Singularitatea este un termen bine cunoscut comunităţii science fiction. Deşi termenul nu este nou, este aplicat acum în feluri mult mai cuprinzătoare decît înţelesul său originar.

Conceptul de „singularitate” este derivat dintr-unul matematic, acela de singularitate gravitaţională, adică un cîmp gravitaţional devine suficient de puternic pentru a modifica natura intrinsecă a continuumului spaţio-temporal, care conduce la apariţia unei găuri negre (crearea unei găuri negre este precipitată cînd o pitică albă, avînd o anumită masă, degenerează – pentru detalii, verificaţi limita Chandrasekhar) şi este denumită aşa pentru că forţa gravitaţională este atît de puternică încît nimic nu poate scăpa din acel punct singular, nici măcar lumina (sau radiaţia electromganetică). Punctul în care forţa gravitaţională acumulată devine atît de puternică încît absolut totul este absorbit, acest punct de convergenţă este cunoscut ca orizont al evenimentelor (event horizon). O gaură neagră nu poate să fie observată direct pentru că absoarbe întreg spectrul de lumină vizibilă pe care ochiul uman îl poate percepe. Găurile negre sunt în mod obişnuit detectabile prin mişcarea obiectelor cosmice vizibile dincolo de orizontul evenimentelor, precum stelele a căror orbită este afectată de forţa gravitaţională dincolo de acest orizont – sau punctul de nereîntoarcere. Gravitaţia este suficient de puternică să modifice orbitele obişnuite ale stelelor, dar nu atît de puternică încît să le atragă în puţul gravitaţional al găurii negre. În consecinţă, vizualizăm singularitatea denumită gaură neagră în mod indirect, prin efectele asupra obiectelor cosmice din vecinătate.

Teoria generală a singularităţii provine din domeniul matematicii şi a fost adaptată şi aplicată ulterior multor altor discipline. O scurtă menţiune la o singură aplicaţie va fi suficientă pentru a ilustra faptul că teoria singularităţii creează multe aplicaţii în lumea „reală”. Un asemenea exemplu este teoria catastrofei. Aceasta derivă din mai sus menţionatul concept al singularităţii generale, dar se referă la studiul sistemelor dinamice şi este un subdomeniu al teoriei bifurcaţiei. Şi chiar în cadrul acestei zone ezoterice a teoriei catastrofei există subdomenii, precum catastrofele „fold”, „cusp”, „swallowtail” şi „butterfly”. Modurile în care se poate ramifica teoria generală a singularităţii, pare infinit.

Un aspect al popularizării fenomenului singularităţii a fost investigat încă de acum 25 de ani de către autorul de hard SF, Vernor Vinge iar acum a devenit un loc comun. Conceptul de singularitate generată de computere (care se manifestă sub forma transumanismului în numeroase povestiri SF) a devenit un instrument din cadrul lăzii de scule a scriitorului de SF sau chiar un trop în nucleul său numinos, dar suficient de flexibil ca să admită nenumărate feluri pentru a fi explorat de către autorii mai ambiţioşi şi imaginativi. În ciuda faptului că nu are nimic în comun cu tipul de singularitate implicat în găurile negre, totuşi extrage din aceasta sensul fundamental şi definitoriu (a ceea ce eu numesc): teoria „Tipping Point”. Pentru cei nefamiliarizaţi cu science-fiction-ul modern şi cu refolosirea de către Vernor Vinge a conceptului singularităţii este nevoie de o scurtă explicaţie. Deşi Vinge a creat termenul pentru această utilizare specifică, matematicianul britanic I.J.Good a inventat teoria în1965. Ideea iniţială a lui Good a fost evidenţiată în conceptul următor (reliefarea mea): „Să considerăm că o maşină ultrainteligentă poate să fie definită ca o maşină care poate să depăşească cu mult activităţile intelectuale ale oricărui om deştept. Întrucît designul maşinii este o manifestare a activităţilor intelectuale, o maşină ultrainteligentă ar putea crea maşini chiar şi mai sofisticate; ar urma, într-un mod cît se poate de evident, o „explozie a inteligenţei” şi inteligenţa omului ar fi cu mult depăşită. În consecinţă, prima maşină ultrainteligentă este ultima invenţie pe care omul o va face”. De acord sau nu cu această aserţiune a lui Good, conceptul său privitor la o maşină suficient de inteligentă încît să creeze o maşină şi mai inteligentă, care va conduce la apariţia unei autentice Inteligenţe Artificiale (IA), este de fapt punctul nodal.[1]


Un asemenea proces ar putea debuta atît de lent încît nici nu am observa indiciile, viteza cu care va accelera va fi geometrică, iar în momentul vizibilităţii sau manifestării (prin efecte indirecte ca în scenariul originar al găurii negre) acestui tsunami tehnologic, va fi complet ireversibil.Un punct de cotitură  va fi atins şi asupra căruia în acel moment noi (individualităţile la nivel micro şi guvernele la nivel macro)nu vom avea (aproape) niciun control, în mod raţional sau practic nu-l vom putea controla.

Lumea va fi modificată în nenumărate şi nebănuite feluri: duhul Maşinii Inteligente va scăpa din lampă atît la bine cît şi la rău şi nu va exista vreo posibilitate de a restaura situaţia originară, aceea de control strict (şi de dorit şi etic) al creatorilor. Această situaţie, dacă va fi atinsă, este cunoscută – în terminologia science fiction  –  ca lumea post-Singularitate. O lume în care omenirea va fi irevocabil transformată,în multe privinţe chiar fizic, datorită ultimelor generaţii de tehnologii generate de computere (IA), de exemplu cipuri implantabile în creier, din ce în ce mai miniaturizate,capabile de funcţiuni încă inimaginabile, modificări corporale atît interne cît şi externe datorită nanoboţilor microscopici, prin intermediul cărora vom putea să ne schimbăm forma umană sau să devenim cvasi-nemuritori…iar lista este înfricoşător de nesfîrşită, limitată numai de propria imaginaţie,etică şi ego.Şi aici îşi face apariţia termenul post-Singularitate transuman.[2]

Epifania originală a lui Goode, de apariţie a „exploziei de inteligenţă” a dat naştere mai multor variaţii sau interpretări din 1965 încoace. Sunt două şcoli fundamentale de gîndire care au evoluat din conceptul originar, ambele avînd aderenţi şi detractori.

Una dintre aceste orientări de interpretare a teoriei Singularităţii este populară printre cititorii de SF şi este aceea promovată de Vernor Vinge. În mod esenţial, Vinge este de acord cu teoria lui Goode că Singularitatea va avea loc într-un anumit moment temporal cînd va apărea o Inteligenţă Artificială care va fi o interfaţă pentru şi cu creierul uman, creînd o inteligenţă supraumană.

Varianta teoriei Singularităţii îmbrăţişată de binecunoscutul viitorolog Ray Kurzweil corespunde în faza de iniţiere cu modelul lui Vinge dar o extinde la o serie atoatecuprinzătoare de evenimente tehnologice, geometric-exponenţiale care vor avea o rată de creştere explozivă practic nelimitată la vreun domeniu.Kurzweil chiar a făcut predicţia conform căreia accelerarea geometric-exponenţială a ratei de dezvoltare a tehnologiei (nu numai a computerelor) va atinge momentul de singularitate în 2045.[3]

Pentru a ilustra fundamentalul „punct de cotitură” al teoriei Singularităţii, confimată şi exprimată de interpretările lui Vinge şi Kurzweil, ca şi de teoria orizontului evenimenţial al găurilor negre, următoarea poveste evidenţiază principiul de bază (indiferent cum se ajunge sau cum se declanşează, punctele de cotitură prezintă caracteristici suprinzătoare prin aplicarea principiului „accelerării rezultatelor” – Ray Kurzweil,  7 Martie, 2001 – http://www.kurzweilai.net/the-law-of-accelerating-returns):

„Pentru aprecierea naturii şi semnificaţiei sosirii singularităţii este important să se exprime natura creşterii exponenţiale. Pentru aceasta îmi place să istorisesc povestea inventatorului şahului şi al protectorului său, împăratul Chinei. Ca răspuns la oferta împăratului pentru o răsplată pentru inventarea şahului, inventatorul a cerut un bob de orez pentru primul prima căsuţă, două boabe pentru a doua, patru pentru a treia ş.a.m.d. Împăratul a fost imediat de acord cu această cerere în aparenţă benignă şi umilă. O versiune a poveştii relatează cum împăratul a sfîrşit sărac lipit pămîntului pentru că cele 63 de căsuţe ale eşichierului au totalizat 18 milioane de trilioane de boabe de orez. La rata de 10 boabe de orez pentru un inch pătrat, ar fi nevoie terenuri cultivate cu orez totalizînd de două ori suprafaţa planetei, oceanele fiind incluse. O altă variantă a poveştii se sfîrşeşte prin decapitarea inventatorului.

Trebuie reliefat că la începutul tablei de şah, lucrurile s-au desfăşurat progresiv dar fără mari suprize, inventatorul jocului primind echivalentele unor linguri de orez, apoi a unor boluri, pe urmă a unor butoaie. La sfîrşitul primei jumătăţi inventatorul acumulase recolta de pe un teren mare (4 miliarde de boabe de orez) şi împăratul începuse să-şi dea seama. Situaţia s-a deteriorat rapid cînd s-a înaintat în a doua jumătate a eşichierului. Incidental, ţinînd cont de dublarea numărătorii, aceasta reprezintă echivalentul situaţiei de acum, pentru că au existat mai mult de 32 de dublări ale performanţei de cînd s-au inventat computerele programabile în timpul celui de al doilea război mondial.”

Şi un citat din Kurzweil (italicele îmi aparţin) :

Această <lege a accelerării rezultatelor> se aplică întregului domeniu al tehnologiei şi oricărui proces evolutiv şi poate fi măsurat cu o precizie remarcabilă în tehnologiile bazate pe informaţie. Sunt multe exemple concludente ale creşterii exponenţiale implicate în legea accelerării rezultatelor la fel de diverse ca şi secvenţialitatea ADN-ului, vitezele de comunicare, dispozitivele electronice de tot felul, rapida miniaturizare a tehnologiei.

Singularitatea rezultă nu din explozia exponenţială a numărătorii ci din interconexiunile şi sinergiile care rezultă din revoluţiile tehnologice multiplicate. De asemeni, trebuie să reţineţi că fiecare punct de pe curba de creştere exponenţială reprezintă o intensă dramă umană a inovaţiei şi concurenţei .Este remarcabil că aceste procese haotice rezultă în asemenea trenduri exponenţiale predictive.”

Aşa cum tratatul lui Sun Ţî  − „Arta războiului” − subliniază stratageme şi teorii atemporale, la fel acest fel de filosofie a fost aplicată în diverse domenii ale modernităţii, de la  business la sport. Orice căutare într-o librărie va rezulta prin identificarea a numeroase volume exemplificînd asemenea aplicaţiile teoriei lui Sun Ţî în cadrul a felurite discipline (unele de-a dreptul de bizare) care adaptează teoria la realizarea a diverse obiective. Acelaşi fenomen pare că se aplică la cvasi-infinitele moduri în care teoria fundamentală a Singularităţii se aplică: de la convergenţa forţelor gravitaţionale conducînd la orizontul evenimentelor al unei găuri negre până la punctul omega al evoluţiei computerelor în computere auto-replicatoare, pavînd calea spre apariţia Inteligenţei Artificiale suficient de puternică încît să poată schimba umanitatea. Sau de la o deja existentă paradigmă în miniaturizarea computerelor care va conduce la nanomaşini care vor înfăptui adevărate miracole, până la aplicaţia lui Kurzweil care include toate schimbările tehnologice şi pînă la teoria Catastrofei şi subdomeniilor acesteia.

Posibilităţile aplicaţiilor teoriei fundamentale ale Singularităţii sunt cum spuneam,cvasi-infinite. Dedesubt sunt exemplificate cîteva :

•  singularitate gravitaţională – un punct al continuumului spaţio-temporal în care forţele gravitaţionale pot cauza materiei o densitate infinită şi un volum zero

•  singularitatea Prandtl-Glauert- punctul în care apare o scădere bruscă a presiunii aerului
•  singularitate climatică, fenomen meteorologic asociat unei date calendaristice
•   singularitate  tehnologică –  un punct teoretic de dezvoltare a unei civilizaţii de tip ştiinţific

(Exemplele sunt citate la: www.answers.com/topic/singularity)

Efectele singularităţi nu pot fi descrise decît prin intermediul matematicii abstracte, superioare şi sunt fascinante dar ezoterice şi incomprehensibile profanilor.Unele din aceste efecte pe care le-am studiat (fugar, înainte ca ochii să-mi lăcrimeze deasupra graficelor şi simbolurilor matematic-hieroglifice) par să deschidă perspective inimaginabile. Ceea ce rezultă din studiile matematicienilor asupra singularităţii, poate fi considerat ca un salt cuantic dacă ne referim la ştiinţa predictivă.

Ceea ce mă conduce la a pune o întrebare referitoare la recentele trenduri din lumea premiilor SF, în special premiile Nebula şi Hugo pentru texte scurte. Mi-am dat seama că de vreo cinci ani încoace au fost mai multe texte slabe nominalizate decît în mod obişnuit în categoria „short fiction” iar unele dintre acestea chiar au fost premiate.

Acest fel de observaţii se bazează pe ceva concret sau sunt doar generate de veşnicele insatisfacţii emise de la prima decernare a Premiilor Hugo în anii 50 şi a Premiilor Nebula în anii 60 şi din acest punct de vedere ar trebui să nu fie luate în serios ?

Nimeni nu pare să deţină o teorie viabilă atotcuprinzătoare care să ofere explicaţii pentru aspectele menţionate mai sus. Am dat de multe ori peste cei care vehiculează răspunsuri de genul textelor de pe abţibildurilor de pe bara maşinilor. De exemplu: domeniul se schimbă (ce înseamnă asta, mai exact ??), lumea nu prea mai citeşte povestiri în ziua de astăzi (asta o tot aud de prea mult timp aşa încît  nu explică intervalul de cinci ani) sau în lipsa unui răspuns prefabricat, unii ridică din umeri, sugerînd că de fapt nu-i mare scofală (ceea ce este cel mai exasperant răspuns dintre toate).

Se pare că pe undeva toate aceste răspunsuri sunt, cel puţin parţial, corecte. Domeniul SF s-a schimbat întotdeauna (şi împreună cu el şi povestirile şi gusturile cititorilor, juriile de acordare ale premiilor şi votanţii). Dacă tirajele revistelor SF din ultimii treizeci de ani pot constitui un indiciu, atunci lumea nu mai citeşte atît de multe povestiri SF/F ca în trecut (se pare că cititorii online nu sunt într-un număr suficient pentru a compensa scăderile în numărul cititorilor de reviste tipărite, fenomen început încă din anii 70. Şi da, întotdeauna au fost din cei care au dat din umeri, fie pentru că nu le-a păsat despre acest subiect sau nu i-a deranjat încît să le pese. Prin apariţia revoluţiei internetului şi calculatoarelor, un uriaş factor X a intrat în ecuaţie. Multe dintre revistele debutante de SF/F care ar fi dat faliment în trecut, s-au mutat pur şi simplu pe internet; costurile de susţinere şi de identificare a unei audienţe de nişă sunt mult mai rezonabile. De asemeni, noi reviste în numere nemaiîntîlnite debutează direct pe internet.

Un fenomen interesant este că dacă priveşti suficient de aproape, majoritatea acestor publicaţii au adresabilitatea către aceeaşi audienţă de nişă, fragmentată şi din ce în ce mai mică. Cele mai multe intrări pe această piaţă ţin de genul curent şi popular al zilei „speculative fiction”.

Iar textele sunt caracterizate de calitate literară şi personaje bine construite deşi multe avînd doar elemente slabe de SF sau fantasy, constituie o suficientă rezervă pentru eventuale povestiri premiabile. Nu mai are importanţă că unii consideră eronat că se poate echivala un text avînd personaje veridice cu altul avînd certe virtuţi literare, întrucît mult SF actual este scris la fel de elocvent şi cu tot atît de mult elan şi instinct ca şi cele mai bune texte ale mainstream-ului literar.

Sunt cîteva reviste online care debordează de sfaturi enciclopedice şi indicaţii destinate scriitorilor în opoziţie cu altă orientare a ghidării succinte oferite de pieţele mai profesioniste, care sunt mai puţin restrictive.Aceste publicaţii online care au abordare restrictivă nu crează altceva decît şi o mai mare fragmentare a domeniului SF/F. De exemplu, una dintre aceste publicaţii aflată la început în liniile directoare privind materialele viitorilor colaboratori, enunţă că aşteaptă „ficţiuni speculative pentru noi ceilalţi”.Simţindu-se alienaţi şi considerînd internetul un loc potrivit pentru a-şi găsi audienţa SF/F, au apărut în ideea de a publica texte considerate a fi adresabile numai minorităţilor etnice şi sexuale subreprezentate.(Chiar şi se referă prin intermediul unui link la regulile aplicabile materialelor postate în cadrul propriei reviste online, cerînd autorilor să le parcurgă minuţios în timp ce oficial se disociau de o asemenea abordare).

Dar hai să spunem lucrurilor pe nume. Nimeni nu prosteşte pe nimeni. Această nouă revistă nu este altceva decît o versiune şi mai restrictivă a primei publicaţii menţionate… ambele drapîndu-se în faldurile diversităţii subreprezentate şi a necesităţii reprezentării veridice a acestora… sau mă rog, sub pulpana oricărei frazeologii eufemistice cu care-şi pot atinge scopurile. Şi totul este minunat pentru minuscula lor audienţă, dar nu foloseşte cu nimic vastului rezervor de cititori potenţiali, pe care şi-au propus programatic să-l ignore. Eu unul nu am văzut o asemenea politică editorială la vreuna din revistele de top, de descurajare activă a publicării unor povestiri despre minorităţi etnice sau sexuale, enunţată în scris. Pentru a fi pe deplin incorect politic, liniile directoare ale acestei noi publicaţii pot fi uşor interpretate ca fiind o discriminare inversă a masculilor albi heterosexuali. Şi cu toate acestea, cititorii lor votează şi ei pentru premiile Hugo!

Esenţa este că domeniul SF/F, datorită unei varietăţi de factori, unele dintre ele evidente deja, altele încă în desfăşurare (incluzînd dar nelimitîndu-se la schimbările politice şi sociale începute încă din anii 1960 care au afectat în mod drastic modul şi tipul de SF/F publicat iar din anii 90, utilizarea pe scară tot mai largă a calculatoarelor personale şi a internetului), este mai balcanizat decît niciodată. Pentru observatorii implicaţi, distanţarea este un eveniment şocant atunci cînd încearcă să capete o imagine a tabloului general; perspectiva este un lucru minunat iar lipsa ei este cu siguranţă nocivă. Liniile de forţă sînt trasate într-un mod evident de-a lungul susceptibilităţilor sociale, politice şi de gen, pe de o parte iar pe de altă parte sînt aceia (mai tinerii autori şi editori) care au crescut cu şi într-un SF în timpul aşa-zisei „revoluţii a SF-ului” − cînd aspectele politice şi cele de gen erau predominante (anii 70 şi 80 văzuţi prin prisma unui liberalism multicultural) − care nu au o cunoaştere reală a istoriei domeniului SF, a originii şi funcţiunilor SF-ului în relaţie şi contrapunct cu mainstream-ul. Şi aceştia reprezintă o facţiune care votează, un grup căruia nu-i pasă că science fiction-ul este un gen literar unic şi vital al literaturii secolului XX, un gen care care ia în consideraţie un aspect fundamental şi anume schimbarea tehnologică rapidă (cu repercursiunile sociale, economice, culturale şi filosofice) adusă de revoluţia ştiinţei şi modului în care societatea este afectată în mod global iar indivizii în mod specific – SF-ul fiind în directă opoziţie şi conceptualizare cu mainstream-ul. Acesta fiind maniera statică, paseistă a ficţiunii preocupate de modul în care oamenii simt şi percep problemele şi aspectele curente şi cotidian-anecdotice. Şi cu toate acestea mulţi dintre noii autori de „speculative  fiction” consideră că aceasta este direcţia încotro trebuie să se îndrepte universul lor ficţional, înspre insignifiant, minuscul, banalul cotidian, spre mainstream-ul deghizat sub un film subţire de SF sau fantasy. Şi n-au decît, dar şi aceştia votează pentru marile premii ale genului. În ceea ce priveşte nominalizările la premii şi cîştigătorii acestora, vedem din ce în ce mai des texte mediocre provenind de la aceste grupuri de nişă (sau dintr-o juxtapunere a acestora) care au ajuns să acumuleze suficient de multe voturi încît să decidă pentru preferinţele lor atunci cînd se ajunge la balotaj (şi nu uitaţi că lecturarea textelor scurte a scăzut alarmant în ultimii ani iar cei care votează se bazează pe frunzărirea cîtorva recenzii sau pe amiciţia cu unii dintre semnatarii textelor).

Asemenea texte mainstream-iste pot fi tot ceea ce dă mai bun un grup sau altul, dar cu siguranţă nu vor avea calibrul necesar concurării la vreun premiu, nici măcar utilizînd semistandarde de evaluare – texte cu adevărat reprezentative pentru lumea exterioară relevînd calitativ oferta SF/F a ceea ce ar trebuie să reprezinte un superlativ şi nu în ultimul rînd convingînd un nou venit să cumpere sau să continue să cumpere.

Este, deci, de mirare că susţinătorii SF-ului se simt obligaţi să strîngă rîndurile pentru a fi siguri că cel puţin o poveste, una dintre povestirile din seria Analog de exemplu, va fi selectată, ajungînd în fiecare an la balotajul final? Fie că este vorba de o piesă de rezistenţă sau (din cînd în cînd) doar de o simplă povestire. Ei au fost reduşi la statutul de scriitori de nişă, şi o resimt acut.

Ştiu cît de ciudat poate părea, dar fanii literaturii SF tradiţionale se simt la fel de marginalizaţi ca cei din grupurile „minoritare” ce ajung acum să concureze pentru premiile SF de top. Cele cinci povestiri care au cîştigat premiile Nebula în ultimii ani, au fost: un exerciţiu auto-referenţial despre omagierea unui autor de SF (Karen Joy Fowler –  „Ceea ce nu am văzut” − povestire scurtă, 2003 ), alte două povestiri în care cu greu puteai găseai elementul fantastic, fără a-ţi forţa imaginaţia la limitele ei (Karen Joy Fowler – „Întotdeauna” − povestire scurtă 2007 şi Kelly Link – „Magie pentru începători” − nuvelă, 2005) şi în sfârşit două povestiri cu o pondere „neglijabilă” de elemente SF sau Fantasy în ele, reduse practic la naraţiuni spuse la persoana întîi, descriind sentimente şi „rumegări” interioare (Ellen Klages – „A ajunge la o înţelegere” povestire scurtă, 2004 şi SF-ul de nişă a lui Elizabeth Hand − „Ecou” − povestire scurtă 2006). În această din urmă povestire, situată în viitorul foarte apropiat, în lumea contemporană plină de necazuri şi temeri, suntem introduşi în lumea gîndurilor unei femei ce trăieşte în izolare alături de cîinii ei; nici o problemă nu îşi găseşte rezolvarea, nici un obstacol nu este depăşit, reflectorul se centrează numai pe universul interior al gîndurilor  şi sentimentelor ei.

De fapt, dacă luăm în considerare toţi cîştigătorii Nebula la categoria proză scurtă din 2003 încoace, observăm că douăsprezece creaţii se încadrau genului fantastic sau mainstream, faţă de numai şase creaţii SF. Deci, două treimi din prozele câştigătoare Nebula au fost fantasy sau mainstream şi numai o treime SF. Trendul actual este clar: îndepărtarea de SF şi apropierea de fantasy sau mainstream. Mai mult, dintre povestirile fantasy,  peste o treime „virau” către genurile marginale sau mainstream-ul pur.

Spre deosebire de premiile Nebula, distincţiile Hugo, la categoria proză SF scurtă, din 2003 pînă în prezent, reflectă o imagine răsturnată, cu paisprezece SF şi numai patru povestiri fantasy cîştigătoare. Desigur, s-ar putea argumenta că una-două din povestirile cîstigătoare pot fi încadrate şi în categoria fantasy, deorece depăşeşc graniţa unui singur gen, dar chiar şi aşa rămîn doisprezece cîştigători SF faţă de numai şase cîştigători fantasy la premiile Hugo.

Statisticile arată că în ultimii şase ani două treimi din cîştigătorii Hugo la proză scurtă au fost SF şi tot două treimi din cîştigătorii Nebula s-au încadrat genului fantasy ( aproape o treime din povestiri neavînd nici un gen sau vagi „urme”). Cu adevărat uimitor.

Deşi încă mai ajung povestiri SF la balotajul final, se poate observa totuşi că odată cu trecerea timpului se schimbă pe încetul genurile care cîştigă. La început, fenomenul nu părea să fie o tendinţă notabilă, ci doar o întîmplare punctuală, irepetabilă şi deci irelevantă din punct de vedere statistic.

Dar cu timpul a crescut numărul de povestiri „slabe” – „slabe” în sensul conţinutului de elemente SF sau F- prezente la balotajul final (de exemplu Andy Duncan –„Găina Unică merge în modul reverse” finalist 2008 la proză scurtă premiile Nebula, pentru a numi un nominalizat recent, dar numărul acestor povestiri este în continuă creştere). Putem oare să considerăm că toate aceste povestiri se datorează doar „evoluţiei domeniului”?

Sau acest fenomen ar trebui atribuit confluenţei forţelor ce duc la balcanizarea blocurilor de vot, cu o amploare nemaiîntîlnită pînă acum? (Desigur, un bloc de vot ca SFWA poate înclina balanţa). Unele dintre aceste forţe sunt tradiţionale (votatul pentru prieteni, alegerea celui mai bun dintre cei puţini citiţi, selectarea unei povestiri despre care cineva a auzit că ar fi bună etc) dar unele forţe sunt relativ noi: internetul, publicaţiile on-line, targetarea unui public-ţintă de nişă, mai bine orientat, dar mai mic numeric, şi bineînţeles fracţionarea datorată politicii (liberali versus conservatori, opinii diferite despre gen, rasă, corectitudine politică, etc – toate problemele contemporane ce nu permit calea de mijloc).

Ar fi naivitate (în cel mai bun caz), sau curată nebunie (în cel mai rău), să afirmi că problemele lumii reale nu au nici un impact asupra domeniului SF, că nu influenţează povestirile şi nici modul de vot. Politica, sub o formă sau alta, este prezentă peste tot, iar domeniul SF, cu toţi scriitorii, cititorii şi votanţii săi, nu este imun. Votanţii Analog (şi împreună cu ei alţi votanţi ce citesc alte reviste SF serioase, din dorinţa de a citi SF adevărat), se simt ameninţaţi. Prea mulţi dintre votanţii Nebula (a se citi scriitori activi SFWA) nu par să acorde importanţă faptului că o povestire este de un anumit gen (conţinînd mult prea puţine elemente SF în sensul larg), atîta timp cît este, după aprecierea lor, bine scrisă. „Condimente” stilistice pentru a acoperi conţinutul, poate am eu prejudecăţi, sau poate nu… Oare mai există şi alţii cărora încă le pasă şi nu se lasă intimidaţi de puternicii editori de carte sau de „opinia maselor”, avînd curajul să vorbească? Poate mai sunt cîţiva, dar foarte puţini. Nimic nu este mai bun, după părerea mea, decît o discuţie „năucitoare”, ca în timpurile bune, accesînd mesajele private de pe SFWA. Dar ar fi totuşi în van, căci o astfel de discuţie, oricît de plină de sensuri şi filozofică ar fi, nu ar putea niciodată „ataca” principalele probleme: de ce premiile Nebula sunt date la din ce în ce mai puţine povestiri SF,  şi de ce cîştigă din ce în ce mai mult cele din domeniul mainstream şi fantasy.

Deşi termenul Singularitate considerat în sens propriu poate genera el însuşi mai multă ambiguitate decît orice alt cuvînt întîlnit vreodată, totuşi, de această dată pare să explice multe din misterele universului, inclusiv  singularitatea selectării finaliştilor premiilor Nebula actuali ( şi probabil şi a celor viitori). Nu credeţi că am ajuns deja într-un punct de singularitate? Vă cer să fiţi toleranţi deoarece voi demonstra că o anumită formă a teoriei singularităţii este absolut relevantă pentru înţelegerea (parţială) a acordării premiilor Hugo şi (în mod evident) a sistemului Nebula de premiere − sau a mecanismului de premiere, dacă vreţi să-l numim aşa − teorie validă ce contribuie la clarificarea, odată pentru totdeauna, a întregii problematici legate de prezenţa povestirilor „slabe” şi/sau a celor din mainstream.

•   Singularitate mecanică, este o poziţie sau o configurare a unui mecanism sau a unei maşini a cărei poziţie ulterioară nu poate fi precizată sau dedusă din datele cunoscute.

Deci, asta e. Dar pare prea simplu, nu?

Dar, vorbind serios, cei care cred că am mers puţin prea departe încercînd să explic problema nominalizărilor prin identificarea ei cu „punctul de cotitură” din teoria Singularităţii, îi rog să ia în considerare următoarele cuvinte extrase din notele lui Ray Kurzweil (sublinierile îmi aparţin): „reţineţi că orice punct situat pe curbele de creştere exponenţială ce caracterizează această multitudine de tehnologii reprezintă de fapt  o dramă umană intensă legată de inovare şi competiţie. Este deci remarcabil că aceste procese haotice au drept rezultat trenduri exponenţiale continue şi previzibile”.

Aşadar, drama umană, competiţia şi procesele haotice sunt cuvintele cheie cu care operăm.

Să ne reamintim povestea împăratului Chinei şi a inventatorului şahului. Citez din nou din Kurzweil: „Trebuie subliniat faptul că la începutul partidei de şah, lucrurile s-au desfăşurat progresiv dar fără mari suprize. Inventatorul jocului a primit echivalentele unor linguri de orez, apoi a unor boluri, pe urmă a unor butoaie. La sfîrşitul primei jumătăţi a tablei de şah, inventatorul acumulase recolta de pe un teren mare (4 miliarde de boabe) şi împăratul începuse să-şi dea seama. Situaţia s-a deteriorat rapid cînd s-a ajuns în a doua jumătate a eşicherului.”

Poate, poate ne apropiem de momentul în care eşicherului imaginar al SF-ului a fost deja umplut cu boabe de grîu pe primele 32 de pătrăţele din cele 64 dar nu se vede nimic… încă. Dar ar trebui să fim atenţi şi să stăm cu ochii pe tabla de şah. Aşa cum a aflat şi împăratul Chinei, punctele de cotitură apar înainte să conştientizăm ceea ce se întîmplă.

Toate acestea fiind spuse vă ofer o mică frivolitate.

Premiile Nebula, în sensul definiţiei de mai sus dată pentru o Singularitate Mecanică, fac parte acum în mod oficial din era post-singularitate, şi a venit timpul schimbării spre a  reflecta tipul de „aromă” pe care aceste premii SFWA o răspîndesc.

Deşi premiile SF par să reprezinte un punct de cotitură într-o post-singularitate mecanică, mai există încă SF-ul tradiţional dat de Hugo. Va trebui să menţinem în stare de funcţionare racheta Hugo ( „trişată” în fiecare an de diverse designuri moderne, aşa cum a fost mereu din 1950 încoace, cu foarte rare excepţii), dar propun ca SFWA să remodeleze premiul Nebula, transformîndu-l într-un adevărat obiect de artă, reprezentînd un uriaş ombilic, avînd inscripţionat, pe o plăcuţă exotică, numele cîştigătorului anual, scris cu litere caligrafice, cu multe înflorituri ( SFWA va trebui să dedice luni întregi dezbaterii aprinse legate de forma plăcuţei anuale). Design-ul ombilicului anual va trebui să fie în conformitate cu criteriile etnice, sexuale, şi politice ale membrilor fracţiuni dominante în anul respectiv. Dar aceasta va fi în orice caz o treabă reală, serioasă şi importantă. Singura problemă care mă preocupă este cum vor reuşi membrii  SFWA/SFFWA să ajungă la un consens privind forma anuală a Premiului Ombilic, dacă să fie  orientat spre exterior sau spre interior, şi cum vor reflecta pliurile individuale nuanţele povestirilor cîştigătoare (Ombilic, Ombilicuţ, Buricuşor, Buricatul, etc.) Designerii vor înnebuni … şi probabil va costa din ce în ce mai mult remodelarea trofeului din anul precedent spre a obţine un nou trofeu Nebula.

Desigur, creatorul Ombilicului Nebula SFWA/SFFWA va trebui să călătorească prin toată ţara, să recolteze în fiecare an amprente autentice ale unor ombilicuri reale, spre a păstra o tentă personală ( cum nu există două ombilicuri la fel se vor diminua furturile, deci un beneficiu în plus).

Dacă însă cineva va cîştiga trofeul Ombilic pentru a doua sau a treia oară (în acelaşi an sau în anii următori), creatorul premiului va trebui neapărat să păstreze undeva toate cîştigurile anterioare, reducînd astfel cheltuielile legate de costurile călătoriei de documentare dar şi timpul de creare( astfel, trofeul va deveni din ce în ce mai ieftin în fiecare an).

La început, s-ar putea să devină un ombilic invalid, dar, cu fiecare an ce trece, va implica din ce în ce mai puţină muncă şi efort, şi va genera articole de vast interes uman in Buletinul SFWA, în mod special în numărul de primăvară dedicat special Premiilor Ombilic. Dar, în acest caz, companiile nu vor dori să investească sume uriaşe pentru publicitatea în acest număr.

Noiembrie 27, 2008

Dave Truesdale a început editarea revistei Tangent (de critică a prozei scurte SF) în anul 1993. De atunci a fost nominalizat de 4 ori la premiile Hugo şi o dată la World Fantasy Award. Timp de mai mulţi ani, începînd cu anii 90, a făcut parte din comitetul de acordare a premiilor Theodore Sturgeon Memorial Award, iar în 1998 a făcut parte din juriul premiilor World Fantasy Award. A editat Buletinul Scriitorilor de SF din America, între anii 1999-2002. Revista Tangent Online poate fi citită la adresa www.tangentonline.com

Titlul original : „Through The Singularity Glass:The Emperor’s Rice Revisited”

Traducere de Cristian Tamaș și Brîndușa Luciana Grosu

articol publicat cu acordul autorului


[1] Principiul de bază conform căruia un mecanism inteligent ar putea să creeze o copie identică cu el însuşi (sau chiar unul mai inteligent),  nu este invenţia originală din 1965 a lui Good. Deşi se referea la mecanisme inteligente, cu capacitate de autoreplicare, care ar conduce la apariţia unei inteligenţe artificiale care, la rîndul ei ar genera o Singularitate, această idee datează cel puţin din anul 1944, precedînd deci ideea lui Good despre mecanisme autoreplicatoare cu cel puţin 20 de ani. Prima oară, ideea a fost introdusă în cadrul unei piese dramatice de o jumătate de oră, scrisă de Robert A. Arthur şi David Kogan pentru programul de radio Călătorul Misterios, în episodul intitulat „Să ne ferim de ziua de mîine” şi difuzat în data de 9 aprilie 1944. În această poveste radiofonică un om de ştiinţă creează o maşină mecanică inteligentă avînd forma unei fiinţe umane. El îi pune entităţii numele de Beta ( fiind al doilea prototip după primul nereuşit denumit Alpha). Aşa cum declară ea însăşi, Beta are misiunea „de a construi oameni mecanici, indestructibili, care nu obosesc niciodată, ce vor fi de bunăvoie servitorii umanităţii şi vor soluţiona pentru oameni acele probleme pe care ei nu le pot soluţiona” (sublinierea îmi aparţine). Beta explică în continuare că „el doreşte să construiască o rasă superioară de roboţi astfel încît cel mai inteligenţi oameni să pară copii prin comparaţie cu ei”. Astfel apar germenii ideii lui Good din 1965 despre „un mecanism ultrainteligent ce ar putea crea mecanisme şi mai bune; creând astfel o explozie a inteligenţei , inteligenţa omului fiind cu mult depăşită”. Deşi  viziunile lui Good şi, respectiv, a lui Arthur & Kogan,  diferă, totuşi ideea centrală a unui mecanism super-inteligent autoreplicatoar le este comună. În concepţia lui Good, mecanismele au o anumită formă şi determină apariţia Singularităţii. Mecanismele autoreplicatoare ale lui Arthur & Kogan au forme diferite, şi determină o linie evolutivă diferită. Deci există, cel puţin ca idee, mecanisme inteligente, auto-replicatoare superioare, încă din piesa radiofonică din 1944, precedîndu-l astfel pe Good, iar elementele de teoria Singularităţii la care el face referinţă cu siguranţă nu-i aparţin, doar consecinţele ce decurg din noţiunea lui de Singularitate.

Povestitorul din drama anului 1944 ”Să ne ferim de ziua de mîine” încheie cu aceste cuvinte: „ Credeţi că undeva, în lume, un individ ciudat, care este de fapt robot, a început să construiască alţi oameni mecanici ce vor conduce lumea?” Putem presupune că azi, în 2009, există indivizi ciudaţi ascunşi pe undeva ( în laboratoare secrete, aflate la subsolurile universităţilor), lucrînd la crearea unui mecanism ce va putea, la rîndul lui, să creeze altele, mai inteligente, ce vor putea în final să conducă lumea – la fel ca în versiunea lui Good referitoare la Singularitate. Dar trebuie să le recunoaştem meritul: Robert A. Arthur şi David Kogan au fost acolo cu mult înaintea lui, într-o piesă radiofonică din anul 1944.

Şi ca o ironie finală: Robert A. Arthur şi David Kogan nu numai că şi-au regizat şi produs piesa radiofonică scrisă de ei, Călătorul Misterios, timp de mai multe episoade, dar au mai scris şi alte povestiri pentru prestigioasa revistă Weird Tales atît de apreciată de fanii genului. Care e ironia? Weird Tales nu are nimic în comun cu o revistă ştiinţifică, în schimb, povestiri cum ar fi „Să ne ferim de ziua de mîine”, au înflăcărat imaginaţia ascultătorilor de ieri, vorbind despre mecanisme auto-replicatoare inteligente, elemente care astazi fac deliciul cititorilor de hard SF.

[2] Pentru cei interesaţi să exploreze cîteva din speculaţiile despre ceea ce ar putea semnifica „transuman” într-o lume post-Singularitate, se pot consulta studii ca  Transhuman, editori by Mark L. Van Name & T. K. F. Weisskopf (Baen, hc, Feb., 2008). Printre cele unsprezece eseuri, veţi găsi semnăturile lui Wil McCarthy, David D. Levine, Dave Freer și James P. Hogan, nu toţi autorii fiind de acord că ne apropiem de acest viitor post-Singularitate generat de o Inteligenţă Artificială. Oricum, indiferent de opiniile pro sau contra posibilei apariţii a lumii-post Singularitate, eseurile te pun pe gînduri

[3] Pentru cei care doresc informaţii suplimentare despre Singularitate şi toate fascinantele sale -pozitive şi negative – implicaţii, vă recomand site-ul: www.singularityhub.com.

Un articol recent se referă la un raport privind Sumitul Singularităţii care a avut loc pe 25 octombrie 2008 la Motgomery Theatre, San Jose, California. Printre cei aproximativ 500 de participanţi au fost şi Ray Kurzweil şi Vernor Vinge.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →