Vremea e ca o nevastǎ bolnavǎ, îmi zicea bunicul când, ascunşi în tufişurile dese de la marginea pǎdurii, uzi pânǎ la piele şi îngheţaţi ca nişte curci, urmǎream o turmǎ de porci mistreţi care-şi fǎceau de cap prin culturile oamenilor din satul meu natal, într-o dimineaţǎ urâtǎ de februarie. Am încercat sǎ ascund gândul ǎsta cât am putut de tare, dar n-am reuşit mare lucru, Memo cred cǎ deja l-a înregistrat şi când Cineva o sǎ dea peste el o sǎ înţeleagǎ ce cred EU în clipa asta. Cineva scrobit şi plin de aere. Cineva care acum doarme şi-l doare în spate pentru încǎ vreo 70 de ani de acum înainte. Şi cum afarǎ plouǎ de trei zile doar n-o sǎ gândesc altceva ca sǎ dea bine în vreo Cronicǎ Glorioasǎ a unei Fugi Bezmetice. Sunt doar un expat, unul dintre cei 145 care au ales sǎ facǎ ce-a mai rǎmas de fǎcut ca sǎ fie bine şi s-o luăm de la capǎt undeva, la mama-dracu’! Şaptej’ de ani în viitor.

Şi-acum dorm.

Autodocul trebuie sǎ-mi schimbe ficatul. Mi-a cedat, nenorocitu’, mi-a furat o orǎ şi optsprezece minute din programul de muncǎ. Da-n patru ore aveam sǎ am unul nou-nouţ, pe care am sǎ-l chinui cu cocktailuri ca pe ultimul. Ce paştele mǎ-sii, dacǎ tot sunt gratis, mǎcar cu atât sǎ m-aleg! Am început sǎ alerg în picioarele goale sub un soare arzǎtor care-mi încingea ceafa şi-mi frigea pulpele goale, pe-o câmpie plinǎ de cactuşi pitici. Ştiam cǎ visez. Eram în plinǎ operaţie şi avea sǎ mai dureze pânǎ când braţele roboţilor o sǎ-mi lase maţele-n pace. Celulele stem cerşeau o perioadǎ de adaptare pentru completa redresare a funcţiei hepatice. N-aveam nevoie de complicaţii aşa cǎ m-am concentrat la alergare, asudând ca un porc în soarele ǎla infernal. Asta pânǎ când mi-am dat seama cǎ am nevoie de o fântânǎ, de un iaz, de o cişmea. Şi-un lac era bun, cǎ doar nu voiam sǎ piş în el, sau sǎ-mi fac freza. Mi-era sete!

De sete ce-mi era pânǎ la urmǎ m-am oprit, am pus un genunchi în pǎmânt, am prins în mâini un cactus mai rotofei, i-am pliat spinii cât de bine am putut şi-am muşcat din el. Şi el m-a muşcat de faţǎ. L-am mozolit bine de tot, cǎutând cu limba toate picǎturile de lichid. Da’ mi-am amintit imediat cǎ-i doar un vis. Nu mǎ filma nimeni. Sǎ te chinui sǎ lingi un cactus ar fi hit viral în orice reţea socialǎ. Dacǎ ar mai avea cine sǎ te voteze. Bine cǎ Memo nu putea pǎtrunde atât de departe, da’ doar gândul ǎsta nu contrabalansa ceea ce deja s-a întâmplat. Oamenii au plecat. Au rǎmas doar câteva culte religioase, bolnavii incurabili, nebunii şi cei de la ExoGreen. Bine cǎ mi-am adus aminte… Apoi m-am trezit. Şi-am uitat.

Cum dracu’ la mine trec astea patru ore în doar zece minute? Numai ce alaltǎieri m-a ţinut Fox douǎ ore încontinuu povestindu-mi un singur vis. Noroc c-am râs de credeam c-o sǎ-mi crape ochii-n cap când mi-a zis cǎ era prin Caraibe, încinsese o puicuţǎ cu ţâţe gigantice, dansase cu ea o noapte întreagǎ, şi când a fost la o adicǎ a scos din chiloţi tot ştecheru’ lui de plastic, cel de zi cu zi. Puicuţa s-a pus pe ţipat şi el s-a trezit. Crezuse cǎ-n vis o sǎ fie el, ǎl de dinaintea episodului cu cerbii lopǎtari. I-am cǎutat atunci instrumentu’ pânǎ şi cu Augument5 şi aproape 300 de insectoizi setaţi pe infraroşu, şi tot n-am gǎsit nimic. O sǎ i-o punǎ la loc ǎştia abia peste 70 de ani. Da’ sǎ-ţi vrei înapoi ştecheru’ când tu abia-l gǎseşti sǎ-i tragi un pipi cumsecade e masochism curat.

Când m-am trezit, el deja huruia câteva containere prin cala navei. L-am rugat sǎ dea mai încet muzica aia deprimantǎ. Da’ cred cǎ mi-a ieşit un miorlǎit patetic! E schizofonicǎ. Extrage doar esenţa sunetelor iniţiale, i-am spus-o de atâtea ori încât m-am scârbit. Mǎ buimǎceşte, şi acum chiar n-am nevoie de asta.

Privesc în locul unde ar fi trebuit sǎ gǎsesc o ranǎ mare şi urâtǎ, şi abia îmi dau seama cǎ pe acolo mi-a intrat un ficat nou în burtǎ. O linie subţire îmi traverseazǎ în diagonalǎ aproape un sfert din abdomen. Am impresia cǎ-mi strǎlucesc muşchii sub piele, da’ e doar o altǎ imagine rezidualǎ datoratǎ multiplelor mele dependenţe. Autodocul se tot strǎduie sǎ mǎ cureţe de metaboliţi secundari, ori de câte ori are ocazia. Da-s mereu cu un pas înaintea lui.

Sunt PROASPǍT! Mǎ desfac din chingi şi pǎşesc icnind cǎtre frigiderele cu halealǎ. Trebuie sǎ-mi disciplinez cumva noul recrut şi vechiul stomac, aşa cǎ apuc, desfac şi înfulec la repezealǎ un pachet de pastǎ mâzgoasǎ şi uleioasǎ. Citesc eticheta: 4532 de calorii. Şi-atât, cǎ n-am pretenţia sǎ ştiu din ce-s fǎcute. Sunt perfect digerabile şi mǎ crǎcǎnez regulat, ori asta e aproape tot ce îmi doresc de la ele. Da’n timpul ǎsta, impresia cǎ am uitat ceva esenţial îmi tot dǎ târcoale. Uite, chiar acum! Nu trece o zi fǎrǎ sǎ-mi treacǎ prin minte.

Fox sudeazǎ douǎ bare la capete şi aş striga degeaba la el sǎ opreascǎ muzica. Mǎ gândesc sǎ-i trimit în vizitǎ pe la urechi o cheie francezǎ, cât sǎ mǎ fac mai bine înţeles, da’ mi-e cǎ iar pierdem, ca sǎptǎmâna trecutǎ, o juma’ de orǎ numai ca sǎ punem ordine în scule, başca ora pierdutǎ ca sǎ prindem trei perechi de fluturi skipper ale cǎror containere nu apucasem sǎ le umplem cu zer. Am alergat atunci dupǎ nenorociţii ǎia mici prin calǎ pânǎ ne-au pleznit tâmplele.

Acum nu-ş’ de ce s-au deschis trapele exterioare. Mǎcar sunt sigur cǎ n-a comis-o Fox. Am stat cu ochii pe el şi nici n-are casca pe cap, sǎ zici c-a gândit-o din greşealǎ. Pişǎciosu’ ǎsta de octombrie e de vinǎ, sau poate c-au venit bǎieţii. Au rǎmas doar vreo patruj’ de ore pânǎ la Primul Impact şi ar cam fi vremea sǎ soseascǎ de pe unde au pompat date în Memo. Sunt simpli tehnicieni, nu-s expaţi şi lumea e mai nasoalǎ de la o vreme pentru unii ca ei. Au rǎmas destui nebuni care în ultimile zile se cred regii lumilor decǎzute. Şi cu toate procedeele de securizare a aeroporturilor, a facilitǎţilor nucleare şi a tuturor laboratoarelor rǎmase în urma noastrǎ, tot am vizionat imagini cu patru oraşe aproape rase de pe suprafaţa pǎmântului.

Când bate vântul ies la ivealǎ tot felul de gunoaie.

Şi asupra noastrǎ s-a tras acum vreo cinci zile, pe când ne întorceam de la o hǎituialǎ de murine. Când am început sǎ facem acrobaţii prin aer, încercând sǎ scǎpǎm de tirurile lor sǎ vezi ce chiţǎiala dracu’ a început. Am scǎpat uşor şi cuştile nu s-au deschis, cǎ nu-ş’ cum mai ajungeam la bazǎ dacǎ ne fugǎream prin elicopter cu şapte duzini de şobolani agitaţi. Începusem sǎ am filme în slow, cu şobolani care planeazǎ, apoi ţâşnesc şi mǎ muşcǎ de ochi.

– Alan, ai bǎgat caii ǎia în zer?

M-a trezit, m-a fǎcut sǎ mǎ întorc, sǎ mǎ uit în ochii lui injectaţi şi sǎ dau din cap. Cum dracu a ajuns ǎsta în spatele meu?

– Caii sunt în ordine încǎ de ieri, dorm deja, l-am asigurat. Da’ cine crede cǎ-n zer-somn doar dormi şi atât… sigur are buba-la-pǎr. Scrobiţii de la PowerTron au minţit o lume întreagǎ cu testele lor mǎsluite, şi chiar în secunda asta un miliard de oameni halucineazǎ la greu în zer-criptele individuale sau familiale. Şi-o sǎ mai exerseze încǎ vreo 70 de ani.

Dacǎ m-ar stârni cineva aş paria cǎ mai mult de jumǎtate din omenire n-ajunge întreagǎ la minte, la destinaţie. Oricum, doi la sutǎ vor fi pierderi nefericite datorate disfuncţionalitǎţilor tehnice. Eu cred cǎ şi la valoarea asta PowerTron a mâncat cu polonicu’. Dar dacǎ omenirea optimizatǎ n-a strâmbat din nas când a citit Memorandumul lor, în care erau şi alte cifre, cu mult mai îngrijorǎtoare, de ce sǎ-mi fac tocmai eu un punct de reper din toatǎ afacerea? Au halit-o ca pe-o prǎjiturǎ. Acu’ s-o digere!

Proteza mâinii stângi mi se blocheazǎ în timp ce mǎ chinui sǎ împing o pereche de iaci în dezinfectator. Am uitat intenţionat sǎ-mi pun casca pe cap, aşa cǎ-mi antrenez noul ficat anesteziindu-l pentru început cu un cocktail de zer-de-cuc-de-maimuţǎ, cum zicea instructorul nostru, Dumnezeu sǎ-l odihneascǎ! Tare bun mai era omu’ ǎsta şi multe d-alea bǎtrâneşti ne-a mai învǎţat. Cocainǎ, metamfetaminǎ şi ceva praf de ciupercuţe colorate cumsecade, doişpe vitamine şi trei factori de creştere, un penetrator de barierǎ hematoencefalicǎ şi un optimizator de scânteie neuralǎ. Ne-a învǎţat cum sǎ ne pişǎm în imponderabilitate fǎrǎ sǎ ne spǎlǎm pe dinţi prea des. Ce sens avea sǎ înregistreze Memo cam câte idei îmi treceau mie prin cap în primele minute dupǎ ce-mi injectam o dozǎ? Sau cum îmi triplam forţa fizicǎ. Sau cum simţeam cǎ dobitoacele chiar înţeleg ce le explic. Zǎu cǎ dacǎ-mi bateam capu’ dresam mǎcar o pereche de viermi!

6800 de specii-Top! asta a fost treaba noastrǎ şi mâine, pe la amiazǎ, zic cǎ terminǎm. Sǎ prinzi, sǎ analizezi, sǎ pui un diagnostic corect, sǎ etichetezi şi sǎ le bagi la zer-conserve poate pǎrea o muncǎ plǎcutǎ când terorizezi o echipǎ de 200 de scrobiţi. Dar pentru asta s-au antrenat, cam zece ani, expaţii, cei ca mine şi ca Fox, aşa cǎ doi inşi pentru o navǎ-container s-a cǎzut de acord cǎ ajung. S-au semnat protocoale, s-au sigilat depozite, trebuia sǎ ridicǎm pachetele şi cu asta basta. Da’n isteria plecǎrii navelor-mamǎ pe traiectorii care sǎ nu intersecteze viitoarele fragmente cosmice, am rǎmas doar noi sǎ ne ocupǎm de lucrurile cu adevǎrat importante. Cin’ sǎ te streseze când ai sute şi sute de noi metaboliţi secundari în tine care sǎ te giugiuleascǎ grijulii, atenţi cu toate sentimentele tale nasoale, cu toţi gǎrgǎunii din cap, care sǎ te facǎ imun la orice tip de stres? Cu un gest reflex, mi-am smuls casca de pe cap. Când dracu mi-am pus-o? Poate îl rugǎm pe Memo sǎ ne facǎ un ultim serviciu înainte sǎ adormim în sicrie.

Aşa cǎ uite-ne aici, ascultând la nesfârşit „Punctul Albastru Pal” al distruşilor de la Voyager Life, numai pentru cǎ aşa vrea Fox, drogaţi în ultimu’ hal, mai bogaţi cu câte un membru artificial de capacitate grea, cu rinichi şi ficaţi noi, fumând ce vrea peleu’ nostru şi muncind ca un muşuroi de scrobiţi douǎj’ de ore pe zi, fiecare în parte mai lungi decât toatǎ moartea la un loc!

– La-la-la, la-la-la, la, la, fredoneazǎ drogatu’, şi-mi vine sǎ alerg spre el, sǎ-i articulez un lǎboi peste ceafǎ, sǎ-l trezesc la re-a-li-ta-te, sǎ-şi vinǎ în fire! Eu încerc sǎ dorm alea patru ore, mai mereu crezând cǎ fumez un joint şi nebunu’ ǎsta se trezeşte c-o faţǎ de zici c-a venit din concediu. Doarme cu cactusu’n braţe şi sper sǎ n-o iau razna crezând cǎ ASTA poate fi o explicaţie logicǎ. Pentru cǎ nu existǎ explicaţii logice. I l-au livrat cei de la ExoGreen doar pentru cǎ a comentat la o fotografie de pe site-ul lor. În douǎ sǎptǎmâni a fǎcut deja fixaţie. Îi zice… Urâţica mea! Şi uite aşa mǎ duc eu pe copcǎ visând cǎ limbuiesc cactuşi. Şi imaginea Inei se prǎvǎleşte goalǎ peste mine, şi-mi aduc aminte de sânii ei fermi, de pulpele ei calde, da’ şi de ziua când am îngropat-o, şi cum stǎteam cu fiu-miu pe marginea gropii şi cum ne uitam ca proştii în ea, neînţelegând niciunul dintre noi ce ni s-a întâmplat.

Ies din navǎ, fǎrǎ sǎ mǎ vadǎ Fox, alegând sǎ n-o iau razna. Ca şi atunci. Fac doi paşi prin ploaie si zobesc cinci pumni într-un pom… în timp ce-mi aduc aminte. Pe Alex l-am îmbarcat pe prima navǎ-mamǎ care a plecat. Am atins butonul zer-criptei cu mâna mea. I-am potrivit casca pe cap fǎrǎ sǎ mǎ vadǎ nimeni, i-am ascuns mini-Memo-ul de 32 de peta în buzunarul de la piept şi l-am pornit. Apoi ne-am privit în ochi pânǎ ce zerul l-a acoperit în întregime. Nu ne-am spus cuvinte pentru cǎ nu mai avea nici un rost. Eram unul dintre cei 145 care ştiau ce trebuie fǎcut, reuşeam încǎ sǎ ne gândim la viitor şi plasam copiilor noştri lucruri care sǎ-i transforme în zeii noii lumi spre care rasa umanǎ se aventura.

Ceilalţi, dormind, vor fi doar sclavii lor!

Optimizarea Umanitǎţii a fost perioada în care am jurat cǎ voi fructifica orice ocazie care mi se va mai ivi, indiferent de natura ei şi de consecinţele imediate sau viitoare. Semnǎtura noastrǎ rasialǎ avea sǎ dǎinuie pentru cǎ aşa am hotǎrât în ziua când Dumnezeu a dorit-o lângǎ el pe Ina mea, în sǎptǎmâna când ea s-a chinuit sǎ mǎ facǎ sǎ-i promit cǎ Alex va reuşi în locul nostru, într-o viaţǎ care nouǎ ne-a fost refuzatǎ. A murit în braţele mele puternice, rǎpusǎ de virusul Apophis, acum opt ani, douǎ luni, şase zile, trei ore şi douǎsprezece minute. Şi stelele n-au mai strǎlucit atât de tare pentru mine niciodatǎ.

Cum ploaia rece îmi spǎlase stratul de contactor fin de pe conductorii cǎştii şi sângele de pe monturile pumnului drept, mi-am dat seama cǎ e momentul sǎ intru în navǎ, sǎ-mi cataloghez specimenele lǎsate de izbelişte acum şase minute şi sǎ-mi fumez trabucul etnobotanic de dupǎ amiazǎ. Mi-am aruncat casca, am luat alta, am fixat-o pe chelie, am gândit „trusǎ de scule” şi-un robot şi-a mişcat curu’ sǎ mi-o aducǎ în timp ce eu îmi rǎsuceam o babaroasǎ de toatǎ frumuseţea. Şi-al dracu’ sǎ fie ǎla care minte, da’ iar mi-a trecut prin chiflǎ cǎ uit un lucru important. Mi-am rǎscolit la nimerealǎ fişierele personale din depozitul Memo, încercând sǎ prind din urmǎ ideea. Şi degeaba. Fugise! Devenea din ce în ce mai frustrant. Cu coada ochiului reţinusem figura înmǎrmuritǎ a lui Fox. Mǎ privea în felul în care cred cǎ se uitǎ la un pui de cimpanzeu înnebunit de fricǎ care, pândit fiind de un exemplar adult, în loc sǎ muşte dintr-o bananǎ şi-o-ndeasǎ-n fund.

– Fox?

– Alan?

– La ce-ai rǎmas aşa, cu ochii pe mine?

– Mǎ gândeam, recunoscu Zeul Ştecherelor de Plastic. Şi când începusem sǎ mi-l închipui cu o tiarǎ pe cap şi cu un caduceu personalizat în mânǎ pe post de sceptru, adǎugǎ: eşti sigur cǎ trebuie sǎ mergem pânǎ în Cordilieri? Şi-abia atunci mi-a scǎpat, fǎrǎ sǎ fi vrut asta.

– Te pomeneşti cǎ ai program de cordealǎ cu Urâţica? Şi-am început sǎ mǎ sparg de râs în timp ce el, nu cred cǎ doar mi s-a pǎrut, da’ chiar roşise! Şi-a început sǎ se şi învineţeascǎ, parcǎ!

Apoi s-a deschis trapa exterioarǎ, aerul cald a fâsâit pe când ieşea din calǎ şi-au intrat înǎuntru Mishimoto, Meiji şi Daigaku. Erau primii care soseau tocmai de la JAXA, agenţia spaţialǎ japonezǎ, cu o navetǎ suborbitalǎ. Aş spune cǎ exact la ţanc.

– Domnul Alan, domnul Fox? Şi s-au înclinat cǎtre noi, aproape obligându-ne sǎ-i imitǎm! Bǎieţii veneau cu „veşti”. Erau high, ce sǎ mai! Pe una dintre reţelele sociale apǎruse o ştire neverificatǎ de nimeni despre un plantoid gigantic, Gargantua Sky Prototype, pe care cei de la ExoGreen cicǎ l-ar „seta” pentru a împiedica împrǎştierea magnetosferei. „Vestea” însǎ nu strǎpunsese sociofiltrul lui Memo, care decisese cǎ valoarea de verosimilitate aferentǎ ştirii nu merita nici mǎcar comentatǎ. Şi cum noi insistam sǎ fim în grafic, şi mai eram şi ultima navǎ-container care trebuia sǎ pǎrǎseascǎ Terra… În mod evident, nu mai avusesem timp sǎ palpǎm pulsul reţelelor.

– Acum sǎ fim serioşi, l-am auzit pe Fox fǎcându-şi curaj sǎ comenteze, cât de mult mai conteazǎ o iluzie în plus? i-am prins zâmbetul şi l-am pus în insectar, avea dreptate, tâmpitu’! Hai, mai bine sǎ dǎm o buzǎ la un coniac. FAC EU CINSTE! Şi patru perechi de ochi, dintre care trei oblici, au început sǎ strǎluceascǎ la comandǎ. Scamatorul Fox a scos un butoiaş de Hennessy, vechi de 112 ani, şi ne-am pus la treabă pe cinci litri. Am vrut s-arunc o cǎutare rapidǎ în Memo da’ am renunţat. Fox era Omul Zilei. Când i-am îmbǎlsǎmat în zer pe fraţii zen erau muci de beţi. Sǎ stai beat ceva peste 70 de ani era o performanţǎ fabuloasǎ la care, sincer sǎ fiu, nu mǎ gândisem niciodatǎ. Am sigilat sicriele petrecǎreţilor şi-am cǎzut de acord cu Fox cǎ-s destul de departe Cordilierii şi cǎ trei perechi de lame, sau ce-or fi fost ele, n-au cum sǎ fie mai interesante decât o pereche de urşi bruni. Aşa c-am decis sǎ ne consumǎm ultima excursie prin Munţii Carpaţi.

A, şi n-am mai dormit deloc.

Când am ajuns în preajma plantigradelor se fǎcuse ziuǎ şi noi eram un pic mahmuri, aşa c-am bagat o doză, la pleznealǎ, nu se ştie niciodatǎ. Memo recartase deja regiunea deturnând un satelit subsincron aflat pe o orbitǎ elipticǎ. Conectaţi la Augument5 şi ajutaţi de-o duzinǎ de insectoide ne-am delectat o vreme cu imagini ale acestor mamifere imense, în timp ce devorau un stup de albine sǎlbatice. Dacǎ stau sǎ mǎ gândesc mai bine l-aş strânge de gât pe scrobitu’ care ne-a repartizat cele 6800 de specii-Top. Colectarea celor mai mari animale de pe Terra cǎzuse fix pe cocoaşa noastrǎ. Alaltǎieri fǎcusem cu Fox o socotealǎ şi-am remarcat c-am pierdut doisprezece androizi, adicǎ pe toţi, când am capturat perechea de balene albe; am pierdut absolut toţi pǎsǎroizii când am pus la rece perechile de elefanţi, rinoceri, girafe şi restul cǎrnii africane; şi-am mai rǎmas cu 300 dintre cele 6000 de insetoide de tranchilizare. Cred cǎ am prǎpǎdit tehnologie de-o valoare imensă. Ce mai încolo şi-ncoace, aveam în calǎ o scumpete dǎ animale!

Colectarea urşilor s-a dovedit a fi floare la ureche, ce-mi inchipuisem eu? Mai ciudat a fost mesajul pe care l-am gǎsit înfipt în bradul din poiana de unde i-am sǎltat. Lipit cu bandǎ adezivǎ de scoarţǎ, cuponul zicea grav: Terminal 09834 GSP. Gargantua Sky Prototype, haida de, atât de departe? Da’ când am intrat în navǎ şi ne-am luat cu încoţopenirea-n zer a ultimilor douǎzeci de amǎrâţi care deja sosiserǎ dupǎ ce-şi riscaserǎ viaţa în diferite colţuri ale planetei pentru ca Memo sǎ nu crape-nainte de vreme, am uitat de EL.

Unii dintre ei chiar arǎtau rǎu, sǎracii! Navele-mamǎ consumaserǎ treizeci la sutǎ din oxigenul atmosferic la decolare, pârjoliserǎ şi douǎzeci şi trei la sutǎ din volumul stratului de ozon, şi pe unii îi cam ocolise norocul, aşa cǎ semnele vitale ale gagiilor ǎstora arǎtau cu degetul cǎtre autodocuri. I-am trecut la regenerare între 20 şi 48 de minute, apoi i-am înfofolit în zer. Lumea pe care-o ştiam noi se cam ducea dracu’ şi cu cât întârziam mai mult cu atât pǎrea cǎ vrea sǎ ne ia cu ea, nebuna.

Care mai de care îşi închipuia cǎ avem nevoie sǎ ne împǎrtǎşeascǎ impresii despre cum se vede Astarte în dansul ei mortal cǎtre Lunǎ, despre calculele fǎcute şi refǎcute, despre şansa de trei la sutǎ ca lovitura frontalǎ sǎ devieze satelitul pe o traiectorie oscilantǎ care sǎ nu intersecteze nici mǎcar centura van Allen. Ne bǎgau filme-n cap, ne ţineau din treabǎ! „Anomaliile magnetice vor determina pierderea magnetosferei Terrei în proporţie de optzeci la sutǎ, stratul de ozon dispǎrând definitiv”. Mesajul adǎstase o zi întreagǎ pe toate posturile TV din lume. Nu era clar? Cui mai pǎsa dacǎ Luna va supravieţui sau nu impactului? Pe cine mai interesa cǎ sunt „fix nule” şansele ca bucǎţi din Lunǎ sǎ ajungǎ vreodatǎ pe Pǎmânt? Oamenii deja îşi gǎsiserǎ un sistem dual cu condiţii 99,9% asemǎnǎtoare Pǎmântului, o alternativǎ cǎlduţǎ a iadului iminent, şi asta era cea mai bunǎ rezolvare a ecuaţiei viului pe planeta care va rǎmâne în continuare albastrǎ şi va fi recunoscutǎ a fi leagǎnul omenirii. Koneţ filma! Davai pistolet! Pac-Pac! Full versification, aşa cum se încheia emisiunea aia bizarǎ de pe MTV – Horror Age.

Cu ochii încoţopeniţi de somn, sau de la ultima dozǎ! aşteptam sǎ mǎ scufund în Marea Linişte pentru vreo 70 de ani de-acum înainte. Îmi câştigasem somnul ǎsta, fǎrǎ doar şi poate. Plecasem şi eram deja departe, lǎsând în urmǎ tot ce cunoscusem vreodatǎ. Şi cred cǎ de vreo patru zile eram singur. Pe Fox n-am putut sǎ-l despart de Urâţica lui oricât de mult m-am strǎduit. Aşa cǎ i-am îmbǎlsǎmat împreunǎ. Da’ fiecare alege în dreptul lui.

Gânduri aiurea mi se succed aproape instantaneu prin mintea care începe încet-încet sǎ-mi amorţeascǎ. Am lǎsat casca pe cap şi m-am conectat la Memo-ul navei, cu sângele bǎlǎcindu-mi doza masivǎ de droguri, cu autodocul tras lângǎ sicriu, pentru cazul în care-mi crǎpa inima înainte sǎ mǎ acopere zerul. Trǎisem o viaţǎ de câine şi-mi doream altceva, asta era clar! În sfârşit, îmi doream altceva! Poate o viaţǎ de scrobit, poate una de Zeu, puteam alege, încǎ. Ştiam s-aleg. Învǎţasem asta şi plǎtisem în avans. O viaţǎ întreagǎ soarta-mi forase curu’ când îmi era lumea mai dragǎ.

Noaptea trecutǎ am visat-o din nou pe Ina. Doamne, cât era de frumoasǎ! Alerga ca o nebunǎ printre copaci şi mǎ chema la ea. Plângea şi mǎ chema, şi mǎ întreba de ce-o pǎrǎsesc acolo. M-am trezit plângând ca un copil, şi-am bagat o dozǎ ca sǎ fiu sigur ca NU uit.

Şi-abia atunci mi-am dat seama ce uitasem, cu adevǎrat!

Am adus din inima Memo-ului citatul de referinţǎ care a stat la baza Operaţiunii Finale, şi l-am urmǎrit pentru o vreme, cum strǎlucea în mintea mea. 864 de scrobiţi isterici de pe întreg cuprinsul planetei, cu toatǎ ştiinţa lor amǎrâtǎ, conectaţi la acceleratoare neuronale şi ghiftuiţi cu droguri d-alea bune, de ultimǎ generaţie, au cǎzut de acord cǎ un nenorocit de fragment reprezintǎ chintesenţa salvǎrii rasei umane. Nu mai puteam nici sǎ râd când mi-am dat seama cǎ-i haleam la micu’ dejun, cu fulgi cu tot.

„Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască.

Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor, şi din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să vină la tine înăuntru câte două din fiecare soi, ca să le ţii cu viaţă.” (Geneza 6: 19-20)

Aş fi vrut sǎ le vǎd moacele peste şaptezeci de ani, sǎ-i strâng la un loc, sǎ le sorb bâiguielile, sǎ-i vǎd ce au de comentat când o sǎ-i întreb, cretin:

– Bine, bine, şi plantele unde-s?

Gândul mi-a fugit iar la Fox, ştiam cǎ aiurelile astea sunt înregistrate, aşa cǎ aveam de gând sǎ afle mai întâi de la mine cǎ Zeul LOR cu Ştecher de Plastic îşi merita locul în panteonul umanitǎţii. Un zeu drogoman, bine! un zeu retardat, fǎrǎ doar şi poate! Da’ singurul care în boala lui psihicǎ, în pasiunea lui nesǎnǎtoasǎ, strânge acum la piept o plantǎ, un cactus, pe Urâţica lui! Mǎ uit la bietul Fox şi zâmbesc, vǎzându-l cum doarme ghemuit peste panaceul unei omeniri probabile. Pentru o clipǎ îl şi invidiez, da-mi trece! Mǎ gândesc cǎ va mai trǎi câţiva ani, sau poate câţiva zeci de ani, legat la aparate. Şi-s sigur cǎ mǎ voi chinui aiurea sǎ-i conving sǎ-i mai dea o şansǎ. Creierul îi va arde înainte sǎ pot face ceva pentru el şi, în cele din urmǎ, voi fi de acord cu ei. Un junghi îmi trece prin inimǎ şi arunc o privire înspre  autodoc. Îl vor ţine amorţit, pânǎ îşi va da duhul, pentru cǎ Urâţica înseamnǎ pentru Fox ce însemnǎ Ina pentru mine. Şi ştiu cǎ el, ca şi mine, va încerca s-o protejeze. Şi mai ştiu cǎ tot el, ca şi mine, va eşua în încercarea lui.

Le va lua câţiva zeci de ani sǎ reinventeze un regn întreg pornind de la doar 22 de cromozomi uniformi morfologic, în marea lor majoritate metacentrici, da’ cu ajutorul lui Memo vor reuşi. O sǎ am timp sǎ le explic cum mǎ înnebunea cu melodia lui preferatǎ, apoi o sǎ le povestesc cum şi-a pierdut instrumentu’, şi-o sǎ-i oblig sǎ-l venereze. Ştiu cum s-o fac. Şi pe Dumnezeul meu c-o s-o fac!

Privesc la ecranul care îmi aratǎ un Pǎmânt intact, îmi concentrez ultimele gânduri ca sǎ înţeleg de ce Memo îmi mai trimite imagini spectrale cu torul dublu van Allen incingând încǎ ecuatorul, mult deasupra tuturor norilor. Pare neafectat de fragmentele Lunii zdrobite de Astarte.

Mi-e atât de somn!

Îi cer lui Memo date actualizate, pentru cǎ TREBUIE sǎ ştiu, pentru cǎ vreau sǎ înţeleg ce se întâmplǎ, pentru cǎ nu-i cinstit sǎ aflu toate astea scufundat în zer. Şi pentru cǎ timp de şaptezeci de ani, sau pânǎ când cei de la ExoGreen o sǎ se prindǎ, o sǎ fiu singurul spion al umanitǎţii. Ei da, în cele din urmǎ mi-am gǎsit şi eu un rost, nu? Plutind alǎturi de sateliţii geostaţionari sau de cei aflaţi pe orbite eliptice, ascultând inima pǎmântului pǎrǎsit, adunând date despre plantoidul GSP, înregistrând poticnelile micii comunitǎţi umane, realizǎrile şi deziluziile ei. Neuronii mei o sǎ se distreze pe cinste!

Aşa cǎ acum îmi privesc sicriul de undeva din afara lui, şi vǎd zerul cum urcǎ de-alungul femurelor, cum mi se încolǎceşte pe tors, cum îmi împresoarǎ coastele, şi-mi promit c-o sǎ încerc sǎ înţeleg ce-a gǎsit Fox în versurile descreieraţilor de la Voyager Life, copyright dupǎ Carl Sagan. Sting luminile, pornesc muzica, îmi mai privesc odatǎ corpul scufundat în zer şi aştept s-adorm…

„Gândeşte-te din nou la punctul acela. E acolo. E acasă. Suntem noi. Pe el, toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei pe care îi cunoşti, despre care ai auzit vreodată, orice fiinţă umană care e existat vreodată; locul în care şi-au trăit viaţa. Toată bucuria şi suferinţa, mii de religii pline de încredere, ideologii şi doctrine economice, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş în parte, fiecare creator şi distrugător de civilizaţii, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânǎr cuplu de îndrăgostiţi, fiecare mamă şi tată, copil, inventator şi explorator, fiecare profesor de morală, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare conducător suprem, fiecare sfânt şi fiecare păcătos din istoria speciei noastre, a trăit aici, pe un fir de praf, suspendaţi într-o rază de soare…”

Ben Ami

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →