La 1 octombrie 1956 s-a născut Cristian Tudor Popescu, unul dintre scriitorii şi jurnaliştii de la noi cu impact puternic asupra lumii din jur. Adulat şi chiar ridicat la statut om providenţial de unii, mult hulit şi considerat toxic de alţii, CTP nu lasă aproape pe nimeni indiferent. Puţini sunt aceia care îi pot ignora prezenţa, prin urmare puţini sunt aceia care pot manifesta o anumită neutralitate faţă de el. Ori este acceptat ori este respins. De cele mai multe ori cu intensitate maximă, atât acceptarea cât şi rejectarea.

Cu aparenţa sa de personaj de roman sud-american, CTP a devenit în conştiinţa multora paradigma omului angajat total în treburile lumii din preajmă. Dacă ar fi căutat sa-şi facă discipoli ar fi fost un Socrate necruţător şi incomod pentru toţi şi care ar fi bântuit zi şi noapte străzile cetăţii. Altminteri este doar un Socrate televizat.  Când apare pe sticlă şi vorbeşte, de cele mai multe ori alături de un partener, alături de un catalizator uman, CTP se transformă într-un torent de raţionamente şi de construcţii logice căruia cu greu cineva i-ar putea face faţă, chiar dacă premisele de la care pleacă  se dovedesc uneori a fi false. CTP este un spectacol care nu te poate lăsa rece, este un spectacol care atrage inexorabil spectatorul cu puterea unui gol negru (black hole).

Văzut la teve, CTP pare măcinat de griji planetare. Prin figura sa încruntată afli că viitorul nu poate fi decât sumbru, populat de nenumărate apocalipse. Angajat politic sau nu, CTP seamănă din ce în ce mai mult cu un Sabato dâmboviţean, scriitor şi personaj deopotrivă, care îşi pune cuvintele, gândurile în slujba unor idealuri. Neştiind sau nedorind să ştie sau nepăsându-i că idealurile tocmai asta înseamnă: de neatins. De aici poate şi tragismul pe care îl împrăştie în jur.

CTP dă impresia de veşnic învingător învins. O mixtură ideală pentru un scriitor de sefe. A renegat sefeul, ca atâţia alţii înaintea lui. A iubit sefeul, ca atâţia alţii înaintea lui. A supus sefeul, ca atâţia alţii înaintea lui. Iar acum, iată, sefeul pe care l-a iubit/creat/renegat se află pretutindeni în jurul său. Ca o ţesătură din care, oricât va încerca, nu va putea scăpa. Oricât de mult s-ar refugia în tenis…

Bine ai venit în sefe, CTP. Şi la mulţi ani!