare comodă şi suficientă, eludând faptul că tocmai această formulare conştientă a situaţiei, a nevoii dramatice, cum se spune în dramaturgie, conţine de fapt premisele unei dezvoltări active cu adevărat interesante şi generatoare de semnificaţii; ca să continuu paralela cu scenaristica, acesta nu e de fapt finalul, ci ceea ce numim „plot-point 2”, acel moment aflat cam undeva între două treimi şi trei sferturi din desfăşurarea acţiunii, când în loc ca problema să se rezolve, se descoperă o consecinţă neprevăzută care va complica precipitat lucrurile şi va genera un act final plin de acţiune densă şi sensuri neaşteptate.

Un alt element atacabil este personajul principal, magnatul media Sorel Vântur (bine că nu i-a dat şi un al doilea prenume, care să fie „Publius” sau „Naso” – ori, eventual, „Publicus Nasol”). Dincolo de joaca nepermis de transparentă cu numele, individul e caricaturizat grosier şi simplist, iar trimiterea la modelul său real rămâne complet inutilă – povestea mergea foarte bine şi fără asemenea şopârliţe.

În plan stilistic, George Lazăr stăpâneşte bine limba română şi instrumentele literare, fiind creator şi versatil. Prima greşeală apare după aproape douăzeci de pagini – din nou, inadmisibilul barbarism „concluzionă” (de două ori!). De aceeaşi factură este folosirea bramburită a termenului „locaţie” (care înseamnă „chirie”, sau „decor real al unei filmări”) – şi tot de două ori: dacă prima oară mai era loc de-ntors (că, întâmplător, cineva filma cu mobilul un viol), în a doua nici pomeneală de-aşa ceva (era vorba de locul unui accident), semn că autorul chiar a uitat, la fel ca atâţia alţii, că în limba română avem cinstitul cuvânt „loc”. Aşteptăm cu interes apariţia şi răspândirea termenilor „timpaţie” şi „momentaţie”. I-a mai scăpat undeva frecventa eroare de acord al timpilor narativi: „Ce urma să se petreacă atunci când vor afla cât câştigă patronii?” (corect: „aveau să afle”). În rest, cum am spus, omul se descurcă bine.

„Prizonier în anotimpuri”

Antuza Genescu

Am destul de puţine de spus despre această povestire foarte reuşită, dar nu deosebită – deşi avea mari şanse, pe care şi le valorifică doar parţial. Antuza Genescu propune o premisă SF originală şi captivantă, pe care însă preferă s-o dezvolte mai mult contemplativ (deşi nu fără dramatism) decât dinamic. Ca atare, proza ei se distinge printr-un straniu paradox: deşi narativă la un prim nivel, nu e deloc epică în fond. Se întâmplă multe lucruri mărunte, însă nimic major – situaţia de bază, odată creată, rămânând staţionară. Desigur, aceasta este o opţiune auctorială, nu un defect propriu-zis – însă datele de pornire îmi treziseră curiozitatea şi dorinţa de a urmări o evoluţie mai activă. În lipsa ei, şi mai ales a unui cârlig cu care să te agaţe şi să te ţină, de la un moment dat povestirea riscă să-şi piardă cititorul – în afara cazului că acesta chiar are o apetenţă specială pentru prozele de stare, de situaţie, de atmosferă, şi mai puţin de acţiune. Rămânem doar cu bucuria de a fi citit un text bine scris, cu un substrat intelectual dens şi cu un înveliş stilistic competent, în care s-au strecurat doar două erori (culmea – alăturate!): „Heracleea se micşorase, dar noi nu o măsurasem decât cu pasul. Parcă acum ne trebuiau mai puţini paşi să o străbatem de la bolovan la adăpost.” (Pag. 102). Nivelul literar al autoarei mă îndreptăţeşte să cred că au fost simple scăpări, din neatenţie.

„Răzbunarea”

Ştefania Cristiana Czeller

Din nou, o povestire foarte reuşită, despre care nu sunt multe de spus. Ideea, în sine, nu e prea originală – până la un punct, aminteşte de acele poveşti ecologiste, în care plantele, sau păsările, sau biosfera în ansamblul ei, sau toată planeta, îi pedepsesc pe oameni pentru ceea ce fac. Aici entitatea justiţiară fiind un oraş, lucrurile se situează undeva între magic şi fantastic – gândul zboară inevitabil la celebrul Derry al lui Stephen King (cu diferenţele de rigoare, desigur: acolo oraşul era esenţialmente malefic, iar personalitatea lui se revendica de la monstrul din adâncuri).

I-aş reproşa insuficienta dezvoltare a motivaţiei: da, okay, ştim ce-i ăla un primar rău – dar în ce sens, concret, e rău acest Simirad sau cine ştie ce alt primar al Iaşiului o fi? Ce mârşăvii deosebite face, de s-a ajuns la o asemenea extremă – o răzbunare metafizică, din partea oraşului ca fiinţă? De asemenea: ce anume a determinat personificarea fizică a oraşului? Într-o structură atât de economicăepic (asta fiind o mare calitate!), era nevoie de cel puţin un element concret, o anume „cheie” (eventual de natură magică) care să declanşeze translaţia în imposibil; altfel, ar mai fi existat varianta „acumulării”, cu reacţii graduale ale oraşului, ca să justifice convenţia fantastică – asta, însă, presupunând extinderea până la dimensiunile unei nuvele, cel puţin. De asemenea, rezolvarea e şi ea cam simplistă – transferul de vinovăţie, de la orăşeni la primar, e expediat şi declarativ, iar „execuţia” primarului, deşi spectaculoasă ca imagine, rămâne facilă ca imaginaţie. Nici titlul nu mă mulţumeşte – nu e vorba de o răzbunare, ci mai degrabă de un act de justiţie. „Pedeapsa” e doar prima variantă care-mi vine-n minte, din şirul celor mult mai bune care i-ar urma.

În schimb, autoarea recuperează prin măiestria literară, manevrând cu abilitate cuvintele şi frazele, inclusiv dovedind reale apetenţe pentru genul horror – virtualmente inexistent la noi. O singură scăpare (accidentală, cu siguranţă), de ordinul acordurilor între timpii narativi: „aveau să treacă ore până când circulaţia va intra în normal” (corect: „avea să intre” – sau, pentru a evita repetarea verbului „a avea”, ar mai fi mers: „urma”, ori „până la intrarea circulaţiei în normal”, etc.)

„Maratonul paltoanelor”

Costel Baboş

O excelentă nuvelă… sută la sută mainstream! Nu face în nici un caz parte din genurile SF şi fantastic, înscriindu-se mai degrabă în sfera unui realism aproximativ, cu dezvoltări stranii. Din acest punct de vedere, paradoxul constă tocmai în integrarea componentei sale aparent SF: subplotul cu „vizitatorul” colecţionar de insecte, sugerat ca un posibil extraterestru, este complet neesenţial, neclar, dispensabil pentru firul epic central al povestirii – utilitatea lui funcţionând în planul caracterizării personajului şi al întregirii universului uman şi faptic din jurul lui (mai simplu spus: fără extraterestru, povestea nu pierdea nimic; în schimb, ar fi pierdut două dintre accesoriile ei – profilul protagonistului şi lumea cu care interacţionează el). Astfel, ajungem la o contradicţie foarte interesantă: elementul SF contribuie la latura mainstream a nuvelei, dar îi subminează tocmai eventuala integrare în genul SF, fiind complet insuficient pentru a crea un asemenea context literar, câtă vreme în contextul mainstream se armonizează perfect. Iar dilema se adânceşte tocmai datorită subiectivismului auctorial foarte accentuat, care face ca acel episod să poată fi atât real, cât şi vis, şi halucinaţie, şi proiecţie în imaginar, ba chiar şi o abstracţiune de tip Kundera, Fulga sau Buzura. Din nou: splendid pe paradigma mainstream; complet irelevant pe axa SF.

Nuvela se mai remarcă şi printr-un umor excelent (personal, l-am savurat în primul rând pe cel cazon – mai ales că şi eu am făcut armata tot la Caracal!), precum şi datorită unui număr de stângăcii literare deliberate şi dezinvolte, proprii personajului şi foarte bine conduse. Pe lângă ele, se mai observă şi unele mai discutabile (probabil scăpări din neatenţie, detalii stilistice nefinisate sau greşeli propriu-zise, din moment ce relaţia cu subiectul nu le justifică – mai ales când ţin de domeniul ortografiei, iar contextul e mintal sau verbal). De exemplu:

Pag. 131: „ajunsesem să ne călcăm”.

Pag. 137: „Te bag în p… mă-tii, zmeule” – alte cuvinte indecente apar explicit, iar aici nimic nu motivează artificiul de tip Marin Preda, Dinu Săraru, etc.

Pag. 144: „Tata nu mai ţinea porci demult”. (De când nu-i mai ţinea? De mult!)

Pag. 144: „ochi de bou, albaştrii, maronii, galbeni”.

Pag. 145: „fularul şi mănuşile trebuiau abandonate”.

Pag. 147: „Dar există extratereştrii”? E clar că se voia forma nearticulată; altfel, mai firesc ar fi fost: „Dar extratereştrii există?”

„Cetăţeanul Welles”

Silviu Genescu

Povestire ambiţioasă, inteligentă, de conţinut, criticabilă numai la înaltul nivel al literaturii profesioniste (SF şi nu numai). Silviu Genescu manevrează abil şi dezinvolt fuziunea dintre realitatea cunoscută a serii de 30 octombrie, 1938, când spectacolul radiofonic al lui Orson Welles cu „War of the Worlds”, după Herbert George Wells, a declanşat acel celebru val de panică, şi planul ficţional al personajului Harold Reid, care ajunge să descopere o latură cu totul ascunsă a aceleiaşi nopţi – propriu-zis, plotul (probabil) SF al povestirii. Totuşi, în unele momente, trecerea prea directă de la descrierile generale de inspiraţie documentară la detaliile din evoluţia protagnistului literar poate da o stare de omniscienţă aucotrială cam deranjantă. Discutabile, într-un anumit sens, sunt şi posibilele explicaţii ale fenomenelor neelucidate (fantastice sau SF). Ce-i drept, ca să începem cu partea cea bună, rămâne exemplar modul în care Genescu ştie să construiască misterul – una dintre cele mai dificile sarcini scriitoriceşti, situată mereu în ingrata dilemă multiplă dintre ambiguitatea izbutită, neclaritate şi previzibilitate.

Pe de altă parte, însă, cele două ipoteze au o calitate duală: deşi ingenioase şi originale, ele nu rezistă, totuşi, la o analiză mai atentă în plan logic, căzând într-un anume infantilism. E drept că, în fond, nu sunt decât supoziţiile emise de două personaje, ceea ce le justifică, până la un punct, naivitatea; pe de altă parte, însă, ar fi fost nevoie şi de alte variante, pentru a relativiza corect caracterul deschis al finalului – şi, mai ales, de un cârlig de încheiere asociat cu trama SF inventată (odată ce povestirea a depăşit nivelul jurnalistic, trecând pe tărâmul prozei de ficţiune, revenirea din ultimul paragraf la realitate, chiar şi prin intermediul unei poante semnificative, e totuşi insuficientă).

De asemenea, deşi reuşit în sine, titlul conţine şi el o doză de gratuitate – în povestire e vorba strict de incidentul cu „War of the Worlds”, nimic nu face trimitere la încărcătura semantică ulterioară a lui Orson Welles, generată de capodopera sa cinematografică de debut (şi, eventual, de filmele ulterioare).

Evident, fiind vorba de Silviu Genescu, stratul literar e cvasi-ireproşabil. Voi semnala doar câteva accidente:

Pag. 162: „conturul său era cilindric, neted”. Un contur nu poate fi „cilindric, neted” – el poate cel mult sugera o formă cilindrică, netedă.

Pag. 168: „bombeurile ghetrelor”. Poate, mai degrabă, bombeurile pantofilor acoperiţi cu ghetre. Întâmplător, ghetrele lasă descoperit tocmai bombeul încălţărilor.

Pag. 177: „creaturi de casă”. În engleză merge, ei folosesc termenul creatures cu sensul foarte larg de fiinţe, vietăţi, vieţuitoare; la noi, conotaţia e mult mai restrânsă, sugerând o doză de artificialitate şi monstruozitate – sau alte conotaţii negative; ar fi trebuit să traducă, pur şi simplu, cu „animale”. (Menţiune: autorul precizează în final că pasajele din scenarul radiofonic sunt traduse după versiunea originală, preluată de pe net.)

Pag. 178: „Centrala telefonică de la reacţia ziarului ‘The New York Times’ fu asaltată…” şi „reţeaua telefonică de pe coasta Pacificul fu rapid încărcată”. Contextul narativ nu presupune nivelul de precizie propriu perfectului simplu. În primul caz, „fu” trebuia să fie înlocuit cu „era”, iar în al doilea, mult mai potrivit ar fi fost „se încărca / încărcase rapid”; chiar şi perfectul compus ar fi sunat mai bine. (ATENŢIE: Evitaţi forma „fu”, e una dintre cele mai antipatice – chiar şi când nu participă la cacofonii).

Pag. 179: „Şeful ei (…) se făcu stacojiu şi părăsi brusc încăperea. Joelle nu va avea nici un fel de probleme luni…” Viitorul nu se poate acorda direct cu perfectul simplu. Cea mai comodă formă: „Joelle nu urma să aibă…”

„Oraşul din ceaţă”

Cristian Mihail Teodorescu

„Cristi Teodorescu e posesorul unui organ care prrro-du-ce literrratură!”, ejacula verbal, cu inimitabila-i voluptate a sarcasmului, Cristian Tamaş, acum vreo douăzeci de ani trecute fix, la Prospectart. În peisajul extrem de bogat şi, în mare parte, egal cu sine, al prozei teodoresciene, „Oraşul din ceaţă” nu face notă separată. La fel ca majoritatea scrierilor lui, e o nuvelă construită elaborat, pe baza unei imaginaţii debordante şi nu întotdeauna autocontrolate atât cât ar trebui. Cel mai mult m-a frapat dualitatea dintre principala ei calitate şi marele ei defect:

Ce e rău: Nuvela este stufoasă, prolixă, greu de urmărit; în cea mai mare parte a ei, nu prea ştii pe ce lume trăieşti şi ce se întâmplă. Şi e îndoielnic că, dacă-n final nu s-ar explica totul ca la şcoală, ai fi în stare să pricepi ceva.

Ce e bine: Te cheamă s-o reciteşti – spre deosebire de nenumăratele cazuri când am citit proze SF confuze, asupra cărora nici mort n-aş mai fi revenit pentru a încerca să desluşesc intenţiile autorului (inclusiv în ultimele luni – vezi cele mai recente recenzii).

Aşadar universul propus de Cristi e inedit, neliniştitor şi, în ultimă instanţă, mult mai coerent decât expresia lui în proză. Potrivit unui nărav al lui de care n-a reuşit niciodată să se dezbare, îi lipseşte acea întorsătură realmente ingenioasă dătătoare de bugariene „vertijuri intelectuale” – surpriza se compune în urma unui crescendo logic finalizat printr-o dezvăluire verbală (format structural mai apropiat de Arthur Conan Doyle, decât de Agatha Christie), iar explicaţiile de la sfârşit sunt chiar cicălitor de fastidioase şi insuficient motivate în raport cu personajele şi relaţia lor. Am meditat de multe ori la această problemă, şi cred că soluţia ar sta la nivel de construcţie: poate dacă, după primul draft, autorul ar explora posibilităţile de a-şi organiza altfel materialul narativ, urmărind riguros un model structural care să elimine discursivitatea şi, mai ales, să prilejuiască realizarea unor plot-point-uri bine articulate, în care surprizele să se constituie atât activ, cât şi compact – ceea ce iar îmi readuce în minte o concluzie din ultima vreme: bine le-ar mai prinde prozatorilor români un curs de scenaristică (cel puţin!).

În schimb, luând acum nuvela la răsfoit, post-lectură, descopăr cu uimire că n-am notat nimic pe text – nici o greşeală, nici o stângăcie, nimic dubios! Cum nu cred în perfecţiune, rog pe cineva să se uite mai bine şi, dacă găseşte vreo hibă, să mi-o semnaleze.

* * *

Despre antologie în general, multe lucruri n-ar fi de spus. Selecţia materialelor e omogenă, sub toate aspectele – conţinut, dimensiuni, stil, nivel valoric, cu singurele variabile fireşti pentru orice volum colectiv non-tematic. O omisiune majoră: lipsesc datele calendaristice – aproape la fiecare dintre proze am simţit nevoia de a şti când anume a fost scrisă, în condiţiile în care, pe parcursul ultimelor decenii, ba chiar şi de la un an la altul, reperele gândirii şi expresiei SF s-au schimbat încontinuu, atât de rapid şi substanţial.

Ca antologatori, aşadar, Cristian Tamaş, Dănuţ Ungureanu şi Marian Truţă, pe lângă colectarea unor materiale adecvate, au mai inclus şi un pachet de note bio-bibliografice despre autori cu adevărat detaliate şi utile. Pe de altă parte, în al său Cuvânt înainte, Cristian Tamaş îşi arogă meritul de a oferi câteva informaţii relevante despre activitatea S.R.S.F.F. în primii săi doi ani de existenţă – şi ar fi fost bine să se rezume la atât, căci în fragmentul final, dedicat strict „Pangaiei”, cam bate… când câmpii, când apa-n piuă. Încercarea de a găsi viziunii de ansamblu a volumului valenţe interioare pe care nu le conţine (mai ales în paragraful trei, ăla cu „conceptul holistic”) e mai trasă de păr decât liceencele care se bat în clasă pe youtube, iar fragmentul următor, în care ne povesteşte ceea ce ştim deja de pe pagina cu cuprinsul cărţii, ajută ca tămâia la un picior de lemn (sau… frecţia la mort? Cum era…?) Dacă tot a trecut încă o dată în revistă titlurile şi autorii, s-ar fi impus să-l prezinte pe fiecare măcar prin câte-o frază, la nivel conceptual (subgen, temă, subiect, eventual şi idee). Dar, mă rog, SF-ul se ocupă adesea de viitor – iar în viitor e loc oricând de mai bine.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

Ianuarie, 2011

Bucureşti, România

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →