Un alt fel de SF…

În acerba sa culegere de eseuri  „The Dreams Our Stuff Is Made Of : How Science Fiction Conquered the World”, scriitorul şi criticul Thomas Disch  afirma că „ nu poate fi pus la îndoială că racheta este semnificantul primar al SF-ului… Este un identificator precum crucea sau secera şi ciocanul, cuprinzînd un înţeles holistic, unul care transcende toate diferenţele de clasă, gust, sau chiar logică.” Comparaţiile făcute de Thomas Disch sînt absolut veridice, pentru că abordarea SF-ului are toate atributele credinţei, de ordin religios sau secular. Este un fel de frontierism al visurilor în care Pămîntul reprezintă trecutul nostru  iar sorii viitorul nostru. „Pămîntul este leagănul omenirii, dar nu se poate trăi în leagăn toată viaţa” scria Konstantin Ţiolkovski, vizionarul rus al astronauticii; acest citat este binecunoscut în rîndurile celor fascinaţi de stele.
Lăsînd la o parte faptul că metafora de mai sus implică mentalitatea că planeta noastră este o piesă de mobilier şi că spaţiul extraterestru este cumva la fel de potrivit pentru noi precum aerul, apa şi solul lumii noastre de baştină. Provocarea nu o mai reprezintă Terra ci oricare planetă din univers aflată încotro te conduce motorul supraluminic.

Mulţi dintre cei care minimalizează SF-ul sau care au citit cîte ceva cu mult timp în urmă tind să creadă că SF-ul începe şi se termină cu rachete, motoare supraluminice, crucişătoare spaţiale, bătălii galactice, omuleţi verzi şi monştri cu ochi de insecte – sugerînd că impulsul de explorare a universului şi desprinderea de Terra este unul în mod esenţial infantil.

Visurile legate de zborul cosmic sînt cel puţin la fel de vechi precum Lucian din Samosata, dar de-abia începînd cu  Jules Verne, la mijlocul secolului al XIX-lea, explorarea spaţială a devenit motivul central al SF-ului.
Arme cu raze, tot felul de fleacuri, dar neapărat atomice, extratereştri terifianţi, demoazele în dantele argintii, bărbaţi cu mandibule pătrăţoase şi gîndire de camionagii, proză ridicol de proastă, conversaţii întrerupte de o intrigă caraghios de stupidă numai pentru a introduce explicaţii, de obicei pseudoştiinţifice şi la fel de mirobolante precum inelele lui Saturn, libertarieni victorioşi pe un Pămînt intens mecanizat (sau pe Lună sau pe Marte, etc.) – toate acestea constituie ceea ce romancierul contemporan Geoff Ryman numeşte „rugul stupidităţilor”.

Într-adevăr, Margaret Atwood – care, în ciuda protestelor ei, a scris science fiction – a ridiculizat odată genul ca fiind acela în care se exhibă „caracatiţe vorbitoare în spaţiul extraterestru”. În ciuda fardului ştiinţific de care SF-ul pare să depindă, mare parte a genului constă în  „fantezii de evadare din domeniul ştiinţificului – evadarea de sub jugul subtil-nihilist al raţiunii occidentale post-iluministe într-un generic şi dezlănţuit disneyland jungian…”  scria Chris Nakashima-Brown într-un număr recent al revistei The New York Review of Science Fiction.

Dictonul „Ad astra per aspera” nu prea pare că se potriveşte în această lumină.

Dar Ryman şi alţii se gîndesc serios la un science fiction care nu-şi propune escapismul ci descrierea supravieţuirii  pe o planetă străină şi înspăimîntătoare – Pămîntul.

Chiar şi în anii 1940 – 1950 cînd pulp science-fiction-ul era la putere – în special în revista Astounding a lui John W.Campbell, dar nu numai – exista o rezistenţă împotriva clişeelor romanţurilor planetare, super-roboţilor şi ecuaţiilor reci.

Scriitori ca  Theodore Sturgeon, Philip José Farmer şi  Ray Bradbury au acordat o atenţie deosebită stilului şi personajelor.

SF-ul scris de Clifford Simak se referea la călătoriile spre alte tărîmuri, inteligenţa artificială şi un Pămînt post-apocaliptic, dar cvietudinea şi pastoralismul l-au făcut cu totul special. Pentru Simak, peisajul reprezintă o prezenţă în sine iar natura nu este un pinten ci un balsam.

Într-un tufiș la vale un sturz cîntă ca de vecernie și notele lichide se risipiră ca o mînă alinătoare într-o lume somnoroasă”, scria Simak în romanul  „Time and Again”, una din operele lui localizate, măcar parţial în mai degrabă ruralul Millville, Wisconsin.

De cealaltă parte a Atlanticului, scriitorul britanic Brian Aldiss îşi începea primul său roman publicat, „Non-Stop”, despre o călătorie interstelară multigeneraţională, cu un epigraf din „A Sand County Almanac”: O comunitate care nu poate sau nu va fi în stare să-şi dea seama cît de nesemnificativă este partea universului  pe care o ocupă nu este cu adevărat civilizată.” Nevoia distanţării de vechile convenţii ale SF-ului – space opera şi proză şcolărească, în special – a atins un maximum în anii 1960, cînd autori rebeli precum Disch,  Aldiss,  Harlan Ellison,  J. G. Ballard,  Michael Moorcock şi alţii au lansat Noul Val. Experimentul stilistic s-a îngemănat cu un scepticism aspru privind ştiinţa şi tehnologia. La modul general, abordarea s-a relaxat. Ballard s-a concentrat asupra „spaţiului interior”, autoarele feministe au lansat critici împotriva misoginiei genului, ecologia a devenit un subiect serios, ca în romanul „Dune” de Frank Herbert”.

Deşi nu a fost un scriitor aparţinînd curentului Noului Val, Ursula Le Guin în anii 60 şi 70 ai secolului trecut, a scris opere profunde precum „Mîna stîngă a întunericului”, „Dezmoşteniţii” şi mai recent, „The Telling” , printre altele. Iar ea este tipul de stilist pe care cititorii avizaţi îl pot aprecia, reproduc un citat din povestirea sa  „The Good Trip”:  „Îngăduitoare și dulci în lungimea lor sînt amurgurile unei latitudini la jumătatea drumului între ecuator și pol: fără monotonii tropicale, fără perfecțiune arctică, numai o iarnă de umbre lungi și o vară de crepuscule îndelungate, gradații și compromisuri ale luminozității, atenuări ale clarității, subtilități și răgazuri ale luminii”

Grija faţă de estetica stilului, altă dată preocuparea numai a cîtorva scriitori SF, este acum importantă pentru tot mai mulţi autori. În mod ironic, e mult mai greu astăzi să se vorbească despre SF ca un un gen unitar deoarece mainstream-ul crează şi el SF (Pynchon, De Lillo, Atwood) iar SF-ul ca gen precum poezia americană contemporană s-a fragmentat în numeroase domenii. Există cyberpunk, steampunk, new space opera, slipstream, new weird. În comparaţie cu asemenea termeni stridenţi, ce şansă să aibă „science fiction-ul mundan”? Mundan, de la terestru.

În 2004,  Geoff Ryman – un scriitor remarcat şi lăudat pentru romane ca „Was” şi  „Air: Or, Have Not Have” şi-a unit forţele cu alţi participanţi la conferinţa autorilor prilejuită de atelierul literar Clarion West pentru a anunţa „Manifestul mundan”, o diatribă umoristică dar bine ţintită asupra deziluziilor continui provocate de zborul supraluminic, călătoria temporală, contactele cu extratereştrii. Pentru mundani , SF-ul înseamnă planeta Pămînt într-un viitor nu prea îndepărtat.Nu aparţine tărîmului fanteziei. Manifestul este rezultatul natural al contratendinţei ecologizante, mai aplecate asupra omenescului din cadrul SF-ului ce reacţionează împotriva clişeelor şi sterotipiilor deja digerate (deşi uneori încă distractive) în care personajele şi decorul contează la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, decît premisele, intriga şi predicţiile.

Manifestul Mundan consideră că zborul interstelar rămîne improbabil… şi că magia acestuia poate conduce la iluzia unui univers debordînd de lumi la fel de ospitaliere vieţii precum Pămîntul. Şi asta este improbabil… Aceste visuri ale abundenţei pot încuraja o atitudine de risipă a ceea ce avem astăzi pe Pămînt.” Pe scurt, manifestul declară că „viitorul cel mai probabil este acela în care nu ne putem baza decît pe noi înşine şi pe planeta Terra.”

Aşa ceva este dacă vreţi să vorbim pe şleau cea mai directă afirmare din cîte am văzut a unei ars poetica îndreptată împotriva conceptului dominant al SF-ului. Ryman şi acoliţii săi au enunţat o listă a subiectelor interzise, incluzînd cu umor, „extratereştrii care se comportă precum feudalii japonezi/indienii americani/budiştii tibetani/naziştii sau care arată sau reacţionează ca fiinţele umane minus costumul din latex.

Cu alte cuvinte, Manifestul Mundan este lovitura finală peste moaca hoardei fascinate de cosmos. Locul visurilor umede ale SF-ului, trebuie luat de „ o revenire asupra fiinţelor umane: ştiinţa lor, tehnologia, cultura, politica, religiile, individualităţile, nevoile, visele, speranţele şi eşecurile… Uluirea trezirii şi miracolele ce ne aşteaptă vor fi rezultatul contemplării frumuseţilor acestui Pămînt şi oamenilor săi şi ceea li se va întîmpla pe măsura scurgerii  timpului… Un sens însufleţitor al puterii extraordinare a fiinţelor umane: de a proteja sau chiar a îmbogăţi singurul patrimoniu pe care-l avem… sau a-l distruge.”

Dacă cititorilor mai familiarizați cu mainstream-ul decît cu SF-ul, Manifestul Mundan li se va părea deosebit de antropocentric, cred că există două răspunsuri. Primul răspuns este da, este antropocentric. Al doilea răspuns : reliefați mental fraza, „acest vis al abundenței poate încuraja o atitudine risipitoare față de abundența de aici de pe Pămînt” și „frumusețile acestui Pămînt”, ambele părînd a fi extrase direct din climatul moral care a contaminat scriitura anglo-americană. Proza manifestului poate că nu este deosebit de plastică în acest caz, dar Ed Abbey ar aproba-o. O asemenea concentrare asupra Pămîntului, în viitorul apropiat și asupra unor personaje cu destine strict terestre, devine o invitație de a vizualiza alt fel de science fiction, un SF care funcționează mai mult ca o busolă decît ca o himeră.

Într-un discurs rostit la convenția SF Boréal din Montreal, Ryman a detaliat manifestul explicînd că „ a fi mundan se referă la a evita vechile clișee și a adera strict la ceea ce știința numește fapte. Credem că pentru cei mai mulți dintre noi, viitorul este aici pe Pămînt…de ce, de ce o continuă dorință de a evada de pe frumoasă noastră planetă?

Dorința de a evada – repetată obsesiv de-a lungul istoriei SF-ului – poate, împreună cu alte caracteristici convenționale ale genului să-i reducă la tăcere pe conservaționiști. În principiu, science fiction-ul, care se poziționează ca literatură a viitorului – și aici Ryman împrumută de la Hannah Arendt – nu este de loc despre viitor. Prea adesea, SF-ul nu se referă la altceva decît la incapacitatea de maturizare în locul în care trăiești. Science fiction-ul, argumentează Ryman, „nu vrea să viseze adevăratul viitor”. Pentru că adevăratul viitor se pare că va fi de rahat. Dar e un rahat care merită atenție și prin acea atenție poate reușim să ajungem la un consens – cu noi înșine, cu ceilalți, cu biosfera.

Ce…”, a întrebat Ryman în discursul său,  „. . .este atât de  ne-minunat în privința Pământului ? Ce este atît de ne-senzaţional în privința viitorul nostru aici ? Dezastru, inovaţie, schimbările climatice, realitatea virtuală, înţelegerea ADN-ului nostru, biocomputere care evoluează ?

Toate acestea pot fi pentru alții de-a dreptul terifiante,  nici de cum minunate, dar afirmația rămîne. Sîntem aici. Aceasta este ceea ce se întîmplă. Pămîntul-uman, non-uman, mai-mult-decît-uman, post-uman-este destul de remarcabil. Science fiction-ul poate găsi un aici un loc de manifestare şi o relevanță. Poate  fi martorul prezentului nostru devenind viitorul nostru. Schimbarea de abordare în science fiction este legată, surprinzător poate, de relaţia pe care genul o are cu valorile literare mainstream în care stilul, portretizarea personajelor, metaforele, celelalte aspecte narative trebuie să susţină  ,,un viitor în care lucrurile se schimbă cu adevărat” , pentru că aşa cum notează Ryman, ,,literatura distruge inocenţa”. Eliberaţi de inocenţă, afirmă el, putem devenim mai responsabili. Prea mult  SF nu este altceva decît  proiecţie de compensare care tinde să cultive inocenţa şi să evite responsabilitatea datorită emfazei acordate vertijului  intelectual şi derapajelor intrigii (aşa numita acţiune trepidantă) care sînt în centrul valorilor cititorilor. Cu cît SF-ul este mai literar cu atît este mai puţin iresponsabil. Şi utilizînd genul SF în timp ce se acordă importanţa cuvenită valorilor literare – descrieri relevante, dialog interesant, psihologia credibilă a personajelor – autorii pot evita transformarea SF-ului mundan în ceea ce a devenit o altă literatură de idei, cea preocupată de natură  (eco-ficţiunea).

SF-ul mundan după care tînjeşte Ryman, există, dar este tratat cu lipsă de respect de către cititori şi fani şi neglijat în exterior. În bătălia dintre Space Science Fiction  şi Earth Science Fiction, primul va fi în continuare victorios din punct de vedere comercial , dar cel de al doilea nu mai poate  fi ignorat în continuare – şi atunci cititorii de factologie environmentalistă  preocupată de viitorul planetei ar putea să fie tentaţi să citească și ceva  SF.

Ursula Le Guin este printre cei mai buni scriitori contemporani şi  opera ei este autentic preocupată de  reimaginarea modului în care umanul  şi non-umanul se pot conecta şi completa. Deci pentru cititorii de mainstream, opera lui Le Guin are dublul avantaj de a aparţine unui stilist excelent şi unui antropolog care are o remarcabilă înţelegere şi sensibilitate. Dar, de exemplu pentru că romanele ei cu localizare  ,,hainish” au  acţiunea pe alte planete şi se referă la comunicare instantanee între diferite sisteme stelare, s-ar putea să nu se califice definiţiilor din Manifestul  Mundan . Dar cui îi pasă ? Chiar autorii Manifestului au afirmat că acesta trebuie ars cînd nu va mai fi necesar. De fiecare dată cînd îi aud pe autorii de mainstream vorbind despre lipsa ,,ecoficţiunii”,  mă întreb dacă tipii respectivii n-or fi citit nimic de Ursula Le Guin. Opera ei este la ani-lumină de didacticismul găunos al ,,Ecotopiei” lui Ernest Callenbach, de exemplu.

În ciuda portretizărilor celor două sexe considerate de unii problematice dar pe care eu le consider veridice în reflectarea unui anumit tip de atitudine macho-scientistă, romanul  ,,Timescape” al lui Gregory Benford  reprezintă chintesenţa Manifestului Mundan în ceea ce priveşte ficţiunea geocentrică preocupată de criza mediului înconjurător şi responsabilităţile aferente. ,,Timescape” este unul din puţinele romane care au fost lăudate pentru că înfăţişează un tablou obiectiv a ceea ce este cu adevărat lumea ştiinţifică astăzi. Avînd personaje credibile şi bine reliefate şi  surprinzînd resorturile microcosmului oamenilor de ştiinţă, romanul lui Benford reprezintă o lectură obligatorie.

Mundanii menţionează şi alţi autori şi operele acestora : Philip K.Dick, de exemplu. ,,1984” de George Orwell. ,,Neuromantul” lui William Gibson. Romanele schimbărilor climei ale lui Kim Stanley Robinson. K.M.Robinson a co-editat şi antologia ,,Future Primitive: The New Ecotopias” în 1997. Revista SF britanică ,,Interzone” a dedicat un număr ficţiunii mundane. Într-un număr recent al revistei Orion am lăudat uluitorul roman post-resurse fosile al lui Paolo Bacigalupi, ,,The Wind-Up Girl”. Şi sumbrul roman ,,Drumul” (The Road) de Cormac McCarthy. Şi romanele ,,Blood Music” şi  ,, Darwin’s Radio”  de Greg Bear , ,,China Mountain Zhang de Maureen McHugh,  ,,River of Gods” de Ian McDonald, ,,Viteza întunericului” (Speed of Dark) de Elizabeth Moon, toate menţionate de criticul literar Rich Calvin în abordarea făcută mişcării mundaniste. Eco-cititorii pot să citească şi ,,Earth Abides” de George Stewart (Wallace Stegner şi George Stewart au fost prieteni). O operă canonică a Noului Val este romanul  ,, Zanzibar” (Stand on Zanzibar) de John Brunner iar în 1990 a apărut saga epică a lui David Brin, ,,Earth”, ce pare un hibrid al lucrărilor lui James Lovelock, Loren Eiseley, şi  Michael Crichton, dacă acesta din urmă ar fi fost un liberal. Fanii lui Scott Russel Sanders s-ar putea să nu ştie de romanul acestuia ,,Terrarium”. Oraşe acoperite de domuri şi o prezenţă acută a naturii apar la Stephen King, Steven Millhauser şi chiar în satira The Simpsons Movie. Filme profunde şi inteligente precum ,,Gattaca şi  ,,Moon” se potrivesc interesului Manifestului Mundan faţă de realismul viitorist pe termen scurt chiar dacă nu se referă direct la  ,,frumuseţile” şi  ,,problemele” Pămîntului. Pentru aşa ceva, puteţi să vizionaţi capodopera inclasificabilă (un fel de documentar SF), ,,Sans Soleil” a regizorului francez Chris Marker. Şi  ,,Children of Men („Copii tatălui”, ecranizarea romanului lui P.D.James) un film zguduitor despre un îngrozitor Pămînt al viitorului apropiat. Aşa încît alegeţi texte de Le Guin (sau Aldiss sau Brin), dacă sînteţi convinşi că tot science fiction-ul este ,,sci-fi”, acesta fiind un termen peiorativ. Cu siguranţă că în disputa dintre Pămînt vs. Spaţiu din cadrul SF-ului, Ursula Le Guin a fost de la  început de partea Terrei chiar dacă  personajele ei trăiesc pe alte lumi. Pentru că acele lumi nu sînt doar decoruri pentru tehnologia umană fictivă – noi tipuri de rachete, ca să spun aşa ; sînt lumi cu multe existenţe care merită atenţia, respectul şi afecţiunea.

,,A povesti nu înseamnă a explica”, scrie într-un roman Ursula K.Le Guin,  despre importanţa ficţiunii în a ne maturiza şi a ne face mai toleranţi. Bineînţeles că avem nevoie de amîndouă, şi de poveşti şi de explicaţii, pentru a făuri viitorul pe care noi şi Pămîntul îl merităm. Din ce în ce mai mult înclin să cred că putem găsi şi poveştile şi explicaţiile în science fiction-ul ,,mundan” şi mai deloc în eco-ficţiunile care se zbat între mînie şi elegie, condamnînd în mod categoric tehnologia, ceea ce adesea sună a impotenţă autoimpusă.

Chris Cokinos

Traducere de Cristian Tamaş

Traducerea a fost realizată și postată pe site-ul SRSFF cu acordul autorului.

Articolul „Instead of Suns, the Earth. Another kind of science fiction” de Cristopher Cokinos a apărut în original în Revista Orion (iulie/august 2010).

Cristopher Cokinos, născut în 1963 în Indianopolis, Indiana, S.U.A. este poet și eseist. A studiat la Universitatea Indiana din Bloomington și Universitatea Washington din Saint Louis. A predat la Universi-      tatea Kansas între 1991 – 2002. Este profesor asociat de engleză și profesor asociate adjunct de studii environmentaliste și sociale la Universitatea Utah și editor fondator al publicației Isotope: A Journal of Literary Nature and Science Writing. În 2003 a primit Premiul Whiting Writers’ Award; a mai primit premiile Sigurd Olson Nature Writing Award,  Fine-Line Prize for Lyric Prose ( Mid-American Review), și Glasgow Prize for an Emerging Writing of Nonfiction. A primit burse și granturi de la American Antiquarian Society, Utah Arts Council, și National Science Foundation. Între 2003 – 2004 a fost membru al expediției Antarctic Search for Meteorites, pentru a se documenta pentru studiul său,  „ The Fallen Sky: An Intimate History of Shooting Stars”. Eseurile, poemele și recenziile i-au apărut în New York Times, Los Angeles Times,  Iowa Review, Shenandoah, High Country News, Ecotone, Orion, Poetry, Western Humanities Review și Science. Este membru în consiliile organizațiilor Bridgerland Audubon Society și HawkWatch International. Chris este pasionat de science fiction, citește proză SF și este un cinefil SF (colecționează postere de filme SF), are un telescop pe care l-a numit Sigurd și ține cu echipa Chicago Bears. Locuiește în nordul Utahului cu partenera sa, scriitoarea Kathe Lison. Are 4 acri de teren travesat de rîul Blaksmith Fork  și trei pisici,  Shackleton, Zinc și Burchfield. Volume publicate : „Killing Seasons”- poeme (Topeka: Woodley Press, 1993), „Hope Is the Thing with Feathers: A Personal Chronicle of Vanished Birds, nonfiction (New York: Tarcher, 2000; Warner, 2001; Tarcher/Penguin, 2009, ed.revizuită), “The Fallen Sky: An Intimate History of Shooting Stars” (New York: Tarcher/Penguin, 2009).

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →