Societatea Română  de Science Fiction şi Fantasy vă invită în ziua de vineri 14 Mai 2010, de la ora 17.00, la evenimentul cultural ”Ion Hobana – omul şi opera. O viaţă dedicată SF-ului românesc”

La eveniment vor participa în calitate de invitaţi de onoare: domnul Ion Hobana, domnul Horia Gârbea, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi domnul Cornel Secu. Evenimentul va avea loc la Centrul cultural Calderon Str. J.L. Calderon nr.39, sector 1. În cadrul aceluaşi eveniment, domnul Ion Hobana, binecunoscutul autor, critic literar şi teoretician al literaturii de anticipaţie, îşi va lansa volumul „Timp pentru dragoste” apărut la Editura Bastion (Timişoara) cu o prezentare a domnului Horia Gârbea.

Evenimentul cultural organizat de către SRSFF împreună cu Centrul Cultural Calderon va avea următorul program:

  • Dănuţ Ungureanu, preşedintele SRSFF: prezentarea evenimentului şi a invitaţilor
  • Cristian Tamaş, preşedintele Cenaclului ProspectArt: ”Ion Hobana – omul şi opera. O viaţă dedicată SF-ului românesc”
  • Horia Gârbea, preşedintele ASB: prezentarea volumului ”Timp pentru dragoste”
  • Ion Hobana : “Gînduri la o întîlnire cu prietenii” – discuţie cu participanţii
  • Sesiune de autografe

La eveniment vor fi prezenţi artişti, scriitori, traducători, fani, ziarişti şi membri ai Centrului Calderon.

Prin bunăvoinţa domnilor Mircea Opriţă şi Cornel Secu vă oferim prefaţa volumului Timp pentru dragoste, volum care va fi lansat, aşa cum am spus, în cadrul acestui eveniment.

“Dacă SF-ul românesc îşi poate revendica, precum în desfăşurările diacronice din alte arii ale genului, un număr de scriitori „clasici”, Ion Hobana – alături de Adrian Rogoz şi Vladimir Colin – se numără printre aceştia. Clasicismul la care mă refer are în vedere mai multe aspecte. Primul dintre ele ţine, evident, de prezenţa extrem de activă a autorului într-un anume moment al evoluţiei anticipaţiei noastre: moment oarecum auroral şi „eroic”, concretizat printr-un set de reuşite certe ale creaţiei SF şi totodată prin constituirea unui corpus de reguli proprii prin care această creaţie să poată fi recunoscută şi deosebită în ansamblul producţiilor literare. Clasicismul pomenit aici nu se suprapune pe „vârsta de aur” a anticipaţiei româneşti, noţiune metaforică introdusă la noi de Hobana însuşi, printr-o antologie unde apar grupate povestiri mai vechi, anterioare celui de-al doilea război mondial, majoritatea însă fără conştiinţa de a aparţine SF-ului. Toate acelea sunt un fel de science fiction by gas light, ca să folosesc titlul unei alte antologii de gen, americane, unde îşi puteau găsi loc producţiile iniţiale, de dinainte de apariţia denumirii science-fiction şi a sentimentului că anticipaţiile reprezintă un tip de ficţiune bazat pe anume idei, pe teme şi personaje proprii, distincte de cele aparţinătoare curentelor realist şi fantastic.

În România, o asemenea conştiinţă SF a apărut în anii ’50-’60 din secolul trecut, odată cu Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” şi cu dezbaterile lansate în jurul ei în presa timpului. Pe lângă Rogoz, poate cel mai preocupat de imaginea genului în fotografiile epocii, ca redactor al amintitei publicaţii, au participat la acele dezbateri alţi câţiva autori interesaţi, I. M. Ştefan, Max Solomon, Ovidiu Râureanu şi cel pe care mă bucur să-l pot reîntâlni acum. Opiniile mai multora au rămas la nivelul unor simple păreri, aproximări subiective şi nu de puţine ori pătimaşe, din care nici definiţia genului, nici natura complexă a conţinutului său posibil (ulterior chiar „demonstrat” în practica scrisului) nu aveau cine ştie cât de câştigat. Ion Hobana, în schimb, s-a dovedit de la început – şi cu atât mai mult pe parcursul altor intervenţii publice – un comentator temeinic, critic ferm şi redutabil, ajungând treptat la profesionalitatea teoreticianului doct, cu o largă cuprindere a problemelor anticipaţiei şi o remarcabilă cunoaştere a SF-ului din aria internaţională a genului. În plus, coordonatei sincronice a domeniului i-a fost adăugată percepţia şi explorarea unei coordonate istorice, autorul având constanta convingere că SF-ul nu este un produs apărut peste noapte, din capriciul sau din voinţa cuiva anume, ci s-a dezvoltat în timp, pe rădăcini europene şi americane, ba chiar şi pe mai firave rădăcini româneşti.

În scurt timp, Ion Hobana a devenit o autoritate ascultată şi respectată în exegeza anticipaţiei. Se poate spune că în a doua jumătate a secolului XX n-a existat manifestare publică a genului la noi, masă rotundă, anchetă de revistă, numere speciale în diverse publicaţii literare, colocviu important, fără participarea şi contribuţia sa profesionistă. Această contribuţie a avut iniţial în vedere şi un aspect practic, de organizare şi coordonare a creaţiei SF de la noi, judecând după rolul redactorului (la un moment dat şef de redacţie) de la Editura Tineretului în constituirea, apoi în dezvoltarea unei colecţii editoriale de anticipaţie românească şi străină: cea ştiută de cunoscători drept „colecţia triunghiului” şi ulterior transformată, la Editura Albatros, în „Fantastic Club”. Să mai adaug şi diligenţele depuse de Hobana ulterior, în calitate de secretar al Uniunii Scriitorilor, pentru ancorarea anticipaţiei româneşti în contextul internaţional al vremii. Dincolo, însă, de acest aspect practic, legat prin forţa lucrurilor de conjunctural şi oarecum de efemer, se cuvine subliniată îndeosebi contribuţia teoretică a autorului, fiindcă aici, la acest nivel, se simţea în anii aceia nevoia unui spirit ordonator şi coordonator. Un spirit menit să ne transfere anticipaţia, de sub presiunea stângacelor ei aproximări şi inspiraţii de moment, într-un perimetru propriu, căruia să i se propună „specificul” şi să i se exploreze limitele generice. O linie clasică e descifrabilă şi în tratarea sistematică a unor asemenea chestiuni teoretice. Unor ipoteze fanteziste, fie şi spectaculoase, precum ideea de a trimite SF-ul spre nişte origini presupuse a fi în Antichitatea greco-latină, Ion Hobana le-a preferat argumente găsite la E. A. Poe şi la Coleridge, precum şi referinţele la scrieri ferme (Verne şi Wells), dinspre care considera că se poate ajunge firesc în universul creaţiilor de vârf din SF-ul contemporan. Spaţiul, timpul, limitele fanteziei, condiţia avertizatoare a genului şi alte asemenea noţiuni fundamentale vor reprezenta osatura teoriei sale, motive pe seama cărora se vor dezvolta şi studiile de istorie literară ale autorului. Le vom regăsi, tratate de data aceasta nu academic, ci literar, în povestirile grupate mai întâi în volumul Oameni şi stele (1963), apoi în culegerea Un fel de spaţiu (1988) şi reluate în ediţia de acum, sub titlul Timp pentru dragoste.

În ansamblul operei lui Ion Hobana, creaţia în proză ocupă un loc restrâns, însă nu poate fi neglijată, întrucât participă cu succes la ceea ce am numit cândva „renaşterea anticipaţiei româneşti” pe un teren invadat de exerciţii sterile, tehniciste. Preocupările critice, istorico-literare şi de teorie a genului au constituit secvenţa principală în creaţia autorului, lăsând mai puţin loc pentru literatura propriu-zisă. Aceasta din urmă ţine în mare măsură de tinereţea sa, de anii în care Hobana, profund implicat în literatura pentru copii, tipărea la Editura Tineretului mai multe cărţi de versuri şi proză adresate acestui public special: Centru înaintaş, Petrică şi ceasul vrăjit, Ultimul văl, Caleidoscop, Sfârşitul vacanţei. Pe atunci şi literatura de anticipaţie fusese „vărsată” între genurile destinate copiilor şi adolescenţilor – opinie temeinic bătătorită în anchetele mai sus amintite. O regulă de bază a scrisului pentru vârsta juvenilă pretinde stârnirea şi cultivarea curiozităţii, a interesului pentru miracolele lumii înconjurătoare. Or, perioada respectivă este şi a „miracolelor” anticipabile în prelungirea unor realizări tehnico-ştiinţifice uluitoare, precum lansarea sateliţilor artificiali, prezenţa fizică a omului pe orbite circumterestre, scufundările oceanice de mare adâncime, comunicaţiile radio şi TV. Nu întâmplător îşi orientează prozatorul Ion Hobana interesul spre asemenea subiecte, devenite ele însele „clasice” în repertoriul tematic al anticipaţiei. Fie că grupajul se intitulează Drum deschis în ediţia din 1963, Lumea „tăcerii” în varianta din 1988, Oglinzile mării în ediţia de faţă, câteva povestiri explorează universul submarin, cu necunoscutele sale reale sau doar posibile. O lucrare mai lungă, Sub oglinzile mării, devenită ulterior Furtună în adâncuri, combină explorarea ştiinţifică şi aventura poliţistă, continuând astfel o formulă pentru care autorul optase încă din 1957, când publica nuvela Ultimul văl. Orientarea trecea atunci, pentru unii, drept singura modalitate de expresie valabilă în SF. Hobana n-a fost, însă, şi nu este un exclusivist. Dovadă că varianta cea mai nouă a textului amintit, Lumini în adânc, a fost rescrisă fără intrigă poliţistă şi înzestrată cu un final deschis. Atât în concepţiile sale teoretice, cât şi în ilustrările lor literare, fermitatea unor opinii e dublată la autor de cuvenita elasticitate a gândirii ce face posibilă evoluţia în cadrul unui sistem de concepţii, ca şi în proza genului, de altfel. Dacă unele povestiri rămân până astăzi citibile în relaţia anticipaţie-literatură juvenilă, altele, în schimb, abordează genul sub o incidenţă matură, intrând în „fondul principal”, dacă pot spune aşa, al SF-ului românesc.

Celelalte direcţii majore din proza lui Ion Hobana vizează alte două teme clasice: aventura spaţială şi jocurile în timp. Să nu uităm că, la data când apăreau povestirile ciclurilor Oameni şi stele şi Un fel de spaţiu, aceste teme aveau, la noi, un aer de noutate ce poate că astăzi, privind de la distanţă, este mai greu de perceput. Hiperspaţiul, mutanţii şi ciborgii, cronoplastia, fenomenele psi, lumile contrafactuale şi aventura intens speculativă a ciberspaţiului din lucrările mai recente ale SF-ului mondial (inclusiv românesc) eclipsează în bună măsură experienţele de creaţie posibile în urmă cu o jumătate de secol, expediindu-le uneori orgolios, cu o judecată pripită şi nedreaptă, în pruncia genului. Evident, temele clasice ale anticipaţiei trebuie privite în contextul ce le-a făcut posibilă apariţia, iar lucrările care le tratează trebuie judecate în funcţie de rezultatul lor literar. Aceasta este, de fapt, o regulă valabilă pentru întreaga literatură şi pentru întreg SF-ul, unde noutatea, la fel ca vechimea unui subiect, nu sunt în situaţia de a rosti pe scenă ultimul cuvânt. Fără deschiderile mai vechi, cândva cu adevărat incitante, şi fără abordările succesive ale temelor fundamentale, nu se putea ajunge la varietatea şi chiar rafinamentul motivelor din SF-ul cultivat astăzi. De aici, o firească generalizare se impune cu forţa evidenţei: fără „clasici”, în raport cu care să-şi măsoare forţele, exprimându-şi competent propriile căutări, „modernii” şi „postmodernii” din anticipaţie ar fi simple iluzii. Când vorbeam de aspectul „eroic” al unora dintre experienţele clasice din SF-ul nostru, aveam în vedere inclusiv ostilitatea cu care a fost primită de către critica dogmatică a vremii o povestire absolut curată, ca Oameni şi stele, pentru faptul că introducea în anticipaţia românească ideea, politic „nesănătoasă”, că spaţiul cosmic ar fi putut altera personalitatea unui om al viitorului până la nebunie şi crimă, soluţie incompatibilă cu ideologia oficială a momentului respectiv. Compatibilă, în schimb, cu desfăşurările epice şi psihologice imaginate de autor.

Am ajuns astfel, din nou, la aspectul literar al povestirilor din acest volum. Ion Hobana n-a scris SF de dragul temelor înseşi, ci cu o vizibilă intenţie de a-şi cuprinde subiectele, motivele şi personajele într-o ţesătură narativă cu valenţe simbolice şi valori literare certe. Grija aceasta se simte nu doar în povestirile mai recente (Leviatan 1980, Emisiune nocturnă, Ploaia de seară, chiar şi Glasul trecutului, regândită şi rescrisă într-atâta încât din vechiul text rămâne în picioare doar motivul Atlantidei), ci şi în câteva lucrări „din prima generaţie”, precum pomenita Oameni şi stele (căreia, în ediţia cea mai nouă, i se schimbă titlul într-unul mai comun: În drum spre Marte), sau Cea mai bună dintre lumi. Acestora din urmă li se adaugă în mod firesc o altă „performeră”, remarcată pe bună dreptate de critică şi de simpatizanţii genului: Timp pentru dragoste. Ea intră în categoria periplurilor temporale, întrucât – cu cuvintele lui Wells din Maşina timpului – şi dimensiunea aceasta insolită este „…un fel de spaţiu”. Explorabil, bineînţeles.

Avem prilejul să recitim astăzi aceste texte, unele dintre ele cu adevărat antologice, în variantele lor probabil definitive, perfecţionate stilistic de o exigenţă auctorială notabilă. Ele se străduiesc astfel să părăsească orizontul convenţional al primei lor apariţii, navigând pe orbitele mai complicate ale unui început de nou mileniu. Ele confirmă pe deplin subtitlul culegerii: „Douăsprezece povestiri SF în dulcele stil clasic”, formulare prin care Ion Hobana arată că-şi întâmpină cititorii – ca şi propriul portret din noua sa oglindă – cu bonomie şi umor. Să uităm, aşadar, pentru câteva clipe de exeget, lăsându-ne purtaţi de vibraţia creaţiei sale epice.”

Mircea Opriţă


x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →