un om din wayfalua si alte povestiri coperta 2Încep interviul ăsta fără să am habar ce am să te întreb

Aşa e, salut Marian, deşi mi-ar veni mai uşor să-ţi spun Rudi Kvala, e greu să ai habar în ziua de azi. Unii cred că au, majoritatea cred acest lucru. Şi eu cred că am habar, din când în când, că ştiu despre ce vorbesc atunci când vorbesc. Sau că ştiu de ce tac atunci când tac. Adevărul e că nu întotdeauna ştiu. Şi nu întotdeauna tac.

Dacă ne-am întâlni întâmplător pe stradă, la tine în oraş…

Tac din ce în ce mai rar.

… în Canada aia mare şi plină de zăpadă şi ne-am da seama că suntem români, ce ne-am întreba prima dată? Cât e ceasul? Eşti de mult aici? Unde se poate parca maşina moca? Când vine vara? Îţi place sefeul? Tu ce m-ai întreba prima dată, presupunând că nu ai trece strada dincolo în clipa în care m-ai vedea?

Dacă ne-am întâlni pe stradă, la noi în oraş, ar fi un eveniment. Oamenii nu se întâlnesc pe stradă în oraşul nostru decât trecând unul pe lângă altul cu maşinile, fără să aibă nicio idee pe lângă cine au trecut, dar să presupunem că ne-am întâlni, totuşi, întru-un magazin sau o sală de aşteptare la dentist, ori într-un parc, nu pe stradă, probabil te-aş saluta ştiind că eşti român, ţi-aş adresa un salut sau un bună ziua să-l auzi numai tu şi mi-aş vedea mai departe de drum. Şi de problemele mele. De gândurile mele. În cazuri foarte rare intru în conversaţie cu români pe care-i întâlnesc prima oară, întâmplător. Dar hai să presupunem că e unul din acele cazuri în care am chef de conversaţie şi sunt plăcut surprins să-mi întâlnesc un conaţional. Prima întrebare pe care ţi-aş pune-o ar fi de unde eşti de loc din România. Aceeaşi întrebare şi-o pun mai toţi românii care intră întâmplător sau, dacă vrei, accidental, în vorbă. Aici. Cel puţin din observaţiile mele. Pentru că românii, aici, se asociază  pe afinităţi regionale (zonale) şi etnice şi abia pe urmă sociale, profesionale sau culturale. Ori religioase. Una din ultimele întrebări pe care ţi-aş pune-o ar fi tocmai cea care te-ar interesa pe tine, dacă eşti un pasionat al SF-ului. Ține deja de o anume intimitate. Românii canadieni sunt tehnocraţi, 90% absolvenţi ai unui Institut Politehnic pentru că, prin forţa împrejurărilor, acestea sunt profesiile care te califică în Canada ca emigrant legal. Afinităţile pentru literatură trec pe un plan secund, secund e deja mult, terţiar sau chiar pe un plan mai periferic. Mult mai uşor poţi discuta despre studiul materialelor sau autocad decât literatură în general. SF, în particular, doar printr-o minune. Din acest punct de vedere autorii SF români pot răsufla uşuraţi, potenţialii cumparători de carte SF au rămas în România. Cred.

Ai ajuns în Canada trecând prin Anglia. În Anglia ai ajuns cu ocazia unui eveniment sefe. Ai participat la cel eveniment deoarece frecventai un cenaclu care avea ca obiect de activitate sefeul. Mergeai la cenaclu pentru că îţi plăcea sefeul şi scriai şi visai să ajungi scriitor celebru. Aşadar există o legătura subtilă între sefe şi Canada: este o ţară mare, capabilă să absoarbă milioane de scriitori de sefe din întreaga lume. Cum este să scrii în Canada? Literele sunt tot la fel? Celebritatea vă este garantată de constituţie? Există vreo motivaţie literară pentru scriitorul român din Canada? Scriitor ai ajuns, unde este celebritatea?

Trebuie să fac nişte mici corecţii. N-am ajuns în Canada trecând prin Anglia, ci trecând prin Budapesta. Episodul Anglia (unde am ajuns cu ocazia unui eveniment SF, ai dreptate), dacă tot îl aduci în discuţie, a avut mai mult un rol de catalizator, în sensul că, întorcându-mă din Londra, după aproape un an jumate, n-am reuşit să mă readaptez la viaţa de-acasă. Social, economic, politic… Şi când spun acasă mă refer la România. România din 94. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. România nu mai e singurul loc în care mă simt acasă. Iar visul meu de a ajunge pe continentul american, precede mai toate celelalte visuri ale mele. A doua corecţie este că n-am visat niciodată să ajung scriitor celebru, am visat să fiu bogat, dar asta e o poveste tangenţială, motorul meu literar a fost cu totul altul. Pasionat SF eram. Încă din clasa a patra, când mi-au căzut în mână primele fascicole SF (m-au sedus coperţile)  apoi poveştile şi basmele şi, însfârşit, primul roman de gen care mi-a excitat imaginaţia în ultimul hal, „Sfera” lui Voicu Bugariu (la care tot coperta m-a atras iniţial). Abia pe urmă l-am descoperit pe Jules Verne, Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, HG Welles şi Karel Čapek.

A scrie în Canada, ca să-ţi răspund măcar la una din întrebările şuvoi cu care m-ai mitraliat, e la fel cu a scrie în România. Mă refer la autorii de limbă română. Nu e nicio deosebire. Dacă nu câştigi bani din scris, nu eşti un profesionist, ci un amator. Oriunde ai fi. Canadienii nu mă cunosc pentru că nu scriu în engleză, iar românii sunt puţini care au auzit de mine pentru că, deşi am trecut prin fandom şi chiar am fost foarte activ, la un  moment dat, am plecat din România. Nu e loc pentru glorie. Pentru mine a scrie înseamnă, cum spune englezul, quality time. Un timp investit la capitolul plăcere personală. Timp pe care l-am sacrificat cât am stat în Anglia, n-am avut încotro, apoi intervalul de timp petrecut în Romania până la plecarea în Canada (tot pentru că n-am avut încotro) şi chiar câţiva ani cât a durat adaptarea la condiţiile emigrării. Tot aşa, n-am avut încotro. Vreo şapte ani în total.  Şapte ani în care n-am scris nimic.

Scriitor  n-am ajuns, autor da. Autorul câtorva cărţi. Asta e a treia corecţie.

Faptul ca românii canadieni sunt mai degraba tehnocraţi ar trebui sa reprezinte un atu în plus, amatorii de sefe vin cu precădere din zona aceasta, a “corpului tehnic”. Sau, mă rog, asta se întâmplă în România, poate că în Canada lucrurile stau altminteri.

Amatorii de SF vin din toate mediile, gustul pentru SF se formează încă din şcoală, când încă nu ai o idee clară  a profesiei pe care o vei urma. Pe mine m-a prins în generală, clasele V-VIII, pe când eram elev la Liceul de Arte Plastice. Eram pasionat de pictură. Mai târziu am devenit pasionat de chitară clasică, iar şi mai târziu de fotografie. Uite aşa am ajuns la politehnică.

Nu citesc inginerii de pe acolo?

Ba da. Ziarele!

Ce le lipseşte să citească şi altceva? Ochelari buni sau literatură bună?

Timpul. Pe continentul nord american se munceşte. E un hei-rupism generalizat.

Sau talent? Crezi că pot exista consumatori de sefe cu talent? Aşa cum există scriitori cu talent, ar fi corect să spunem că există sau ar trebui să existe şi cititori cu talent?

Nu cred. Ar fi incorect. Talentul ţine de activitate (creatoare), pe când consumatorul se află pe o poziţie mai degrabă pasivă. Dar înţeleg unde baţi. De aceea aş înlocui talentul (referitor la lectură) cu pasiunea. Iar cititorul specializat în lectura literaturii SF e un pasionat. O ştim amândoi.

Mă nedumereşte afirmaţia ta…

Că o ştim amândoi?

Nu… că dacă nu câştigi bani din scris eşti un amator. Să zicem că un scriitor îşi publică romanul contra sumei de un leu sau de un milion de rupii, nu contează. Aşadar este profesionist. Romanul publicat este o aiureală. Vecinul său de palier (sau de curte, sau de stradă etc) publică şi el un roman, pe cheltuiala sa. Romanul acesta este o capodoperă. Lumea este obişnuită să înţeleagă că un profesionist reprezintă o anumită valoare. Amatorul aspiră doar la recunoaşterea valorii. Prin urmare: avem un profesionsit care scrie prost şi un amator care scrie bine. Să înţeleg, aşadar, că nu trebuie să punem mereu egal între profesionist şi valoros? Exemplul dat mai înainte, deşi fictiv, poate fi întâlnit adesea în viaţa de zi cu zi.

Când ziceam a câştiga bani nu mă refeream la a câştiga un leu, e destul de păgubos, ci la a trăi de pe urma scrisului, a scrisului ca profesie, de unde şi profesionismul. Toţi cei ce trăiesc de pe urma unei profesii se numesc profesionişti, sper că eşti de acord. Ceea ce nu te aruncă neapărat în vârful unei ierarhii, dar te plasează pe un anumit palier valoric. Amatorul, pe de altă parte, e o persoană care face lucrurile cu pasiune. E un hobbyst. Sigur că, uneori, se poate întâmpla să scrie la fel de bine sau chiar mai bine ca un profesionist, însă lucrurile astea se petrec mai rar. În general, amatorii se ocupă de artă din plăcere, sunt nişte diletanţi, fără o pregătire corespunzătoare. Cum ar fi ca un jurist a cărui pasiune e arhitectura să facă proiecte mai bune decât un arhitect profesionist? Or literatura e mai grea, mai complexă am vrut să spun, decât arhitectura. Cum ar fi să cânt eu la vioară, exersând când mă întorc de la serviciu, mai bine ca unul care a terminat conservatorul şi continuă să studieze 10-12 ore pe zi? Ştiu că poţi să vii cu exemple din istorie, matematicieni, medici, ingineri şamd, care au scris cu talent şi chiar au produs capodopere în literatură, dar la fel de bine pot veni şi eu cu contra exemple.

De ce nu scrii în engleză?

Pentru că literele din alfabetul englezesc n-au diacritice.

Ai avea şanse mai mari să fii recunoscut ca un autor-scriitor celebru. Şi valoros pe deasupra. În România există personaje care scriu numai în engleză tocmai pentru a escalada mai uşor culmile muntelui Parnas. Ar fi asta o soluţie? Să scriem în graiuri mai răspândite? Poate în cantoneză sau în mandarină?

Am impresia că întrebările tale legate de limbă sunt retorice. Dar îţi voi răspunde. Dacă aş stăpâni engleza cel puţin la fel de bine ca limba română (unde mai am, totuşi, lacune) probabil aş scrie şi în engleză. Spun probabil pentru că, până la urmă, aş folosi limba de care mă simt mai ataşat spiritual, mai apropiat sufleteşte chiar dacă le-aş stăpâni pe amîndouă în egală măură. Tocmai pentru că nu sunt un profesionist, ci amator. Tu cunoşti  personaje din România care scriu în engleză, eu nu cunosc niciun canadian (nici măcar cu părinţi emigraţi din România) care scrie în româneşte. Asta ar trebui să fie o glumă. N-am nimic cu românii din România care scriu în engleză, însă niciodată nu se vor ridica la performanţe notabile. Nu trăind în România. E o părere personală pe care aş putea să o nuanţez, dar prefer să mă întrebi altceva. Până atunci te plictisesc cu o anecdotă. La serbarea Crăciunului, aranjată de compania la care lucrează soţia, am făcut cunoştinţă cu o colegă a ei (a soţiei), o româncă şi soţul acesteia. Am uitat cum îl cheamă. Tipul vorbea atât de muzical încât mi se părea că se exprimă în altă limbă română. Parcă era Pitiş la Teleenciclopedia. Era volubil şi se exprima cu uşurinţă. Eu tot încercam să stabilesc cam din ce parte a României ar putea fi. Prima oară am presupus Bucureşti, dar nu după accent, ci după faptul că era mai brunet. Ca să aflu cu stupoare că era din Timişoara, fusese medic urolog 20 de ani acolo. Şi să mai aflu, cu şi mai mare stupoare că, pe deasupra, era irakian.

Aşa cum românul Cioran a fost francez?

Sau invers, francezul Cioran era, de fapt, român.

Prin urmare, scrii pentru că eşti hobbyst, am împrumutat cuvântul de la tine, şi pentru că nu poţi altfel.

Pot şi altfel (fără nicio conotaţie). Şi sunt convins că ar fi mai rodnic să mă dedic lecturii, lectura fiind mai interesantă şi mai folsitoare, o recunosc toţi autorii cu care am mai discutat. În ultima vreme mă pasionează călătoriile spaţiale (în sensul de explorare) şi geometriile ne-euclidiene. Nu neapărat cele psiho sociale, interioare. Tot ca pe o aventură a cunoaşterii. Foarte de curând, citind la întâmplare, am găsit rezolvarea la o preblemă pe care mi-o puneam mai de mult. De ce se deplasează undele sinusoidal.

Dacă nu scrii ce se poate întâmpla? Se revoltă personajele pe care le porţi în mintea ta? Încearcă ele să preia controlul asupra ta?

Chiar aşa, se revoltă. Pentru că sunt personaje reale oricât de ficţionale mi le-aş dori. Un autor, după mine, se regăseşte în pielea fiecăruia din personajele sale oricât ar vrea sau ar încerca să se detaşeze asumându-şi doar rolul de povestitor, de observator. Aşa ceva nu există. Aşa ceva nu se poate. Am citit câteva articole despre imparţialitatea autorului, sau mai bine spus de neutralitatea lui vis a vis de personajele sale, dar le consider bazaconii. Atunci când construieşti personaje le împrumuţi automat din experienţa şi personalitatea ta. Din cunoştinţele tale (chiar dacă te documentezi în mod special pentru ele, cu fişe, studii de caz etc). Povestitorul se implică atât indirect cât şi direct, uneori de-a dreptul brutal, în viaţa şi evoluţa personajlor sale şi a poveştii pe care o narează. Şi asta indiferent că e vorba de un extraterestru de pe Alfa Centauri, sau colegul de serviciu. Şi, practic, în ceea ce mă priveşte, până le găsesc un cadru de acţionare, personajele sunt voci în mintea mea aflate într-un conflict permanent. Între ele sau între mine şi ele. Ar trebui să ştii şi tu cum e. Pentru că scrii mai bine ca mine. Şi să-mi povesteşti.

Bun, dacă tot vorbim despre personaje, cine este Dorian Duma?

Un tip pe care-l cunosc.

Comandantul suprem al personajelor tale?

În unele circumstanţe. Dar nu mereu. Nu în permanenţă. Am citit chestia asta în teoria corzilor. Sunt atât de mici corzile astea încât nu le vom vedea niciodată. Totuşi, în micimea lor mai şi pulsează. Existenţa lor e doar teoretizată ca să explice realitatea. Le-am văzut reprezentate într-un film animat. Nici nu mai ştiu, li se atribuie în jur de 11 dimensiuni, de parcă opt sau nouă nu erau de ajuns, deja mai mult decât pot eu să înţeleg. Eu aş înţelege maxim patru. Cele trei cu care mă întâlnesc toată ziua şi le aplic şi încă una, timpul să zicem, o zice şi Einstein, care să mă asigure că lumea e mai complexă decât o percep eu cu simţurile mele.

Cine guvernează, în cele din urmă, Dorian Duma sau Costel Baboş?

Eu guvernez. Ai observat că n-am răspuns la întrebarea cu preluarea controlului, cine pe cine guvernează, cine pe cine manipulează. Deci eu sunt dirijorul. Acum singura problemă care se pune e cine sunt eu. Sunt eu Dorian Duma sau sunt Costel Baboş? În mod clar, Costel Baboş semnează cărţile mele. Însă, în ultima vreme, pare să le scrie Dorian Duma. Dorian Duma se mişcă mai lejer şi aşa cum ai observat e şi personaj, chiar cel principal în marea majoritate a poveştilor mele. Revin la corzi. O coardă e o particulă elementară ipotetică aflată în excitaţie. Cine o excită nu se ştie. Exact cum nu se ştie de ce se roteşte electronul în jurul nucleului.  Că nu de nebun. Ori o fi o mărime caracteristică, a primit un impuls iniţial şi de atunci se tot roteşte. Spinul.

Spuneai mai devreme că pe continentul nord-american se munceşte mult şi de aceea inginerii citesc mai degrabă ziarele.

Mă amendez. Citesc şi multă tehnică în domeniile în care profesează.

Din lipsă de timp, lectura unui roman devine o îndeletnicire de vacanţă.

Nu asta şi e?

Să zicem… Îmi vine să spun că şi în România se citeşte puţin, prin urmare se munceşte în exces. Dar nu zic. Ştiu eu de ce. Aşadar, se citeşte puţin, din ce în ce mai puţin literatură. Crezi că asta este o tendinţă globală?

Cu siguranţă, dacă te referi la formatul cărţilor tipărite. Au apărut medii noi, internetul e din ce în ce mai popular şi mai populat. Când eram eu copil televizorul însemna un singur canal (două pentru bucureşteni) gestionat de partidul comunist, cinematograful o reluare de filme vechi, anacronice, sau importate din proximitati comuniste, teatrul mai mult pentru elite, radioul şi ziarele erau, îţi aminteşti, un instrument propagandistic de indobitocire a populaţiei. Rămâneau cărţile. Cărţile, cu toate că exista şi aici un sistem de control draconic a maşinăriei comuniste, mai scăpau. Fie ca erau clasice, fie că respectau anumite ”norme”. Lectura nu era numai mod de a-ţi petrece timpul plăcut, ci şi un mijloc de investigare, aventură, evadare în libertate, cel puţin iluzia evadării, ieşire din cotidian, experienţă şi cunoaştere. Apoi au apărut jocurile pe calculator. Noile generaţii preferă jocurile pe calculator mai mult decât orice altceva. Sunt din ce în ce mai complexe şi, în acelaşi timp, tot mai accesibile. Jocurile, desigur.

În România nu cred că se exagerează cu munca. Eu aş spune că dimpotrivă, contrar logicii tale şugubeţe. Românii nu mai au timp de romane nu pentru că muncesc mai mult, ci pentru că citesc ziarele şi mai ales tabloidele. Se uită mult la televizor. Urmăresc circul politic, circul cocălarilor şi al piţipoancelor (vedetele noastre tv) şi mai urmăresc telenovele. Pe de o parte. Pe de alta stau şi se scarpină în cap după soluţii de supravieţuire. Îţi mai arde să citeşti o carte când nu ştii de unde să scoţi un leu pentru achitarea facturilor sau să bagi ceva în stomac? Apoi se spune, tot în România, că numai proştii muncesc. Şi cum românii se ţin de foarte şmecheri… Un şmecherism dăunător şi deloc productiv, întreţinut în special în oraşele mari, dar mai ales, scuză-mă că-ţi spun, în capitală. De aceea, de câte ori ajung în România, evit capitala. Ultima oară am fost în Bucureşti când am părăsit România. Când am emigrat adică. În 96. Încă din tren, rapidul Timişoara- Bucureşti, îmi luasem loc pentru clasa întâi ca să evit aglomeraţia, vagonul era literalmente pustiu, conductorul de tren voia să mă amendeze că erau prea multe geamantane în compartiment, că de ce nu le pusesem la vagonul de bagaje. Aveam exact doua bagaje de persoană (incluzând copiii). Nu prea înţelegeam ce voia de la mine.

– O bere, domnule, ce să vreau?

– Şi de ce n-ai spus de la bun început că vrei să te mituiesc?

– Parcă dumneata nu ştii.

Culmea e că nu ştiam, niciodată n-am reuşit să mă obişnuiesc cu felul acesta fanariot, balcanic, al românului, în special al românilor din capitală. Îmi cer din nou scuze faţă de bucureştenii oneşti, pentru că am întâlnit şi din aceştia.

Peronul era plin cu prieteni care mă conduceau ”pe ultimul drum”. Majoritatea erau SF-şti de la Helion şi HG Wells. Victor Rojakovski şi Constantin Cozmiuc au început să strige, la un moment dat, „Baboş preşedinte!”, o efuziune bahică, li s-a alăturat Traian Abruda dacă nu mă înşel şi alţi câţiva, stârnind brusc interesul celorlalţi călători, dar mai ales al conductorului de tren care a renunţat pe loc la bacşiş, derutat. Şi-a cerut şi scuze, până la urmă a trebuit să-i îndes cu forţa o bancnotă în buzunar. În aeroport, vameşii mi-au deschis geamantanele şi mi-au scos toate hainele şi lucrurile pe o masă, parcă eram la piaţă. Mi le-au golit de fapt, a ieşit un haos. Mi-au găsit două tablouri în ulei, unul semnat de Traian Abruda şi celălalt de Sergiu Nicola, amândoi cunoscuţi în fandomul SF. Aveam acte pentru ele care-mi permiteau să le scot din ţară legal. Dar vameşii români mi-au reproşat că nu venisem cu o zi înainte să fac vama. Mi s-a părut exagerat, nu scria niciunde şi nici n-am fost avertizat când mi-am cumpărat biletele. Şi nici nu voiam să stau o noapte în Bucureşti. Şi pentru că mi se părea o bătaie de joc să vin cu 24 de ore înainte pentru un control vamal.

– Nu mai plec!

– Poftim?

– Nu mai plec. Mă întorc în Timişoara. O să-mi cumpăr alte bilete cu decolare din Budapesta. Vă rog să-mi puneţi lucrurile la loc, în geamantane.

– Stai, domnule, ce-ţi sare ţandăra imediat? Că se rezolvă. Dă şi matale ceva, că oameni suntem.

– N-am nimic de dat. Toţi banii mei sunt la ora asta transformaţi în cecuri de călătorie. Ori mă lăsaţi să plec, cum ar fi normal, ori mă întoarceţi. Dar pentru taclale şi negocieri nu mai am nervi.

M-au lăsat să trec. Începusem să am emoţii, nu mai aveam resurse financiare pentru alte bilete. Desigur, m-au urmărit lung cu privirea, m-au înjurat, m-au făcut cărpănos şi mai cine ştie cum.

Întreaga planetă renunţă la citit dupe ce şi-a stricat ochii mii de ani cu semne scrijelite te miri pe unde? Ce-o să facă omenirea atunci când ultimul scriitor din lume va scrie ultima carte de pe Pământ şi va spune, apoi, Gata, mă duc la pescuit, nu mai scriu.

Revin la români. Românii lucrează mai mult numai când ies din ţară. Cu excepţia românilor care ies din ţară la furat. Când ies din ţară la muncă, românii mai uită din şmecherisme şi devin harnici. Cei care se stabilesc definitiv în afara patriei se integrează repede condiţiilor din ţara adoptivă şi chiar reuşeşc să-i ajungă din urmă pe băştinaşi. Pe cei din clasa de mijloc.

Nu renunţă întreaga planetă la citit, exagerezi. N-o să se întâmple niciodată. Oamenii vor scrie mereu şi vor citi mereu. Până la urmă, arta nu e pentru toată lumea. Doar pentru degustători. Până la urmă se vor stabili nişte proporţii. În Canada, de exemplu, topul cititorilor îl dau femeile. În special cele casnice. Pentru lectură îţi trebuie timp. Însă, în societatea modernă, timpul se împuţinează. Şi parcă trece mai repede. Pregătirea profesională e din ce în ce mai complexă, anii de studiu se înmulţesc, cursurile de perfecţionare la fel, iar programul de muncă de opt ore a rămas o utopie. Transportul înspre şi dinspre serviciu tinde să ocupe tot mai mult din timpul rămas, iar orele peste program au devenit rutină. Tehnologia, în loc să ne uşureze viaţa, a devenit un element de stres. Lucram la o companie norvegiană, acum vreo doi ani, construiam unităţi mobile de forare (petrol) şi am avut perioade când rămâneam la serviciu şi 14 ore, fără sâmbete libere, fără duminici. Mai în glumă, mai în serios, i-am cerut şefului să-mi instaleze un pat pe undeva şi un duş. Nu mai aveam nici timp şi nici chef de literatură. Mă refer la partea de lectură, de scris nici pomeneală. Ajungeam acasă şi cădeam. Nici să mînânc nu mai aveam chef. Ce televizor, ce schimbat o vorbă cu băieţii, ce viaţă sexuală. Soluţia a fost să-mi dau demisia.

Ce ai face dacă ai afla că eşti ultimul scriitor din lume?

Teoretic, nu? Doar am stabilit că nu sunt scriitor, ci autor.

Şi singurul tău cititor, fireşte…

Nu te laşi.

Ai mai scrie atunci? Şi ce ai scrie? Uite, te provoc, scrie ultimul roman de pe Pământ.

Ba te provoc eu, scrie-l tu. Eu, cu permisiunea ta aş reveni la teoria corzilor.

Bine, am să-l scriu eu dacă voi fi ultimul autor de pe Pământ. În ordine, să revenim la teoria corzilor. De ce te atrage această teorie? Crezi că poate explica lumea mai bine decât avem nevoie s-o înţelegem?

Nu ştiu dacă mai bine. Poate mai consistent. Ca amestec şi nu ca, evitând cacofonia, compoziţie. Consistent = vârtos. Se spune despre vidul cosmic, fizicienii o spun, că are consistenţă, vâscozitate. Şi, pe deasupra, mai are şi masă. Altfel, rămân mereu probleme nerezolvate. Sunt destule teorii ce vor să unifice totul şi care elimină forţele slabe şi forţele tari de pe eşichierul fizicii moderne. Pentru mine, bosonii ăştia sunt foarte derutanţi. Am şi eu exemplele mele. Apar ca reziduuri de dezintegrare şi, dacă discutăm de bosonul Higgs (unul din cei cinci bosoni elementari), ei bine, nici n-a fost observat experimental. Dar există (cu certitudine)!! Altfel n-ar mai ieşi nişte calcule. Chiar are şi o poreclă, „particula lui Dumnezeu”. Au fost şi sunt inventate matematici care să explice absolut orice ipoteză oricât de absurdă ar putea fi. Teoria corzilor mă atrage prin noutate, totuşi, fără să mă surprindă. Are şi ea postulatele sale. Ne mişcăm într-un ocean de postulate. Cândva, prin liceu, dacă nu ceva mai târziu, încercam să-mi imaginez cam cam cum ar trebui să arate particula ultimă, cărămida fundamentală a tuturor celorlalte particule şi am ajuns la concluzia că astfel de cărămidă nu există în realitate. Cel puţin nu la nivelul observaţiei experimentale. Mi-am reprezentat sau mai degrabă imaginat un ceva care se rotea, oscila, vibra sau pulsa. Şi că doar mişcarea îl făcea să existe. Cuvântul lui Dumnezeu cel de „la început…”, unda electomagnetică, vibraţia. I-am povestit cuiva, un tip în care aveam încredere pe vremea aceea, iar acesta mi-a spus că ideea e fumată deja, că e parte din teoria corzilor, o chestie nimicitoare, cum s-a exprimat el. Pe urmă, să aflu că particulele, iniţial, n-au avut masă. Când a avut loc Big Bangul masa lipsea din ecuaţie, masa a fost introdusă abia după apariţia câmpului Higgs şi bosonul său după care aleargă azi atomiştii cu limba scoasă.

La ce ar fi bună teoria corzilor pentru un parlamentar? Sau pentru un ceaprazar?

Probabil că dacă ai expune-o unui parlamentar, l-ai adormi. Însă un ceaprăzar ar căsca ochii mari şi i-ai câştiga respectul.

Dacă Hemingway ştia despre teoria asta crezi că se mai apuca de băut?

Infinitul mă deprimă tocmai pentru că nu-l înţeleg. Îmi amintesc de The Truman Show în care eroul filmului trăieşte într-o lume îngrădită, tot universul său tangibil fiind un spaţiu capitonat cu pereţi de pânză pictată. Infinitul nu face decât să-ţi creeze incertitudini, să ai senzaţia că nu însemni nimic, nu reprezinţi nimic, că nu există nici o scară valorică, nicio măsură şi nu te poţi raporta la absolut nimic. Realitatea poate fi doar un vis nici măcar al tău, sau un capriciu al imaginaţiei şi fanteziei cine ştie cărei entităţi dintr-o lume de care habar nu ai, proiectată după alte modele fizice şi matematice. Percepţia asta a spaţiului infinit sau a timpul infinit poate fi la fel de iluzorie ca şi universul lui Truman. Teoria corzilor pare exotică, aduce cu sine un număr fix de dimensiuni. 11. Nici mai mult, nici mai puţin (în ultima ei variantă). Chiar dacă eu nu mi le pot imagina. Chiar dacă despre a 11-a dimensiune se spune că ar fi o membrană, tot infinită, reprezentând universul în care existăm alături de alte membrane, paralele cu acestea, infinite la rândul lor ca întindere şi ca număr. Cu siguranţă că Hemingway ar fi băut oricum, pe mine teoria corzilor nu mă reţine de la băut. Dimpotrivă. Nu că aş bea. Dar nici că n-aş bea. Din ce am auzit se pare că Hemingway avea o toleranţă ridicată la alcool, n-am nicio idee cât l-a afectat băutura în cele din urmă. Aş bea şi eu mai mult dacă aş fi sigur că voi lua Nobelul într-o zi.

Poate că renunţa la literatură.

Dacă ar fi auzit de teoria corzilor? Nicidecum. Sau tu sugerezi că scriitorii mari ar trebui să fie alcoolici?

Ce scriitori fundamentali ai tu? Scriitori fără de care, în viziunea ta, literatura ar fi mers doar într-un picior.

Literatura ar fi, cel puţin în ziua de azi, la fel de reprezentativă şi fără autorii pe care i-am citit eu. E doar un gând. Totuşi, l-aş menţiona pe Radu Tudoran. Ori pe Ionel Teodoreanu. Constantin Chiriţă şi Vintilă Corbul. Ion Creangă, Emil Gârleanu, Petre Ispirescu, Mateiu Caragiale. Din afară, trioul sud american Casares – Llosa – Cortazar. Deşi aş fi părtinitor, pentru ca Jack London mi se pare la fel de bun, Mark Twain cu nimic mai prejos, Jules Verne şi Edgar Wallace. Alexandr Beleaev, Daniil Harms, Balzac, Dumas, Zola şi alte câteva zeci, sau mai degrabă sute. Borges, Marquez. Fără să se creadă că i-am lăsat pe cei doi intenţionat în coada listei. Sunt mort după sud americani. Am citit şi cărţi care m-au plictisit de moarte. Fie că nu aveam altceva la îndemână, fie din ambiţie. Printre cele care m-au plictisit sunt şi câteva considerate capodopere. Cum e „Abadon exterminatorul” (Ernesto Sabato) sau „Ulysses” (James Joyce), roman pe care nici n-am reuşit să-l termin vreodată cu toate că am încercat de trei ori.

Din fericire, literatura nu e şchioapă. Să fie din pricină că pe scriitori nu-i interesează teoria corzilor? Poate doar pe scriitorii de sefe să-i intereseze.

Nu ştiu de ce am senzaţia că ai un fix cu teoria asta a corzilor. Rânjesc. Ți s-a pus pata pe ea. Pe scriitori îi interesează orice. Aş completa, aş spune că puţine lucruri există pe lume care să nu intereseze un scriitor. SF-ist ori ne. Amator sau profesionist.

Ce s-a întâmplat la Sângeorz Băi? A fost acolo unul dintre momentele astrale ratate ale sefeului românesc? Sau potenţialul acelui eveniment nu putea avea pretenţia să se transforme în eveniment astral?

La Sângeorz s-au pus bazele constituirii ARSFan. Chiar în deschidere, Cotizo Draia a citit poziţia celor de la Clubul Helion şi dacă bine îmi amintesc, Dorin Davideanu a prezentat-o pe a celor de la HG Wells.  Erau două scrisori împotriva momopolizării SF-iste de la centru (Bucureşti).  S-au folosit expresii cu trimiteri la cenzura exercitată de reprezentanţii partidului comunist, desigur, în care Mironov şi Albescu erau implicaţi şi vizaţi direct. Ei au şi luat poziţie, Albescu era deja beat (în deschidere!) a început să se bâţâie pe podium şi să-i împroaşte pe timişoreni în stilul său caracteristic de mare mahăr de partid. Ne-a aruncat în faţă punctul 8 din decalaraţia de la Timişoara şi ne-a strigat să ne facem un Banat independent. Sau regat. Ceea ce-mi aminteşte de ieşirea lui Albescu şi cu altă ocazie, la Timişoara, în 1989, unde se s-a ţinut ultima convenţie naţională, împotriva profesorului Bruno Wurtz care conferenţiase despre Mişcarea New Age. L-a tratat ca pe un complotist, ca pe un atentator, ca pe un huligan ordinar, ameninţându-l în public pe linie politică şi profesională din cauza subiectului pe care-l deschisese şi discuţiile generate. La balul din aceeaşi seară Albescu Eremia s-a îmbătat ca un porc, deşi porcii n-au nicio vină că-l compar pe Albescu cu ei şi, la un moment dat, a început să plângă pentru că una din fete (îmi scapă numele ei) nu voia să danseze cu el. Şi îmi mai amintesc, în 82, la una din sesiunile Helion, ţinute la Casa Tineretului, tot la balul de seară, Albescu s-a îmbătat şi a  început să spargă pahare. La fiecare pahar spart îi prezentam nota de plată (paharele erau pe inventarul Casei Tineretului) până când profesorul Cornel Secu m-a oprit.

–         Nu-i mai luaţi bani lui ăsta, ne-a spus.  E un tip influent şi supărăcios.

În Revista Pros Scris 1 şi 2 din 2007, Cătălin Ionescu face precizarea că Albescu a întreţinut relaţii stânse cu cluburile timişorene. Posibil, percepţia mea nu e aceeaşi, iar după episodul cu Bruno Wurtz, toţi am fost dezamăgiţi (consternaţi ar fi cuvântul şI supăraţi, nuanţând) de prestaţia acestuia.

Din 90 am fost secretarul Clubului Helion, nu prea ieşisem din Timişoara cu SF-iştii, pe cei din afara Timişoarei îi ştiam numai din texte sau întâlnirile ce aveau loc în oraşul bănăţean cu diferite ocazii. Convenţii, sesiuni, aniversări. Cele două declaraţii ale cenaclurilor timişorene au dinamitat sala de la Sângeorz. În pauză am fost contactaţi de clujeni, prin Mihai Victor Stoica si Mircea Naidin care au aderat pe loc la ideea de a crea un al doilea pol SF ca o contrapondere la cei ce trăgeau sforile acoperiţi de Ministerul Tineretului şi Sporturilor. Apoi au fost cei de la Sibiu, prin Dan Iordache, fraţii Pecican din Arad, Braşovul, Ovidiu Petcu din Slobozia, o parte din bucureşteni etc Nu mai ţin minte care a fost poziţia lui Doru Pruteanu, gazda de la Sângeorz, sau dacă a avut vreuna.

Ai vreo întâmplare picantă ce merită amintită?

Nu am, dar pot să te asigur că din 82 şi până la plecarea mea din ţară, dacă era vineri era Helion. Dacă ţi neapărat o să inventez una. Prin toamna lui 90, pe timpul primului mandat al lui Iliescu, fusesem programat să citesc, dar cum lipsisem cu o vineri înainte, ceea ce mi se întâmpla extrem de rar, s-au refăcut programările şi, în vinerea respectivă, ne-am trezit că eram doi la lectură, eu şi cu Darius Luca Hupov. Pe Iliescu l-au votat atunci, e bine să nu uităm, e bine să ne amintim cât de manipulaţi am fost, peste 12 milioane de alegători!! O lichea bolşevică. Darius avea un text scurt de două pagini, mi-am făcut socoteala că voi avea suficient timp să citesc şi eu după el. Însă n-a fost aşa, discuţiile pe textul lui Darius s-au întins şi s-au tot întins, spre disperarea mea. Disperarea mea venea din faptul că la şedinţă îşi anunţase participarea şi Cristian Tudor Popescu, pe atunci redactor şef la suplimentul literar al Adevărului şi, din acest motiv, chiar reprezentarea membrilor timişoreni era mai puternică. Veniseră toţi „greii”, ca să spun aşa. Erau acolo, Mihai Alexandru, Silviu Genescu, Cotizo Draia, Dorin Davideanu, Lucian Ionică, Duşan Baischi, Cornel Secu, Laurenţiu Nistorescu, Györfi-Deák György, Tudor Beşuan, Lucian Vasile Szabo, George Terziu (după ani de absenţă) şi mulţi aţii. A trecut şi Daniel Vighi, sper să nu mă înşel. I-am ameninţat că pot să lungească discuţiile oricât, că eu voi citi în seara aceea şi nu un text de două pagini. Mi s-a părut o glumă să baţi o oră apa în piuă pe un text de nici o mie de cuvinte. Mă şi ambiţionasem. Până la urmă, cu chiu cu vai, în lehamite, mi s-a dat undă verde. Lumea era deja obosită, aştepta punctul trei, adică berea, adică pe Maricica! Maricica, în sine, e un întreg lanţ de întâmplări picante (poate cu altă ocazie).  Eu am început să citesc, puţin emoţionat, dar impasibil la nerăbdările celor din sală. Am avut avantajul unei dicţii bune (pe atunci) şi o voce puternică, textul avea şi ceva umor, s-a făcut repede linişte şi n-am fost bruiat până la sfârşit. La sfârşit, impresionat, CTP s-a oferit să-mi cumpere povestirea pentru Adevărul Literar. La care Cornel Secu s-a opus, reţinând-o pentru numărul următor al Helionului. Număr care n-a mai ieşit mulţi ani de atunci încolo şi nici povestirea n-a mai fost publicată. Însfârşit, am fost foarte excitat, textul a prins, Maricica şi-a făcut apariţia şi berea a început să curgă. După terminarea şedinţei l-am invitat pe CTP la mine acasă. Au venit mai mulţi, soţia era în tură de noapte aşa că am făcut-o lată cu ghebulaş de Solventul (alcool etilic cu apă). La început s-a discutat literatură, încercam să-l conving pe CTP că în „Planetarium”, volumul său de debut, scrisese o povestire importantă, fără să accentuez una singură, sau poate am accentuat. Pithya! Alţii se omorau după Casargoz, dar mie nu-mi plăcea Casargoz, acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba în Casargoz.

După ce s-au mai încins spiritele s-a trecut pe politică până aproape dimineaţa. FSN-ul şi partidele istorice. Despre politrucul Iliescu şi ceilalţi lideri politici. CTP era în mare vervă.  Pe la patru, cu capul mare, lumea s-a cuibărit care pe unde, Traian Abruda a plecat acasă, locuia destul de aproape, iar eu am rămas treaz să dau mâncare copiilor pe când se trezeau. CTP şi Victor Rojacovschi s-au întins pe patul în care dormeam eu cu soţia,  pat care a şi cedat sub greutatea celor doi, să nu zic graşi, dar grei, mătăhăloşi (nu patul, ci piciorul patului a cedat). Unul din băieţii mei a şi rămas cu un tic verbal de atunci, oricine venea la noi şi se aşeza pe pat, era atenţionat:

– Cade patul!

La câteva luni după întâmplare, m-a strigat  băiatul să vin numaidecât în sufragerie (unde ţineam televizorul). Îl identificase pe CTP, într-o emisiune pe programul unu Bucureşti. CTP începuse să-şi construiască imaginea de comentator politic, era tăios şi combativ. Poate puţin cam prea tăios. Şi puţin prea combativ.

– E nenea care ţi-a rupt patul, tata! Vino repede!

Aşa, ca paranteză, după 90 nu numai că mă implicam cu trup şi suflet la organizarea sesiunilor şi a revelioanelor Helion, dart am început să şi moderez clubul până la plecarea mea în Marea Britanie. Cornel Secu se lansase în afaceri şi nu mai avea atâta timp, deşi se străduia să fie prezent la întâlniri.

Cum se vede acum, din Canada, sefeul românesc? Având în vedere distanţa, în mod normal ar trebui zăriţi doar autorii cu adevărat mari iar cei mărunţi să se piardă într-o linie de fundal vag zimţată.

Eu îl văd destul de bine. Şi vârfurile şi colinele sale, fiind încă un fun, un pasionat. Din păcate, ajung destul de greu la textele şi cărţile autorilor români, cu excepţia celor publicate pe internet. Am primit majoritatea numerelor Helion tipărite după plecarea mea din România prin bunăvoinţa prietenului meu Cornel Secu, ori de la Editura Bastion (prin aceeaşi filieră) volumele scoase de editură, cartea ta (de pe care încă îmi lipseşte dedicaţia), a lui Dănuţ Ungureanu şi a lui Cristian Mihail Teodorescu, iar uneori direct de la autori, Dusan Baischi, Silviu Genescu, Laurenţiu Nistorescu, Lucian Vasile Szabo, Radu Pavel Gheo, Marcel Luca etc.

A fost o vreme când intram des pe lista aceea SF de discuţii, dacă ţi-o mai aminteşti, la sfârşitul anilor 90. Apoi mai intru pe bloguri, reviste electronice (HG Wells, ProScris, Nautilus) şi, de curand, pe website-ul SRSFF. Cu unii autori SF m-am încrucişat şi pe alte site-uri literare, cum a fost Ovidiu Bufnilă, Ionuţ Caragea, Marian Coman, Balin Feri… sau am comunicat direct prin e-mail şi messenger. Ori prin telefon. Andrei Valachi mi-a trimis volumul său prin e-mail, înainte chiar de a fi publicat.

Câteva cuvinte despre cărţile tale?

Da, deşi nici n-am apucat să vorbesc despre cărţile altora. Mi-a plăcut foarte mult „Vremea renunţării”, dar cum vrei tu. Am debutat la editura Marineasa din Timişoara, în 1994 cu „Un om din Wayfalua”. La cuprinsul volumului şi chiar asupra textelor, am lucrat cu Eugen Dorcescu, redactor, pe atunci, la Editura Facla, unde iniţial mi-am depus manuscrisul. Cornel Ungureanu mi-a publicat câteva fragmente în Orizont, revista locală de cultură şi m-a invitat să citesc la cenaclul studenţesc Pavel Dan, impresionat de câteva din textele mele. De la Editura Facla, cartea a fost preluată de Gabriel şi Viorel Marineasa şi a fost tipărită în timp ce eu eram în Marea Britanie. Lansarea a avut loc fără mine. Volumul s-a bucurat de succes critic, am avut cronici bune în România Literară, Viaţa Literară, Orizont, Helion şi recenzii (Arca, Familia). In JSF am avut o scurtă prezentare făcută de Mihai Grămescu.

În 97 am intrat în antologia „Zona- prozatori şi poeţi timişoreni din anii 80 şi 90”, tipărită la Editura Marineasa.

Exact după zece ani am revenit cu o a doua carte, „Probleme bărbăteşti”, în care apărea personajul Dorian Duma despre care m-ai întrebat adineaori, la aceeaşi Editură Marineasa, cu o prefaţă a lui Eugen Dorcescu. De data aceasta am fost prezent la lansare, era prima mea vizită în România după opt ani, sala Orizont a fost plină şi cred că s-au vândut peste o sută de exemplare atunci, un record al editurii. Printre alţii, au vorbit Viorel Marineasa, Eugen Dorcescu, Cornel Secu, Silviu Genescu.

Următorul volum a fost cel de la Cartea Românească, un an mai târziu, „Aş crede în Dumnezeu”, roman autobiografic. A apărut într-un grup de şase romane cu care Editura Cartea Românească se relansa sub tutela Poliromului.

În 2009 Editura Bastion mi-a reeditat volumul de debut, revăzut şi adaugit ( am adăugat cam încă pe cât a fost iniţial). „Un om din Wayfalua şi alte povestiri”, alte povestiri fiind textele scurte scrise după debut, majoritatea apărute în revista Helion, cu o copertă de care s-a îngrijit unul din băieţii mei. De fapt, trei din cele patru cărţi, au ieşit cu coperţi făcute de băieţii mei. Ar fi culmea să nu mă laud cu băieţii mei.

Mai am o carte terminată, „EPistolar”, o ţin pe calculator, carte în care reapare personajul Dorian Duma. Editurile din România nu acceptă manuscrise prin ataşament e-mail, sau dacă acceptă, trebuie însoţite şi de un manuscris pe hârtie. Şi cum nu ştiu când mai am bani să vin în România, stau cu el pe computer. Să-l trimit de aici prin colet nici nu mă gândesc. Conţine doar două texte din domeniul F şi SF, unul ţi l-am trimis ţie, te rog să-mi spui ce crezi.

De ce ai emigrat? De ce în Canada? Puteai alege o ţară mai aproape. Sau mai depărtată, dar mai exotică.

Pentru că mă stresa Iliescu. Pentru că n-am mai suportat circul politic, mârlănia, ţigănia, şpaga, nesimţirea, corupţia generalizată, ţepuirile şi şmecherii din România. Culminând cu manelele. Totul a culminat cu manelele şi manelizarea. Iar Iliescu era manelistul şef. Întorcându-mă din Anglia n-am mai reuşit să mă adaptez la viaţa din România, cred că mă repet, am mai amintit pe undeva. Parcă nu mai aveam aer. Apa nu mai avea acelaşi gust, iar oamenii pe care îi întâlneam pe stradă păreau alţi oameni. Mai îngânduraţi, mai încruntaţi, începuse să le dispară zâmbetul şi buna dispoziţie. Iliescu îmi amintea de mineriade, iar mineriadele de verii mei mineri din valea Jiului. Apoi s-a întors şi Val Antim din Belgia. Fără nicio legătură. Szasz Geza dădea semne de oboseală după travaliu depus la organizarea Euroconului din Timişoara… Apoi am devenit vicepreşedintele clubului Helion deşi începuse să mă preocupe plecare definitivă din ţară. Uite o întâmplare picantă, ar trebui să-ţi povestesc cum am trimis bani soţiei, din Londra, prin Bridget Wilkinson. Pe de altă parte, standardele mi se schimbaseră în acel an şi jumate departe de casă, mai ales gusturile muzicale. Până la urmă, România avea să-l lanseze pe Adrian Copilu Minune, iar eu aveam să-mi iau zborul peste ocean.

De ce Canada? Pentru că planeta Marte nu era locuită. Pentru că în Canada am putut să plec legal cu acte de emigrare şi am putut să-mi iau şi familia cu mine, ceea ce în Anglia anilor 93-94 nu reuşisem. În 94 România nu era membră a comunităţii europene şi nici nu se întrevedea vreo şansă. Pentru că am văzut Canada, o ţară suficient de exotică, ca pe o ţară cu exerciţiul democraţiei înfipt în piept, o ţară plină de resurse, cu potenţial şi oportunităţi.

Plină de oportunităţi putea fi şi Insula Paştelui.

Posibil. Ca taximetrist … altă oportunitate nu prea văd pe-acolo.

Acolo sigur n-ar fi ajuns minerii şi au şi un imn foarte duios.

Cu imnuri nu te poţi hrăni. Şi nici cu statui. Ori eu am emigrat cu o nevastă şi doi copii, n-am fost un aventurier autentic.

În fine, să revenim la cărţile noastre de toate zilele. Ce citeşti acolo?

Cam ce citeam şi în România, adică ce-mi cade în mână. Însă mult mai puţin. Dacă e vorba de carte. De când cu noile medii citesc mai mult pe internet.

Autori canadieni?

Destul de puţin. Sper că nu te surprind.

Există un science fiction eschimos, dacă tot vorbim de Canada?

În toată Canada nu ştiu dacă sunt mai mulţi autori de SF decât în România. Unul din ei e Nina Munteanu, propusă pentru Aurora Prix Award (premiu al asociaţiei canadiene SF şi F) pe 2009, autoarea romanului Darwin’s Paradox. Sper să fi auzit de ea tot românul SF-ist. Despre eschimoşi (inuiţi) nu ştiu aproape nimic. Decât că au inventat iglul, sunt singurul popor care trăieşte pe trei continente, nu există analfabetism în rândurile lor şi au doar două puncte cardinale. Nord şi sud. Când pleacă din Canada şi vor să ajungă în Siberia o iau spre nord apoi coboară spre sud.

Adică, ai observat în Canada un specific al ţării în sefeul propriu? E bine să existe, în general, o literatură de gen cu specific naţional?

N-am idee, dar cu siguranţă există SF-ul american, iar Canda e parte din america (sau nord america).

Ar fi bine ca în fiecare ţară unde se scrie sefe, pe de altă parte, să existe şi o literatură paralelă, de export, care să fie înţeleasă şi de alţii.

N-am auzit niciodată de literatura paralelă. Şi nici de cea de export.

Altfel spus, ar trebui să înventăm o literatură de export scrisă într-un limbaj universal, atenţie, limbaj şi nu limbă, aşadar un limbaj care să fie accesibil şi înţeles la fel din Insula Paştelui până în nordul Rusiei. Poate exista o astfel de literatură cu adevărat universală?

Eu credeam că literatura e universală. Arta, în general.  Un limbaj în sine.

Parafrazăm un titlu al Paraziţilor: Dacă ai fi pentru o zi preşedinte… la SRSFF… Ce ai face? Ce ordonanţe de urgenţă ai da? Cum ai salva sefeul românesc de la starea sa de sublimă mediocritate? Ai porni o cruciadă împotriva playback-ului din sefeul autohton? Conştient fiind că vei primi peste gard numai pisici moarte…

În primul rând eu nu cred că SF-ul românesc trebuie salvat. Doar nu e Titanicul. Salvat de la ce, de la mediocritate? Păi suntem o ţară mediocră, o naţiune mediocră, numai unii cred că România e buricul pământului. Leagănul civilizaţiilor, iar românii cei mai deştepţi dintre deştepţi etc.

Dacă aş fi pentru o zi preşedinte la SRSFF n-aş face nimic. SRSFF nu e o organizaţie de referinţă şi nici nu cred că are nevoie de schimbări. Poate ajustări. E o asociaţie abia născută, încă în scutece, cu câţiva membri din care cel puţin jumătate sunt inactivi. Se exprimă printr-un blog, acum oricine poate să aibe un blog, şi nu-şi propune nimic concret. Ce-şi propune SRSFF? Să existe pur şi simplu? N-am văzut niciun plan obiectiv. Să introducă profesionalismul? Cum? Statutul ei nu poate fi citit decât prin comandă, în schimb există acces la un manifest care mie nu-mi spune prea mult. Ce aduce nou SRSFF? Aduce un plus, ca organizaţie, ca asociaţie, poate aici e noutatea, o nouă asociaţie SF. Nu sunt împotriva asociaţiilor deşi cred cu tărie că actul artistic, mă refer în special la literatură, e un efort individual şi nu de sindicat. Rolul asociaţiilor ar fi cel de promovare şi, eventual, susţinere materială. SF-ul românesc nu e lipsit de individualităţi, ci de ieşire la mare. Mediatizare. Ar avea nevoie de mai mult sprijin din partea Ministerului Culturii (şi nu cel al „Tineretului şi Sportului”!!) şi chiar din partea Ministerului Învăţământului, în manualele şcolare ar putea fi introduse şi texte de literatură SF autohtonă, de exemplu. Poate SRSFF să medieze acest lucru? Dar să organizeze o manifestare SF importantă? Un Wordcon, Eurocon sau măcar un Romcon? Are relaţii cu vreo altă asociaţie de acelaşi fel din ţară sau din afara graniţelor? Îşi poate permite o delegaţie reprezentativă la întrunirile internaţionale ale fanilor SF? Îşi poate permite să traducă volume ale unor autori români pentru a le promova la edituri din ţări importante, sau măcar la concursuri? A reuşit să reactiveze cenaclul Prospect-Art, să scoată o antologie şi să o pregătească pe a doua. Nu spun că e puţin. O să fiu cu ochii pe voi. Intru săptămânal pe blog. Din partea mea vă urez succes!

Mulţumim pentru urare. Să revenim la omul din Wayfalua. De fapt la Wayfalua: unde putem găsi pe hartă lumea asta?

Wayfalua se mai găseşte doar în documente. Vechi. E un sat dispărut de mai bine de 300 de ani. Vatra satului ar fi pe locul comunei Cizer, dacă tot pomeneai de hartă (unde sunt născuţi părinţii mei) din judeţul Sălaj, sau Pria (sau între ele, Pria şi Cizer fiind învecinate).

Se primesc imigranţi?

Da, constant, cu condiţia să imigrezi în trecut.

Cine mai este primar în Wayfalua?

Cine să mai fie primar într-un sat dispărut. În 1449 Wayfalua a aparţinut probabil lui Ştefan Bánffi. A fost mereu o dispută între familia Bánffi şi cea a Chyzerilor. Numele de Chyzer fiind împumutat după cel al satului, desigur, Cizer, sau  „terra Cesar” (cum apare în prima atestare scrisă la 1219). Pe de altă parte, administraţia Regatului Maghiar se suprapunea unei structuri sociale româneşti mai vechi, există o menţiune a voievodului Petru din Cizer la 1449 şi a voievodului Grigore Baboş care conducea în 1594 peste crainicii satelor Cizer, Boian, Poniţa, Hurez, Stârci, Ratin şi Wayfalua, vezi Ioan Augustin Goia: Zona Etnografică Meseş, p. 15, Bucureşti 1982, o carte pe care o arăt la toată lumea ca să mă laud cu descendenţa mea voievodală.

Şi cum merge industria grea pe acolo?

Iar o ţii pe-a ta. Dacă te referi la industria locală, singura, unica, ţuica de prună, te asigur că merge la fel de bine ca acum câteva sute de ani. Merge sau mai degrabă alunecă  pe gât. Bărbaţii o beau cot la cot cu femeile de la vârste care nouă ni s-ar părea fragede.

Merită ca la pensie lumea să se retragă acolo, la omul din Wayfalua?

De meritat merită să te retragi oriunde. Oriunde la aer curat şi apă de izvor. Fără îndoială, partea de Sub Meseş, faţă de alte zone ale ţării, a păstrat mult din începutul de secol trecut, ca pitoresc, doar bivolii au dispărut şi, pe ici pe colo, au mai fost înălţate case noi, casele căpşunarilor. Se pătrunde destul de greu, drumurile par nişte tranşee, să ajungi cu maşina venind dinspre Oradea e o adevărată aventură.

O aventură fără de sfârşit, presupun. Dar eu, cu voia ta şi a cititorilor, o sa pun punct acestui taifas.

Cu voia mea nu, mai degrabă cu a cititorilor.

Dar pe care aş vrea să-l reluăm când vei veni în ţară.

Şi eu, pentru că ne ştim de mult, vorbim de mult, dar nu ne-am întâlnit niciodată…

Da, precum Nicolaus Olahus şi Erasmus din Rotterdam… După cum şade bine la orice sfârşit de acest gen, îţi ofer ocazia să spui liber, câteva cuvinte. Ca la Oscar: salvaţi balenele… Sau ce vrei tu, salutări celor dragi…

Da, da, salutări celor dragi. Sau asta o spui tu?

…şi aşa mai departe…

Când e să discut liber îmi pierd ideile, încep să mă bâlbâi ca şi politicienii români luaţi la întrebări pe stradă. Aş menţiona doar, în virtutea dreptului la reclamă gratuită că, în prezent, lucrez la un roman a cărui subiect e bazat pe experienţa mea de emigrant. Genul insolit spre fantastic. Am scris deja o primă parte şi am avut feed back bun. Poate la iarnă când îmi programez un concediu mai îndelungat. În cazul în care nu mă hotărăsc să merg din nou la şcoală. Sau să fac o vizită în România…

Îţi mulţumesc Costel Baboş, mărturisesc faptul că a fost o încântare să stau de vorbă cu tine. Toate cele bune şi succes prin Wayfalua.

Mulţumesc şi eu.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →