În introducerea acestei rubrici vorbeam la modul general despre influenţa pe care literatura science-fiction a exercitat-o asupra muzicienilor din perioada de înflorire a rockului progresiv. Dar chiar dacă grupuri precum Pink Floyd, Yes, King Crimson, EL&P sau Genesis reprezintă cheia de boltă a genului, elementele ce se îmbină în muzica lor sunt atât de diverse încât e greu să te opreşti doar asupra celor SF. Unii artişti însă au dorit să aducă un omagiu maeştrilor anticipaţiei, adesea în proiecte ambiţioase ce reuneau muzicieni de renume şi orchestre deopotrivă. Despre realizările lor vom discuta în continuare.

I.  Rick Wakeman – Journey to the Center of the Earth

side A: The Journey/The Recollection

side B: The Battle/The Forrest

– Rick Wakeman / clape, sintetizatoare, Mellotron

– Mike Egan / chitară

– Ashley Holt,  Garry Pickford-Hopkins / solişti vocali

– Barney James / tobe

– Roger Newell / bas

– David Hemmings / povestitor

Orchestra Simfonică din Londra

Corul de cameră Englez

Precocitate…

În 1974, la numai douăzeci şi patru de ani Rick Wakeman avea deja trei albume scoase cu Yes precum şi un album solo (Six Wives of Henry VIII). Talentul său era incontestabil iar ambiţia nemăsurată, ceea ce în cazul muzicienilor dăruiţi e o calitate. Aşa că şi-a pus în cap să realizeze nici mai mult, nici mai puţin decât un album live cu orchestraţie şi cor şi un povestitor şi un public numeros în mijlocul cărora el, Rick Wakeman, împrejmuit de zidurile pline de cabluri ale nenumăratelor sale orgi electronice, urma să atragă toată lumina reflectoarelor. Şi toate astea pentru a aduce un omagiu (nici că se putea mai bine) unui scriitor francez. De literatură fantastică. Marele noroc al lui Wakeman era că se născuse în Anglia, unde astfel de iniţiative sunt tratate cu calm şi umor, şi pe deasupra mai sunt şi duse la bun sfârşit. Şi astfel a primit şi Jules Verne prima lui coloană sonoră.

Albume imperiale

În mod neaşteptat, concertul sună într-atât de „curat” încât, fără aplauzele publicului ai putea crede că e un album înregistrat în studio. Wakeman ar fi putut încă de pe-acum să stabilească un important precedent în făurirea de „albume imperiale”, dar zilele progresivului erau numărate, şi în doar câţiva ani stilul pompos avea să iasă pe uşa din dos a istoriei muzicale. Singurul care a mai încercat un proiect de dimensiuni similare a fost Jeff Wayne, cu al său War of the Worlds, despre care vom aminti la timpul cuvenit. La prima audiţie, Journey to the Center of the Earth pare un talmeş-balmeş de intervenţii orchestrale, solo-uri de orgă şi porţiuni moarte, destul de greu de digerat pentru ascultătorul obişnuit cu cadenţa rockului clasic. E doar o impresie. În fapt, albumul e împărţit în terţine de câte şapte-opt minute (la o lungime totală de patruzeci şi unu de minute) care merg pe tiparul următor: orga propune tema, acompaniată de bas, chitară şi tobe. Orchestra dezvoltă tema, creează atmosfera specifică secolului XIX şi, susţinută de cor, imprimă avântul exploratorilor. În sfârşit, naratorul recită pasajele importante din carte, oprindu-se mereu asupra unei noi provocări sau descoperiri, pe care orga trebuie să construiască noul moment muzical. Fireşte, combinaţiile capătă forme diverse, bunăoară dialogul dintre orga lui Rick şi cor, începând cu minutul 15. Povestea e susţinută şi de soliştii Ashley Holt şi Garry Pickford-Hopkins, poate nu cele mai fericite alegeri, dar ale căror mici imperfecţiuni de timbru nu contează prea mult în economia albumului. Finalul triumfal ne aduce în Peştera Regelui Munte a lui Edvard Grieg, din raţiuni ce scapă probabil ascultătorilor, dar important e că sună bine.

Maiestuos sau pompos? Cu siguranţă, de calitate

Dacă e să-i dăm crezare lui Kingsley Amis atunci când, într-o comparaţie cu Wells, îl portretiza pe Jules Verne drept un pasionat al gândirii tehnice meticuloase, al descrierilor complexe şi deseori plicticoase, atunci omagiul lui Wakeman are prea puţine de-a face cu spiritul „vernian”. Dacă însă ne aplecăm doar asupra farmecului şi misterului ce străbat paginile de aventură ale romanului, albumul ne înfăţişează un tip de lectură relaxat – eliberat de încrâncenările ştiinţifice ale lui Verne, orientat mereu spre explorarea de lumi noi. O caracteristică atotprezentă în deceniul escapismului, al rockului progresiv.

Părerile criticilor variază de la „maiestuos” la „pompos”, dar cad de comun acord în privinţa calităţii muzicii. Merită precizat că înregistrarea de faţă şi cea din concertul aniversar de treizeci de ani (2002) alături de orchestra şi corul de cameră din Melbourne sunt singurele două existente, deşi anumite momente muzicale sunt reluate în aproape toate concertele lui Wakeman.

Versurile se găsesc pe site-ul următor: http://www.justsomelyrics.com/149563/Rick-Wakeman-Journey-To-The-Center-Of-The-Earth-Lyrics

Prin bunăvoinţa unor fani, cea de-a patra parte a concertului se găseşte pe Youtube:

Va urma

Alex Maniu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →