Greu. Foarte greu. Atât de greu îi venea să se despartă de mama şi de copiii săi încât aproape că i-ar fi luat cu el. Îi privea cu nişte ochi blânzi, de om cuminte şi corect, care nu ştia să mintă, dar în acelaşi timp ar fi dorit să-i altoiască bine pe cei mici pentru scandalul pe care-l făcuseră în seara precedentă. Se agăţaseră de el şi nu voiau să-i dea drumul. Îi urlau în cap că e tatăl lor şi nu vor să-l lase să plece şi îl trăgeau de barbă ca pe ţapi strigând mereu la bunica lor să-l convingă să rămână. În cele din urmă îi potoli spunându-le că se va întoarce cândva, după ce va fi atins stările supreme. Dar era deja prea mult pentru copii, să le spui de stările supreme, de aleşi şi gânduri de sfinţenie când ei de-abia rupeau refistana corect. Poate că şi ei vor ajunge cândva pe urmele lui, dar…. Mai bine nu. Drumul ăsta era prea anevoios pentru nişte ţânci învăţaţi cu binele. Se va duce singur şi numai singur se va întoarce. Dacă vreodată va afla cum.

Îşi împachetă cu grijă bocceaua şi o urcă pe spatele pogreabului, un animal frumos cu nişte urechi de cal şi un spate cât o cală de capsulă. Îşi îmbrăţişă mama şi se urcă pe spinarea bestiei gândindu-se numai la momentele supremului extaz. Dar nu. Până acolo mai era cale lungă. Nu se putea compromite cu nerăbdarea asta de tinerel impulsiv. Privi în zarea murdară a planetei nesolarizate, simţind în nări un miros de amoniac saturat şi hotărî să nu mai amâne. Îşi puse pogreabul în mişcare şi se îndepărtă agale de casa părintească, incomodat uşor de o vertebră din spinarea animalului. Nu se uită în urmă, ascultă doar o clipă sunetul morilor din vale şi, socotind că e destul cât să nu-l apuce vreo melancolie, se grăbi spre ieşirea din aşezare.

Văile Krovsei se unduiau ca o mare de intestine verzui în mijlocul câmpiei. Vântul sufla cu o forţă bine măsurată, atât cât să nu incomodeze răsuflarea călătorilor sau a băştinaşilor adormiţi după o zi de trudă. Se uitau cu luare aminte după bărbatul puternic şi cu înfăţişare de războinic sau, dacă te uitai mai atent, de tâlhar fără căpătâi. Cu o barbă mare şi stufoasă, cu nişte cârlionţi masivi, totul adăugat pe un trup de brută nesăţioasă, blândul Kyr se deplasa cu greutate pe masa calcaroasă a insulei de amoniac de pe drumul exploatării metalifere. Natura Krovsei îl favoriza în ciuda dezechilibrelor trăite de planetă de-a lungul secolelor. Kyr nu mai contenea să repete în gând traseul pe care îl avea de parcurs pâna la chilia lui Aimarz, bătrânul ales. Din străfundurile pădurii krovsiene parcă veneau de la el ecourile unei extreme lupte sufleteşti. Kyr ştia că bătrânul stăpâneşte elemente naturale şi sintetice şi că ştie să atingă stări nemaiauzite până la el. Dacă nu primea mesajul de predicţie de la maici, poate că nu s-ar fi gândit în vecii vecilor să-şi părăsească familia, mama şi copiii ca să urmeze învaţătura unui bătrân chior şi olog, care nu mai putea să pronunţe bine nici o limbă.

După trei zile de mers prin natura krovsiană, Kyr se proţăpi în faţa unei încăperi mici şi insalubre, construită din lemne de ienupăr în mijlocul unui câmp. La propriu, chilia era singura construcţie în mijlocul unui câmp imens, gol de aproape orice vegetaţie şi bătut de nişte vânturi care stârneau numai praf. Foarte grav şi încercând să păstreze o aparenţă onorabilă, Kyr apăsă pe geamul uşii, care nu avea nici măcar clanţă. Se uită în jur, nimic care să dea de bănuit despre bătrân. Pătrunse în încăpere pregătit să salute cu ceremonie însă nu găsi pe nimeni înăuntru. Intră, închise uşa, se uită peste tot, strigă de câteva ori salutul ceremonial pentru aleşi, dar, nimic. Plictisit întrucâtva de drumul lung şi de lipsa hranei de câteva ore bune, se întinse pe o rogojină de pe podea şi se gândi câteva clipe la locul inedit pe care îl descoperea. Se miră de sărăcia sălaşului şi, cuprins de o linişte pe care o punea pe seama locului în care se află, se relaxă lăsându-şi corpul greoi pe podeaua şubredă, închise ochii încet şi nici măcar nu-şi dădu seama când adormi atât de profund.

–          Voinicule! Omule! Ce crezi că faci aici?

Buimăcit de trezirea prea din scurt, Kyr se bâlbâi aproape un minut încercând să se dezmeticească şi să explice cine este şi ce anume îl aduce tocmai în mijlocul pustietăţii. Bătrănul îl învelise cu o pătură soioasă iar acum încerca să-l dezvelească ca să să-l ajute să se ridice, dar Kyr nu reuşi decât să tragă într-un fel curios de capătul păturii, să se ridice pe jumătate şi când se afla pe punctul de a-şi menţine echilibrul, să se prăvălească cu toată greutatea peste patul bătrânului, rupându-i picioarele şi să-l dărâme pe acesta aruncându-l cât colo încât bietul om crezu că ăsta chiar vrea să-i facă rău. În momentul următor, bietul Aimarz se pregătea să arunce un blestem cât Kyr de mare, când, uriaşul blând, găsi de cuviinţă să salute după ceremonial. De abia atunci, bătrânul înţelese, dar totuşi foarte mirat de întâmplare şi de ineditul situaţiei se miră de persoana care îi fu pusă înainte. Cam circumspect cu privire la criteriile maicilor extreme, hotărî să nu se lase pradă primului impuls şi îl pofti pe Kyr să ia loc pe un scaun care îi părea acestuia făcut pentru copii.

O convorbire lungă urmă păţaniei de dimineaţă, bătrânul Aimarz ajungând uşor uşor să înţeleagă scopul urmărit de maici. Le trebuia un om ca el. Cu un curaj sănătos, curat la suflet şi gata de orice sacrificiu. Mai ales că trebuiau să scape de groapa aia nesuferită care nu lăsa nimic să treacă. Auziseră din cuvinte vechi şi neînţelese pentru neofiţi că groapa nu se va închide decât atunci când cineva va ajunge până jos. Nimeni nu ştia cât de mare este. Sau cât poate să înghită. Mulţi cădeau dar ajungeau pe crevase sau zdrobindu-se de pereţi, se mântuiau incomplet. Trebuia ca cineva să ajungă exact până jos, să cunoască fundul gropii, să o închidă şi astfel să dobândească sfinţenia aleasă. De ce-l aleseră tocmai pe săracul de Kyr? Bătrânul nu pregetă să-şi dea seama, sufletul lui nepătat de muntean sărac, ochii lui sinceri şi trupul sănătos îl făceau un candidat perfect pentru scopul acesta.

Obosit de urcuş, Aimarz căuta să se sprijine de marginile tunelului şi să lumineze în acelaşi timp, calea, pentru Kyr. Se uita mai ales în sus ca să vadă dacă vine vreun bolovan de pe crevase şi dacă poate să urce mai repede prin pătura de vegetaţie care acoperea scărişoarele naturale din pereţii văii, extrem de înguste, de altfel. Kyr se opintea ca un copil obligat la o muncă grea, ţinându-şi cu greutate echilibrul prin hăţişul de liane şi muşchi acoperit de un strat subţire de acid fosforic. Încet, încet, se apropiau de vârf. Deja se vedea capătul tunelului săpat de aleşi. Nici măcar nu se mai gândea la Sermona, micuţa cu ochii verzi, care îl trăgea de barbă şi îl murdărea cu dulceaţă de frux. Avea în faţă o întreagă epopee, o legendă şi o poveste copleşitoare care urma să-l înghită ca pe o îmbucătură zdravănă. Se aştepta totuşi la ceva antrenament, o pregătire minimă din partea alesului direct interesat de reuşita întreprinderii. Bătrânul Aimarz însă nici nu catadicsea să pretindă ceva de la nefericitul Kyr. Parcă şi vedea corpul lui mare şi mătăhălos cum se zdrobea de marginile gropii şi cădea inert în adâncuri fără ca groapa să se închidă. Era cu siguranţă un om decent, potrivit pentru misiune dar nu cu mult mai deosebit de cohorta de nenorociţi care se aruncaseră deja în genune.

Ajunşi la locul marii încercări,  cei doi se aşezară o clipă pe margine pentru o rugăciune extinsă. Kyr trăgea cu coada ochiului la priveliştea grozavă ce i se arăta şi nu îndrăznea să spună nimic. Se ruga îngăimând câte ceva dar nu se putea abţine să nu privească în dreapta, unde se desfăşura pierzania lui. Exact asta era. Un loc unde se va pierde pentru eternitate iar nimeni nu va mai auzi vreodată de el. Uşor-uşor simţea cum o panică constantă punea stăpânire pe inima lui şi îl golea de orice forţă omenească.

Uitându-se în jos, pe Kyr îl apuca ameţeala. Se uita la valea mare şi plină de plante luxuriante atât de diferite de deşertul în care locuia Aimarz şi era atât de speriat încât de abia dacă se putea mişca din locul în care stătea. Bătrânul îl îmboldea uşor cu ciomagul înspre margine, dar Kyr se apropia din ce în ce mai încet de buza prăpastiei. În clipele acelea parcă nu mai simţea decât regret. “De ce, sufletul meu, am plecat de-acasă? Sfinţenie îmi trebuie mie? De parcă aş fi singurul care poate să sară într-o groapă…” Întorcându-se spre bătrân îl văzu pe acesta binecuvântându-l şi recitând incantaţii de liniştire căci bătrânul îi ghicise starea iar acum îl descânta cu grijă ca să poată măcar sări.

Prăpastia se întindea cam pe distanţa unui stadion de frisket pe nisip, iar în timp ce soarele apunea se putea vedea cum lumina parcă se scurge în interiorul găurii înfăţişând-o ca pe un vacuum ce absorbea nu numai materie brută dar şi viaţă. “Viaţa mea, unde m-ai adus? Mai e ceva de făcut acum? Ce naiba căutau maicile alea tocmai în satul nostru?” gândea Kyr paralizat de teamă şi împins fiind într-una de la spate de către bătrân se simţi dintr-o dată ca o bucată moale de plastic, se undui sub înrâurirea energiei pe care o simţea izvorând din interior şi… Cam atât, pentru că atunci când se dezmetici se găsea alunecând deja cu o viteză ameţitoare spre fundul prăpastiei. Amuţi lovit peste faţă de bucăţi de piatră care se desprindeau din pereţi şi cădeau o dată cu el. Corpul parcă i se descompunea sub presiunea forţei de gravitaţie care îl atrăgea către destinaţie cu o putere de neimaginat. Nu mai gândea nimic, nu mai simţea decât mii de ace împungându-i trupul şi o platoşă de aer care îl proteja parcă de acţiunea frecării. “Pământene, nu sunt decât o unealtă. Du-mă unde ştii….”. Pentru că faţa i se congestionase din cauza forţei aerului care o izbea, se ridică vertical şi se lăsă să alunece cu picioarele înainte. Îşi strânse mâinile pe lângă el şi izbuti astfel să coboare căteva sute bune de metri. În curând însă, nici măcar aşa nu mai putea să coboare, mai ales pentru că, simţind că trecuse mult timp de când sărise, avea nevoie şi de somn. De frică să nu se lovească de pereţi, aproape că nu dormea, doar aţipea, ameţit de forţa cu care aluneca într-una, din ce în ce mai repede. Întors pe toate părţile şi obosit din cale afară îşi simţi mâinile scoase din ţâţâni şi bălăngănindu-se aiurea pe lângă el. Trecuseră poate câteva zile, în amorţeala sa timpul fiind o iluzie. Murea de foame, era deshidratat şi nu mai simţea nimic în braţe. Atunci începu să se roage. Recită o scriptură pământeană de câteva ori, se schimbă la faţă imperceptibil, destul încât să aibă o clipă de speranţă în mizeria situaţiei sale. “Pământene, de ce mă oropseşti? M-ai uitat de bună seamă… Primeşte-mă, nu mai am mult… Dar nu mă omorâţi cu pietre…N-am făcut nimic, am ales o viaţă sfântă. Cine naiba erau maicile alea?…” Obosit de gânduri şi de aspiraţia din puţul imens, se cufundase parcă într-o visare halucinantă, de parcă ar fi inhalat dafin, tone de dafin deodată. Se făcea că are mulţi copii, o femeie frumoasă şi o casă mare. Femeia îl iubea foarte mult, căci îl dezmierda cât era ziua de lungă, îl săruta cu drag pe barbă şi îl strângea în braţe cu o dragoste adâncă şi cuminte. Cât despre copii, nu îi vedea prea bine. Erau mici şi neastâmpăraţi. Făceau năzbâtii şi ţipau după mama lor. Şi mama lor venea. Venea, se apropia cu mâinile întinse, îşi apropie mâinile de faţa lui iar el se prăvăli cât era de mare pe iarbă exact când pietroiul desprins din perete îl lovi cu violenţă peste faţa puhavă şi descărnată. Nimic nu mai amintea de pielea lui Kyr, rumenă şi sănatoasă, ce mai rămăsese era o rană vie, pulsând de durere şi amorţită de frigul care se înteţea pe măsură ce cobora tot mai mult în adânc. Cât trecuse oare? Săptămâni întregi. Dar el simţea că se află acolo de mult, mult timp. Nu mai gândea ca un om normal de când îl lovise pietroiul peste faţă, nu mai făcea decât să-şi desfăşoare prin faţa ochilor imagini sparte de absenţa percepţiei, nu mai ştia care e partea bolnavă din el sau care e Dumnezeul care l-a adus în situaţia asta. Aluneca în jos dar parcă era suspendat într-o lume inimaginabil de rea, de urâtă, în care nimeni nu mai simte nimic, toţi sunt nişte corpuri descărnate care zboară prin aer şi miros a acid fosforic. Ajunse în final să degaje o miasmă teribilă, de hoit părăsit în mijlocul verii într-o piaţă aglomerată, şi parcă, carnea lui Kyr cea sănătoasă se transformase în amintirea unei vieţi frumoase. “De ce trăieşte Kyr? Ca să moară aşa? Strivit şi târât în văgăuna asta nemernică? De ce Kyr nu putea să aibă sufletul salvat? Aşa va muri zdrobit cât de curând. Mă voi zdrobi de margine. Mai mult ca sigur”… îi treceau prin minte secvenţele sale de luciditate, căci în restul timpului era inconştient, iar fără să-şi dea seama, ajunsese deja la o distanţă mai mare decât oricine altcineva. Trecuseră poate luni întregi, zile de nesimţire şi ameţeală, foamea nu mai exista de mult, o înlocuise o senzaţie de leşin permanent, de sfârşire perpetuă, eternă şi ireversibilă. Corpul lui Kyr era deja altceva. Era lumina Pământeanului în zilele prigoanei. Pielea lui rumenă şi barba lui imensă şi bogată, care acum era o masă de păr năclăit şi scârbos, murdar de toate secreţiile care îi ieşeau din gura desfigurată, devenise altceva. Nimeni nu gândise ceva rău despre el. Era un om curat şi simplu. Copii îl iubeau, oamenii îi dădeau să care bolovani şi lemne, îl cinsteau ca pe un om de bază, îl iubeau şi ei la fel de mult. Mereu, mereu în jos, mereu altfel, senzaţii necunoscute de nici un alt om vreodată îi inundau corpul şi ce mai rămăsese din minte. Finalul cursei spre sfinţenie nu apare niciodată pentru Kyr. Finalul nu se întrevede, ci doar Kyr se scoboară uşor-uşor în groapa eternă. Şi poate că groapa s-a închis, dar Kyr… Kyr nu mai există.

Costin-Florian Miron