Un mijloc de călătorit în timp proiectează corpul uman, sau conştiinţa, în trecut sau în viitor. Acest mijloc nu este, în mod necesar, mecanic. De fapt, primele fructificări ale ideii au folosit pentru realizarea deplasării de mijloace dintre cele mai variate. În L’an deux mille quatre cente quatre (Anul două mii patru sute patru, 1771) de Louis-Sebastien Mercier, un om adoarme, pur şi simplu, pentru a se trezi în anul 2500, în plină utopie. Acelaşi lucru se întîmplă cu Rip Van Winkle, personajul lui Washington Irving, şi cu protagonistul din A Crystal Age (Era de cristal 1887) de W. H. Huston. În secolul 19 şi la începutul secolului 20, un mijloc popular de transport în viitor era starea de „animaţie suspendată”, ilustrată în romane ca Dix mille ans dans un bloc de glace (Zece mii de ani într-un bloc de gheaţă, 1889) de Louis Boussenard, When the Sleeper Wakes (Cînd se va trezi cel care doarme, 1899) de H. G. Wells, A.D. 2000 (1890) de Alvarado Fuller, Darkness and Dawn (Bezna şi zorii, 1914) de George Allan England, The Messiah of the Cylinder (Mesia din cilindru, 1917) de Victor Rousseau şi Genus Homo (serial 1941, volum 1950) de L. Sprague de Camp şi P. Schuyler Miller. Alte mijloace au fost hipnoza (Edward Bellamy, Looking Backward — Privire retrospectivă, 1888) şi visul (Robert Graves, Seven Days in New Crete — Sapte zile în Noua Cretă, 1949); ca alternativă, protagonistul se putea pomeni transportat dintr-o epocă în alta şi în mod instantaneu (William Hope Hodgson, The Night Land — Tărîmul nopţii, 1912). În majoritatea cazurilor, scopul călăloriei era de a-i confrunta pe omul contemporan cu o situaţie utopică sau distopică, deşi, în povestirea „Enoch Soames” (1916) de Max Beerbohm, ţelul eroului (a cărui călătorie în viitor are loc în urma unui… pact cu avionul) este de a afla dacă poemele sale vor deveni celebre (nu vor deveni!). La John Taine, în The Time Stream (Torentul timpului, serial 1931, volum 1946), o „contorsionare involuntară a minţii” îi proiectează pe călători în torentul temporal; de altfel, acest roman este una dintre realele naraţiuni de la începuturile temei călătoriei în timp al cărei scop principal este meditaţia (aprofundată) asupra naturii timpului  în  sine.

Texte mai recente au făcut uz, în mod frecvent, de criotehnică, în scopul deplasării personajelor spre utopii sau distopii viitoare: Frederik Pohl, The Age of the Pussyfoot (Era   abstinenţei, i968); N. Amosov, Zapiski iz buduşciego (În-semnări din viitor, 1967); Edmond Hamilton, The Star of Life (Steaua vieţii, 1959); Mack Reynolds, Loocking Backward, from the Year 2000 (Privire retrospectivă din anul 2000, 1973); Larry Niven, A World Out of Time (O lume fără timp, 1976). O serie de romane contemporane şi-au transportat protagoniştii în viitor prin mijlocirea unor accidente cauzate de, sau în legătură cu, radiaţia nucleară (Isaac Asimov, Pebble in the Sky — O piatră pe cer, 1950), cîmpurile de stază temporală (Philipe Jose Farmer, The Stone God Awakens — Trezirea zeului de piatră, 1970), utilizarea radiotelescoapelor (James Blish, Midsummer Century — Un secol într-o vară, 1972), nefericita proximitate a unei explozii atomice (Robert A. Heinlein, Farnham’s Freehold — Moşia lui Farnham, 1964). Efectul de dilatare a timpului, în cazul călătoriilor spaţiale la viteze apropiate de cea a luminii, poate şi el proiecta oameni în viitor, aşa cum se petrec lucrurile în romane ca Return to Tomorrow (Întoarcerea în mîine, 1954) de L. Ron Hubbard, Seed of Light (Sămînţa luminii, 1959) de Edmund Cooper, Tau Zero (1970) de Poul Anderson şi The Forever War (Răz-boiul etern, 1974) de Joe Haldeman. Pe de altă parte, este posibil să se aducă − sau să se reanimeze − oameni sau fiinţe extraterestre dintr-un trecut îndepărtat, ca în World of Ptavvs (Lumea ptavvilor, 1966) de Larry Niven, al cărui extraterestru ostil se află într-un cîmp de stază temporală, sau ca în La nuit des temps (Noaptea timpului, 1968) de Rene Barjavel, unde oameni din trecut, aflaţi în stare de „animatie suspendată”, sînt treziţi la viaţă. Cazul călătoriilor din trecut în prezent este relativ rar, cu toate că există un exemplu foarte timpuriu, în „Pausodyne” (Pauzodina, 1884) de Grant Allen, unde un călător în timp, venit din secolul 18, este luat drept nebun de către oamenii secolului 19.

Călătoria în trecut este întrucîtva mai puţin lesne de explicat în mod raţional. În nuvela A Tale of the Ragged Mountains (Povestea munţilor colţuroşi, 1844) de Edgar Allan Poe, protagonistul trăieşte evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, prin intermediul unui vis în care el sălăşluieşte în corpul unui avatar. Visul este mijlocul folosit şi de Jack London, în Before Adam (Înaintea lui Adam, 1906). La William Wallace Cook, în Marooned in 1492 (Naufragiat în 1491, 1905), drogurile sînt cele care cauzează voiajul în trecut, după cum tot graţie acestora Allan Quatermain şi Lady Ragnall pot călători, mintal, spre epoci apuse, în The Ancient Allan (Vechiul Allan, 1920) şi Allan and the Ice Gods (Allan si zeii gheţu-rilor, 192.7) de H. Rider Haggard. In fine, simpla deplasare aleatorie a fost metoda întrebuinţată de Mark Twain, în A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un iancheu la curtea regelui Arthur, 1889) şi, mai tîrziu, de L. Sprague de Camp, în Lest Darkness Fall (De nu s-ar lăsa noaptea, 1941) şi de Robin Carson, în Pawn of Time (Pionul  timpului, 1957).

Importanţa nuvelei lui H. G. Wells, The Time Machine (Masina timpului, 1895),   în   acest   context,  a constat în faptul că a conferit călătorului în timp mobilitate şi controlul propriilor acţiuni. Wells a mai efectuat un „salt” de imaginaţie, ducîndu-şi călătorul în viitorul îndepărtat, pentru a asista la sfîrşitul lumii, într-un episod ale cărui ecouri se regăsesc cu claritate în povestiri aparţinînd science fiction-ului ca The World of the Red Sun (Lumea soarelui rosu, 1931) de Clifford D. Simak şi, cu un considerabil efect ironic, When We Went to See the End of the World (Să mergem să vedem „The End of the World”, 1972) de Robert Silverberg. Maşina timpului, invenţia lui Wells, a evoluţionat naraţiunile de călătorie în timp, oferind voiajorului posibilitatea de a se deplasa spre alte ere în mod selectiv şi cu un scop bine determinat. Este surprinzător faptul că ideea nu a fost exploatată în mod intensiv de alţi autori, înaintea aparitiei revistelor specializate în SF. Ray Cummings a fost unul dintre cei dintîi scriitori ai vremii sale tentat să trateze cu regularitate noţiuni legate de călătoria în timp, în romane ca The Man Who Masterd Time (Omul care a subjugat timpul, 1927), The Shadow Girl (Fata din umbră, 1929) şi The Exile of Time (Exilatul timpului, 1931).

Tot Wells, în The New Accelerator (Noul accelerator, 1901), a deschis drumul pentru genul de povestire în care timpul subiectiv al individului este puternic accelerat, în aşa fel încît lumea înconjurătoare pare încremenită. Printre variantele notabile de mai tîrziu sînt de menţionat All the Time in the World (Tot timpul din lume, 1952) de Arthur C. Clarke şi The Girl, the Gold Watch and Everything (Fata, ceasul de aur si toate celelalte, 1962) de John D. MacDonald. Eric Frank Russell, în The Waitabits (Întîrziaţii, 1955), creează o specie extraterestră cu un ritm al timpului subiectiv foarte lent în comparaţie cu al omului. Traveller’s Rest (Odihna călătorului, 1965) de David I. Masson descrie o lume divizată în zone cu timp subiectiv diferit. De altfel, operele care tratează despre percepţia timpului sînt foarte numeroase. Printre ele se situează şi cele în care are loc o reversie a timpului, ca în Mr. F. Is Mr. F.(Dl. F e dl. F, 1961) de J.G. Ballard, Cryptozoic! (Criptozoic!, 1967) de Brian W. Aldiss şi Counter-Clock World (O lume în contratimp, 1967) de Philip K. Dick. Aldiss este şi autorul povestirii Man in His Time (Toate la timpul lor, 1965), în care intelectul personajului principal există cu 3,3077  minute în viitor. Speculaţiile legate de natura timpului apar în mod frecvent în opera lui Ballard, în texte ca The Garden of Time (Grădina timpului, 1962), The Voices of Time (Vocile timpului, 1960), The Crystal World (Lumea de cristal, 1966). În romanul lui Dick, Ubik (1969), timpul regresează în jurul protagonistului. De fapt, există un mare număr de proze scurte şi romane, în care structura timpului se descompune, în felurite chipuri, printre cele mai interesante numărîndu-se I’m Scared (Mi-e frică, 1951) de Jack Finney, October the First Is Too Late (Întîi octombrie se lasă asteptat, 1966) de Fred Hoyle, What We Learned from This Morning’s Newspaper (Ce-am aflat din ziarul de azi-dimineaţă, 1972) de Robert Silverberg, Time Storm (Furtuna timpului, 1977) de Gordon R. Dickson. În The Man Who Walked Home (Întoarcerea acasă, 1972), James Tiptree jr. inversează tema standard a percepţiei temporale, relatînd povestea suferinţelor unui călător în timp, văzută cu ochii unor oameni obişnuiţi, care îl observă pe parcursul mai multor secole de timp  normal.

În momentul de faţă, operele care au ca pretext maşina timpului sînt foarte multe şi foarte variate. O mare parte din ele includ elemente de paradox temporal, prilejurile pe care le oferă călătoria în timp pentru a da peste cap principiul cauzalităţii fiind aproape irezistibile. Pe de altă parte însă, există destul de puţine texte care încearcă să trateze cu seriozitate problemele practice cu care ar putea fi confruntat un călător în timp. Eseul lui L. Sprague de Camp, Language for Time Travellers (Limbaj pentru uzul călătorilor în timp, 1938), a indicat cîteva dintre problemele lingvistice, care, ulterior, au fost tratate în povestiri ca Barrier (Bariera, 1942) de Anthony Boucher şi A Two-Timer (Omul în doi timpi, 1966) de David I. Masson. Presupunerea că omul modern ar fi cu mult superior oamenilor din epoci mai vechi şi că el ar fi capabil să aducă schimbări revoluţionare este pusă în discuţie de Poul Anderson, în The Man Who Came Early (Omul care-a venit prea devreme, 1956), şi de Theodore L. Thomas, în The Doctor (Doctorul, 1967).

Amplele epopei ale unor bătălii şi aventuri în timp − echivalentul temporal al space-operei − se bazează adesea pe paradox. O Poliţie a Timpului devine necesară pentru mentinerea unui statu quo istoric. În această categorie se încadrează romane ca The Legion of Time   (Legiunea timpului, serial 1938, volum 1952) de Jack Williamson, Flight Into Yesterday (Refugiu în ziua de ieri, 1949) de Charles L. Harness, The End of Eternity (Sfîrşitul eternităţii, 1955) de Isaac Asimov, The Corridors of Time (Coridoarele timpului, 1965) de Poul Anderson, Les seigneurs de la guerre (Seniorii războiului, 1971) de Gerard Klein, Dinosaur Beach (Plaja dinozaurilor, 1971) de Keith Laumer.

Dintr-un alt punct de vedere, prozele moderne, avînd drept temă maşina timpului, s-ar putea clasifica în trei categorii generale: naraţiuni despre călătorii din prezentul apropiat în viitor; din prezentul apropiat în trecut; din viitor în prezentul apropiat. Prima categorie este cea mai puţin comună, cronica rămînînd în continuare un mijloc uzual şi relativ plauzibil de realizare, a unui asemenea voiaj. În The Year of the Quiet Sun (Anul soarelui liniştit, 1970), Wilson Tucker descrie în mod realist un proiect menit să trimită un om în viitorul apropiat. First Through Time (Primul în timp, 1962) de Rex Gordon are  la bază o idee similară.

Istorisirile care aduc oameni sau obiecte artificiale din viitor în prezent sînt, în general, salutare, căci arată cît de limitate sînt cunoştinţele noastre despre univers, cît de primitivi am putea apărea pentru urmaşii noştri. Povestirea The Twonky (Maşinăria, 1942), scrisă de Henry Kuttner sub pseudonimul Lewis Padgett. În care un inginer din viitor este adus pentru puţin timp în prezent (printr-o „protuberanţă temporală”) şi care, pe durata scurtei sale şederi, construieşte o maşină (un „twonky”) ce are un efect devastator asupra încrezătorilor ei utilizatori, a devenit modelul multor texte ulterioare. Child’s Play (Joc de copil, 1947) de William Tenn, The Little Black Bag (Geanta neagră, 1950) de C.M. Kornbluth şi Something for Nothing (Ceva, pe nimic, 1954) de Robert Sheckley au drept subiect întrebuinţarea eronată de către protagonişti a unor obiecte create de tehnologia viitorului şi deplasate din greşeală în timp. În Vintage Season (Anotimpul culesului, 1946), C. L Moore aduce din viitor turişti amatori de senzaţional, pentru a asista la declanşarea unei epidemii dezastruoase. Eroii seriei Dancers at the End of Time (Dansatorii de la capătul timpului) de Michael Moorcock sînt obsedaţi de călătoria în timp, deoarece, deşi atotputernici, au uitat semnificaţia morţii. Unul din ei se întoarce în timp pentru a redescoperi „etica”, pînă şi aceasta reprezentînd o senzaţie nouă. Turişti sau excursionişti din viitor apar şi în Photojournalist (Fororeporterul, 1965) de Mack Reynolds, Pawley’s Peepholes (Indiscreţiile lui Pawley, 1951) de John Wyndham şi The Productions of Time (Producţiile timpului, 1967) de John Brunner. La Robert Silverberg, în The Masks of Time (Măştile timpului, 1968), un vizitator dintr-o eră viitoare precipită evenimentele sfîrsitului de mileniu. În sfîrşit, Hobson’s Choice (Opţiunea lui Hobson, 1952) de Alfred Bester sau Some Lapse of Time (O bucată de timp, 1963) şi Quicksand (Nisipuri mişcătoare, 1967) de John Brunner introduc călători în timp, care se refugiază dintr-un viitor sumbru.

Silverberg, în The Time Hoppers (Lăcustele timpului, 1967), prezintă un scenariu asemănător, din perspectiva viitorului, adăugînd însă ingredientul cunoaşterii şi exploatării paradoxului. Posibilitatea paradoxului este aproape omniprezentă în istorisirile de călătorie din prezent în trecut, dat fiind că schimbările introduse în trecut se vor manifesta în prezent, în vreme ce schimbările introduse în prezent nu se vor putea manifesta decît în viitor şi, implicit, nu vor mai avea acelaşi impact, întrucît vor fi schimbări în ceea ce nu s-a întîmplat încă. De obicei, principalele motive de explorare a trecutului sînt turismul sau întîlnirile cu personalităţi istorice. În cadrul primei categorii, voiajele în lumea preistorică s-au bucurat întotdeauna de o deosebită popularitate, mai ales atunci cînd au pus faţă în faţă om şi dinozaur. A Sound of Thunder (Detunătura, 1952) de Ray Bradbury, A Gun for Dinosaur (O armă pentru dinozauri, 1956) de L. Sprague de Camp şi Poor Little Warrior! (Sărman războinic!, 1958) de Brian W. Aldiss sînt tipice în acest sens, în timp ce povestirea lui Clifford D. Simak, Small Deer (Micul cerb, 1965), oferă o explicaţie inedită subitei dispariţii a dinozaurilor (sînt răpiţi de nişte extratereştri) prin mijlocirea unui călător în timp. Acţiunea romanului Hawksbill Station (Staţiunea Hawksbill, 1968) de Robert Silverberg se petrece într-un trecut şi mai îndepărtat, transformat în colonie penitenciară. Tot Silverberg, în Up the Line (În susul liniei, 1969), combină turismul cu paradoxuri temporale dintre cele mai întortocheate. Figuri istorice, care apar în asemenea istorisiri, sînt Leonardo da Vinci (Manly Wade Wellman, Twice in Time — Dublă incursiune în timp, 1940; Kit Reed, Mister Da V. — Domnul Da V.—, 1962), Byron şi soţii Shelley (Brian W. Aldiss, Frankenstein Unbound — Frankenstein eliberat, 1973), Abraham Lincoln (Wilson Tucker, The Lincoln Hunters — Vînătorii lui Lincoln, 1957).

Maşini de privit sau de ascultat trecutul apar în The Dead Past (Trecutul mort, 1956) de Isaac Asimov şi E for Effort (E de la efort, 1947) de T.L. Sherred. În povestirea lui Sherred, maşina de privit este utilizată pentru înregistrarea de filme artistice. O variantă a aceleiaşi idei o întîlnim şi la Harrison, în The Technicolor Time Machine (Maşina timpului — versiune tehnicolor, 1967), unde se toarnă filme, istorice în trecut, pe viu. În plus, romanul lui Harrison este şi una din numeroasele opere care exploatează călătoria în timp pentru efecte umoristice. Umorul este prezent şi în Up the Line al lui Silverberg şi în Something for Everything de Sheckley, deja menţionate. Altele, în acelaşi gen, sînt Timescoop (Timpul senzaţional, 1969) de John Brunner, The Great Time Machine Hoax (Marea escrocherie cu maşina timpului, 1964) de Keith Laumer şi Who Goes Here? (Cine-i aici?, 1970) de Bob Shaw.

Tema paradoxului temporal, despre care am pomenit în treacăt, este o subdiviziune a temei călătoriei în timp, izvorîtă din aparenta (reală?) imposibilitate de a pune de acord voiajul în timp cu principiul cauzalităţii. Dacă se poate călători în timp, înseamnă că există şi posibilitatea ca efectul să genereze cauza. Unul dintre primele exemple ale acestui gen de dificultate, dacă nu chiar cel dintîi, este romanul lui F. Anstey, The Time Bargain (Tranzacţia timpului, 1891). Majoritatea operelor de călătorie în timp ori ignorează sau eludează problema, utilizînd Poliţia Timpului sau alte procedee de dejucare a situaţiilor paradoxale, ori susţin că asemenea situaţii nu există pentru că, pur şi simplu, ele nu apar.

Istorisirea de prevenire-a-paradoxului reprezintă un aspect interesant al povestirii de paradox, prin aceea că recunoaşte posibilitatea paradoxului, dar îl rezolvă, în loc să-l exploateze. Un excelent exemplu este povestirea The Men Who Murdered Mohammed (Ucigaşii lui Mahomed, 1958) de Alfred Bester, care sugerează că toţi oamenii au un continuum personal, „ca milioane de spaghete”, astfel încît un călător în timp poate să răvăşească în voie propriu-i trecut, fără a afecta pe nimeni altcineva. Tot ce realizează este să-şi elimine propriul continuum. La Poul Anderson, în nuvelele din culegerile Guardians of Time (Paznicii timpului, 1960) şi Time Patrolman (Poliţiştii timpului, 1983), Patrula Timpului trece prin tot felul de aventuri, pentru a evita paradoxul. Mai multe romane de Barrington J. Bayley, dar în special The Fall of Chronopolis (Căderea Cronopolisului, 1974), au la baza conflictului încercarea de a menţine o realitate stabilă, în faţa unor forţe ostile care manipulează timpul.

Cea mai simplă formă de paradox temporal este bucla închisă. De pildă: un om găseşte planurile pentru o maşină a timpului, o construieşte, călătoreşte   în   viitor, studiază maşina, îi execută planurile şi le trimite lui însuşi, în trecut. Ceva este creat din nimic. Un exemplu clasic este povestirea lui P. Schuyler Miller, As Never Was (A fost odată ca niciodată, 1944), în care un obiect straniu, un cuţit dintr-un material neidentificabil, este descoperit, analizat (fără succes), expus într-un muzeu şi, în cele din urmă, transferat înapoi în timp, pentru a fi descoperit. Povestirea are şi un substrat metafizic, cuţitul fiind supus unei uşoare modificări în cursul acestui proces, deoarece a fost zgîriat cu ocazia tentativei de analizare. O povestire circulară asemănătoare este The Gadget Had a Ghost (Maşina bîntuită, 1952) de Muray Leinster, în care descoperirea într-o carte veche a unui mesaj scris de mîna protagonistului generează o înlănţuire de evenimente ce vor duce, în final, la scrierea mesajului. În Compounded Interest (Dobîndă cumulativă, 1956) de Mack Reynolds, un om călătoreşte în trecut pentru a investi cîţiva bănuţi, care, acumulînd dobînzi de-a lungul secolelor, devin uriaşa avere de care el are nevoie pentru a construi o maşină a timpului şi a o trimite în trecut pentru efectuarea  investiţiei.

Cealaltă formă comună de paradox temporal este aceea în care trecutul este schimbat, iar consecinţa este apariţia unor modificări în prezent. Aceasta este o „rudă” apropiată a naraţiunii de univers paralel, care înfăţişează un prezent unde asemenea modificări au avut loc. Exemplul clasic este A Sound of Thunder de Ray Bradbury, menţionată mai sus, în care actul aparent minor al uciderii unui fluture din mezozoic se soldează cu o serie de schimbări subtile în prezent, schimbări observate cu groază de protagonistul reîntors în epoca din care plecase. Dificultăţile perceperii unor astfel de schimbări sînt ilustrate, cu umor, de William Tenn, în Brooklyn Project (Proiectele Brooklyn, 1948), unde o serie succesivă de transformări profunde ale prezentului rămîn neobservate, întrucît atît personajele, cît şi amintirile lor sînt supuse transformării. Lest Darkness Pall şi Aristotle and the Gun (Aristotel şi pistolul, 1958) de L. Sprague de Camp prezintă situaţii în care evenimente istorice cunoscute nouă sînt în mod deliberat modificate de călători în timp. Dimpotrivă, la Ward Moore, în Bring the Jubilee (Trăiască Jubileul, 1953), o imixtiune similară distruge o lume paralelă în care statele Confederaţiei au cîştigat Războiul de secesiune, dînd naştere lumii noastre de astăzi. Cea mai impetuoasă operă de acest gen este romanul lui Jack Williamson, The Legion of Time, în care lumi paralele viitoare incompatibile se războiesc prin timp, pentru a influenţa evenimentele ce ar putea duce la existenţa numai a uneia dintre ele. Alte aventuri avînd la bază paradoxul temporal sînt Flight Into Yesterday de Charles L. Harness, ciclul Change War (Războiul modificărilor), din care face parte The Big Time (Marele joc al timpului, 1961), de Fritz Leiber,   The   End  of  Eternity de Isaac Asimov, Millenium (Mileniu, 1983) de John Varley. Romanul lui Wilson Tucker, The Lincoln Hunters, sugerează că paradoxul existenţei simultane în timp a două variante ale aceluiaşi individ ar cauza, în mod inevitabil, disparitia uneia dintre ele. Premisa conferă romanului o remarcabilă tensiune a conflictului. Forma exemplară a povestirii de paradox temporal este cea care se bazează pe bucla închisă, dar o complică. Există două tratări clasice, ambele aparţinîndu-i lui Robert A. Heinlein: By His Bootstraps (Cu propriile-i forţe, 1941) şi All You Zombies (Voi, zombii, 1959). Prima povestire prezintă o situaţie în care un om e transportat în viitor prin intermediul unei serii de evenimente, generate şi dirijate de el însuşi într-un moment ulterior, dar transformînd situaţia, care este relativ simplă, într-un ghern încîlcit de complicaţii. În cea de-a doua se produc evenimente în urma cărora o persoană ajunge să devină propriul ei părinte − o imposibilitate genetică, dacă ar fi vorba de numai unul din părinţi, dar care devine realizabilă din punct de vedere practic graţie unei strategice schimbări de sex, în aşa fel încît protagonistul devine şi mama şi tatăl lui (sau ei!). Dintre scriitorii de mai tîrziu, Robert Silverberg a utilizat cu cea mai mare regularitate situaţiile de paradox temporal. Romanul său mai vechi, Stepsons of Terra (Fii vitregi ai Terrei, 1958), constituie o abordare oarecum primitivă; în schimb, Up the Line este o farsă inteligentă şi ingenioasă, bazată pe inepţiile unor curieri ai Timpului, în timp ce Many Mansions (O mulţime de case, 1973) combină cu dibăcie realitate şi fantastic, relatînd despre o căsnicie în care soţii nu se mai înţeleg şi încearcă să scape unul de altul călătorind în trecut pentru a-şi elimina reciproc strămoşii. David Gerrold, în The Man Who Folded Himself (Omul pliant, 1973), încearcă să realizeze recordul absolut al tratării temei paradoxului temporal, introducînd toate variantele ilustrate anterior şi multiplicîndu-le la nesfîrşit.

Naraţiunea de paradox temporal ocupă o nişă foarte specializată în cadrul temelor SF. Atracţia pe care o exercită se bazează pe ingeniozitatea cu care diferiţii autori sînt capabili să elaboreze noi variante, în limitele legilor ei destul de severe. Din această privinţă, ar putea fi considerată ca echivalentul SF al naratiunii poliţiste pe tema camerei ferecate. Multe texte de paradox temporal aspiră la statutul de ilustraţie mai accesibilă a străvechii dezbateri filozofice cu privire la determinism şi libertate de voinţă, dar, în general, ele rămîn de apreciat mai degrabă pentru rafinamentul lor intelectual, decît pentru profunzimea filozofică a ideilor.

Traducere şi adaptare de Ion Doru Brana din The Encyclopedia of Science Fiction – 1979, Peter Nicholls, John Clute, Brian Stableford

Fragment apărut în Almanahul Anticipaţia 1987 şi reprodus aici cu acordul traducătorului

Mulţumim colegilor de la cpsf.info pentru ajutor