Literatura SF a oscilat întotdeauna între credibilitate şi veridicitate. Dar credibilitatea oferă – din punct de vedere literar – o capacitate mai mare de exprimare, iar dacă un autor doreşte ca textele sale să fie mai mult decât o formă artistică de ştiinţă popularizată, va sacrifica în mod deliberat veridicitatea şi se va mulţumi ca textele sale să fie doar credibile.

De fapt, problema nu constă în opţiunea autorului, ci în ce aşteaptă cititorul de la un text SF.

Vom descoperi – fără urmă de uimire – că cititorul SF aşteaptă idei îndrăzneţe, intrigă atrăgătoare şi personaje care să inspire simpatie. Nu consideră decât rareori că literatura SF este o literatură de instruire (excepţie fac romanele lui Jules Verne, destinate copiilor şi care îşi propun în mod programatic să instruiască) şi, ca atare, acceptă teorii care au doar aparenţa ştiinţei, care dau un aer de credibilitate poveştii, dar care nu sunt demonstrate ştiinţific (sau despre care se ştie că nu pot fi adevărate, din punct de vedere ştiinţific). Nave cosmice cu viteze supraluminice, găuri de viermi folosite pentru trecerea dintr-o galaxie în alta, călătorii în timp, teleportare şi multe alte lucruri au devenit elemente indispensabile ale unui text SF pentru că au ajuns să fie credibile într-un asemenea text datorită unor convenţii acceptate sui generis de către cititori.

Fundaţia lui Asimov se bazează pe ideea că istoria se supune unor legi care pot fi cunoscute – iar cine cunoaşte bine aceste legi poate să prevadă desfăşurarea fenomenelor istorice. Evident, aceste legi nu au fost descoperite, dar eu, care sunt pasionat de istorie, cred că asemenea legi există (chiar dacă nu au fost descoperite încă). Ca atare, pentru mine şi alţii ca mine, un text care se bazează pe existenţa unor asemenea legi este credibil.

De fapt, lucrurile au evoluat astfel în literatura SF, încât autorii se străduiesc să inventeze lucruri credibile în lumea născocită de ei. Sau să prezinte lucrurile astfel, încât să pară credibile.

Ca să mă fac înţeles mai bine, vom analiza un caz concret: O şansă din 10 la puterea a şaisprezecea, de James Patrick Kelly. Ca să evităm orice nelămurire, vă voi spune de la bun început că povestea mi-a plăcut foarte mult şi că sunt un admirator al lui Kelly. Pe lângă faptul că scrie foarte frumos, acest autor îndeplineşte o condiţie care este – conform unei anumite definiţii – fundamentală pentru un text SF. Definiţia respectivă susţine că un text SF este un text în intriga căruia există o idee ştiinţifică, iar eliminarea acelei idei din text ar face ca textul să nu mai aibă nici o logică. Adică o adaptare într-un mediu SF a poveştii lui Romeo şi Julieta nu poate fi SF decât dacă Julieta e alcătuită din antimaterie (de exemplu), iar dacă cei doi eroi se sărută, explodează toată planeta…

Să revenim la povestea lui Kelly. Autorul foloseşte o serie de elemente veridice: teama de un conflict nuclear din anii şaizeci, criza rachetelor din Cuba, o familie care are un adăpost antiatomic, un copil care citeşte reviste SF şi, ca atare, e dispus să accepte ideea unui călător din viitor, o mamă beţivă, etc.

De aici încolo, autorul trece la folosirea de elemente credibile: ideea declanşării unui război mondial care ar schimba în mod pozitiv viitorul lumii, declanşarea acestui război prin asasinarea lui Adlai Stevenson.

Elementele respective sunt credibile, autorul le prezintă astfel încât cititorul crede că ar putea să fie adevărate.

Dar sunt ele veridice?

A afirma la sfârşitul anilor nouăzeci că un război mondial în anii şaizeci ar fi fost folositor omenirii pare cel puţin ciudat, pentru că în acel moment ştiam cu toţii că orânduirea comunistă se prăbuşise în majoritatea ţărilor, fără ca pentru asta să fi fost nevoie de un conflict mondial catastrofal.

Asasinarea lui Adlai Stevenson cu puţin înainte de a prezenta Adunării ONU dovezile că URSS adusese rachete în Cuba ar fi declanşat războiul mondial?

Daţi-mi voie să mă îndoiesc.

Chiar dacă asasinatul ar fi fost săvârşit de un agent KGB ce putea fi identificat ca atare, războiul n-ar fi fost declanşat (cu atât mai puţin în cazul în care ucigaşul era un copil zăpăcit, fugit de acasă şi care ar fi povestit despre un robot venit din  viitor). Criza rachetelor a fost rezolvată prin tratative secrete, în care cele două părţi s-au şantajat şi s-au ameninţat reciproc. Nici una dintre părţi nu dorea cu adevărat războiul, iar opinia publică era îngrozită de ideea unui război nuclear. Singurul caz în care un război a fost declanşat de un asasinat este Primul Război Mondial. Dar acum toată lumea ştie că uciderea arhiducelui Ferdinand a fost doar un pretext şi că motivele conflictului erau altele.

Adlai Stevenson, om politic important, care a candidat de trei ori la preşedenţie şi care în momentul crizei era ambasadorul SUA la ONU, nu reprezenta un idol al americanilor – aşa cum era preşedintele Kennedy, care a fost ucis de un tip ce fugise în URSS şi se întorsese de acolo însurat cu o rusoaică. Aşa că din moment ce moartea celui de-al doilea n-a dus la un conflict internaţional, mă îndoiesc că moartea primului ar fi declanşat războiul mondial.

Dar aceste argumente – convingătoare, după opinia mea – nu reduc credibilitatea textului lui Kelly. Da, textul lui Kelly nu este veridic, din punct de vedere istoric este chiar greşit, dar talentul autorului, modul în care acesta îşi prezintă povestea şi aşteptările cititorilor (care nu se vor apuca să verifice, cu cartea de istorie în mână, dacă lucrurile puteau s-o ia în direcţia propusă de autor) fac ca povestea să fie acceptată, să fie credibilă.

Asta voiam, de fapt, să vă spun: că pentru  cititorul obişnuit e mai important ca textul să fie credibil, decât veridic.

Liviu Radu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →