Am întârziat puțin relatările de la ultima ședință a cenaclului fiindcă abia acum ne-am mai revenit din teroarea celor petrecute acolo. Și dacă veți găsi ici-colo, prin text, câte o literă strâmbă este din cauză că mâna tremură pe tastatură…

Se însera… În aerul încins, deformând siluetele și realitatea, umbrele sinistre ale Observatorului Astronomic se prelungeau pe trotuare și zidurile caselor, înghițindu-i de vii pe nefericiții trecători care făcuseră imprudența să rămână afară după asfințit. Am întrebat unde se ține cenaclul ProspectArt, iar oamenii au luat-o la fugă din preajma mea, cu părul vâlvoi și ochii ieșiți din orbite, repetând înspăimântați, în vreme ce-și pipăiau, la brâu, țărușii de lemn și funiile de usturoi din dotare: „ProspectArt… ProspectArt…”

În adâncurile tenebroase ale Observatorului, contele Kvala, cunoscut și sub pseudonimul Marian Truță, a dat citire, cu glas monoton, egal, incantațiilor mascate sub forma unor fragmente din nuvela proprie intitulată „Cumania 2010”. În sală era un zăduf înfiorător… Ascultătorii leșinau pe rând, conform unui tabel alcătuit de președintele Tamaș, și își reveneau pentru a se resuscita unii pe ceilalți, în mod organizat. Kvala a ridicat glasul, pentru a acoperi zgomotul zecilor de obiecte folosite ca evantaie: reviste, texte de-ale autorilor, pălării, tablouri, scaune…

La sfârșitul lecturii, cronica veselă a unei Românii socialiste din viitorul multilateral dezvoltat, publicul se împărțise deja în două tabere: aceia care trăiseră bună parte din cele descrise de Marian și cei care n-au avut norocul și plăcerea de a face, bunăoară, o coadă de 200 de persoane la lapte. Tamaș a înfierat normalitatea răului, Cristian M. Teodorescu s-a dat la autor reproșându-i monotonia acțiunii, iar un anume D. Ungureanu a încercat să traseze două direcții posibile ale nuvelei, dar, ca de obicei, s-a încâlcit în propriile idei, de nici naiba nu l-a mai descurcat până la sfârșitul ședinței…

Temperatura crescuse și mai mult, stârnind de prin ungherele Observatorului lilieci și cucuvele de pe vremea amiralului. Amiralul însuși a trecut pe-acolo sub formă de plasmă cețoasă, curios să vadă cine face gălăgie în propria lui casă și s-a dus să termine o povestioară sefe pe care o începuse acum câteva decenii de bântuire. Cenacliștii se întrebau dacă e doar canicula, sau nu cumva, în adâncurile edificiului, niscaiva slujitori diabolici întețeau focul sub cazanele cu smoală în care urmau să dea în clocot autorii criticați.

A citit Silvana Șorop povestirea sa „Cum e la război”. Și, drept să spun, s-a potrivit numai bine cu ambianța, căci era vorba despre un câmp de bătălie, sumedenie de leșuri, săbii, armuri, războinici loviți la cap. Textul în sine n-ar fi dus lipsă nici de atmosferă, nici de ritm, dar i s-au reproșat desigur, când haita condusă de (mai e nevoie să precizăm?) Cristi Lăzărescu s-a dezlănțuit, împresurând-o pe autoare, abundența de stângăcii stilistice, reparabile în timp, o dată cu exercițiul scrisului pe rupte. Iar Silvana a luat act cu demnitate, propunându-și în gând ca în doi-trei ani să-i umilească pe toți cei de față prin câștigarea premiului Nebula cu un roman extraordinar. A fost o ambianță de lucru și chiar acel D. Ungureanu, care între timp reușise să-și elibereze o mână și-un picior din ghemul de idei în care se încurcase la intervenția precedentă, a mai bălmăjit ceva despre necesitatea ca tinerii să fure, prin lectură, micile trucuri, șiretlicuri și șmecherii ale autorilor celebri.

În fine, când nimeni nu mai spera să părăsească Observatorul fără să se coacă de-a binelea, Cristi Tamaș a încheiat infernala, incendiara reuniune, lecturând o traducere a povestirii „Puneti o întrebare stupidă”, după Robert Sheckley, și le-a indicat cenacliștilor ieșirea, pronunțând, cu glas tremurat de martir, memorabilele vorbe „Scape cine poate!”. Iar sefiștii au pornit în galopul cailor spre undele răcoroase ale legendarelor fluvii de bere…

 

Danut Ungureanu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →