Apropierea rock-ului de lumea science-fiction/fantasy s-a produs treptat, spre sfârşitul anilor 60, culminând cu explozia „progressive-ului” din  1969. Compoziţiile antrenante dar simpliste din „epoca Beatles” începeau să deranjeze simţul muzical rafinat al tinerilor muzicieni britanici, şcoliţi pe la diverse conservatoare. Noul val dorea să producă teme mai elaborate, să readucă în prim-plan barocul dar îmbrăcat în hainele sound-ului rock. Pe plan muzical, trecerea a fost facilitată de psihedelia anilor 65-67, când o serie de artişti au început să utilizeze cu pricepere drogurile din dotare, în special halucinogenele marca Timothy Leary. Moody Blues, Procol Harum, The Doors (perioada The End) şi mai ales Pink Floyd au descătuşat porţile conştiinţei, trecând totodată pragul de  cinci minute – caracteristic perioadei „clasice” – cu compoziţii ce se-ntindeau uneori chiar şi-un sfert de ceas. Pink Floyd mai are meritul de-a fi experimentat sound-uri noi, „outerwordly”, ce aveau să devină semnul distinctiv al trupelor de space-rock din anii ’70. Experienţei psihedelice îi lipsea însă coeziunea: explorarea tărâmurilor multicolore cu geometrii improbabile, generatoare de senzaţii sinestezice, se făcea aleatoriu, dezordonat, asemenea unui ritual şamanic scăpat de sub control. Ascultând compoziţiile lui Syd Barrett te simţi aidoma bolnavului cu febră mare, al cărui delir e întrerupt odată la cinci minute, când deschide involuntar ochii şi-şi vine puţin în fire.

Astfel ia naştere „albumul conceptual”, construit pe-un ax central în jurul căruia gravitează momentele muzicale şi versurile. Dacă până atunci rockul şi jazzul se doreau a fi protestul tinerilor (sau al pauperilor) împotriva gusturilor aristocratice, elitiste, brusc asistăm la renaşterea pasiunii pentru clasic, îmbrăcată acum în veşminte noi. Idolii acestor artişti nu sunt Elvis şi Miles Davis ci Haydn, Schubert, Tchaicovsky, Stravinsky Sibelius sau Rachmaninov. De la ei împrumută structura şi lungimea compoziţiei, gustul pentru pasaje elaborate, ritmuri neobişnuite şi finaluri în trombă (grand finale).

Pentru a asorta caracterul elaborat al muzicii şi pentru a da albumului şi mai multă coeziune, artiştii „progresivi” se îndreaptă către „Marea Literatură” ca izvor de inspiraţie pentru versurile lor, trecând însă binecunoscutele teme universale prin filtrul prezentului tumultuos şi ochind mereu spre viitor. De multe ori, versificatorii practică un stil ermetic şi/sau gnomic, limitând astfel şi mai mult grupul de posibili admiratori, şi-aşa destul de restrâns. Se remarcă în această perioadă Peter Sinfield de la King Crimson, Peter Gabriel de la Genesis şi Jon Anderson de la Yes, a căror lungi poeme (menite să umple spaţiul unor compoziţii de peste douăzeci de minute) impresionează prin forţă, multitudinea de aluzii (amintind de T.S. Eliot) şi – poate cel mai important – muzicalitate.

Din dorinţa de-a scoate un produs sută la sută artistic dar şi pentru a spori senzaţia de fantastic, muzicienii apelează adesea la artişti plastici precum Roger Dean, Cal Schenkel Barry Godber sau Hipgnosis (grup). Astfel, pe coperţile LP-urilor ne întâmpină peisaje stranii, lumi extraterestre, lighioane închipuite sau simboluri prelucrate.

Toate aceste tendinţe coincid cu escapismul vremii, caracteristic valului hippie, dar sunt tratate cu mai multă profunzime şi constituie fără doar şi poate o delectare pentru simţurile tânărului studiat, elitist, format într-un cadru tradiţional dar dornic de trăiri noi, originale, proprii timpului său.

-Va urma-

Alexandru Maniu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →