Prima reacţie a unui cititor român – nefamiliarizat cu genul fantasy – care s-a apucat să citească Stăpânul inelelor, romanul lui Tolkien, a fost Dar ăsta e un basm!

Evident, cititorul de care amintesc nu citise Estetica basmului a lui Călinescu, nici studiile lui Tzvetan Todorov, nici Morfologia basmului a lui Vladimir Propp, nici măcar Basmele românilor de Lazăr Şeineanu. Dar învăţase la şcoală despre basm şi – mai mult ca sigur – citise (sau i se citise) în copilărie o mulţime de basme. Aşa că avea o anumită imagine despre ce este – sau ar trebui să fie – un basm. Despre literatura fantasy nu avusese ce să citească – pentru că nu apăruse în româneşte nici un studiu despre acest gen, iar The Hobbit fusese tradus în româneşte sub titlul Poveste cu un hobbit, într-o minunată adaptare a Catincăi Ralea, care transformase elfii în iele şi adusese textul acela la un nivel mai accesibil cititorilor români.

Aşadar, cititorul român este familiarizat cu basmul şi este tentat să judece literatura fantasy raportând-o la basm. Acest lucru nu este complet greşit, între cele două genuri existând o legătură evidentă, dar care trebuie definită cu oarecare prudenţă.

Ambele genuri fac parte din literatura fantasticului, prezentând evenimente şi personaje cu caracteristici supranaturale şi recurgând la elemente mitologice. Adică folosesc ingrediente asemănătoare, uneori chiar identice, ceea ce face ca asemănarea dintre ele să pară, uneori, destul de mare.

Încercările de a stabili deosebirile au pornit, inevitabil, de la definiţia acceptată tacit a basmului.

S-a considerat că basmul este o creaţie populară, în timp ce literatura fantasy este opera unor autori bine identificaţi. Din nefericire, această diferenţiere – aparent corectă – nu ţine seama de existenţa basmului cult, care, de la Charles Perrault încoace (adică de la sfârşitul secolului al şaptesprezecilea) a ocupat un rol tot mai important în cadrul literaturii pentru copii. Dacă Perrault a folosit o serie de motive populare – sau a inventat motive ce au devenit ulterior populare – Hans Cristian Andersen a renunţat aproape complet la ele şi s-a bizuit în primul rând pe propria-i imaginaţie.

S-a mai considerat că basmul este un gen literar destinat copiilor, în timp ce literatura fantasy se adresează, de cele mai multe ori, tinerilor şi adulţilor. Din nefericire, şi această diferenţiere nu ţine seama de faptul că multe basme nu au fost concepute cu scopul de a fi povestite copiilor. Amintiţi-vă de cea mai veche culegere de basme pe care o cunoaştem – O mie şi una de nopţi – şi vă veţi da seama că basmele acelea nu pot fi citite copiilor decât după ce au fost epurate zdravăn. Pentru că erau poveşti care se spuneau în târguri sau seara, la focul de tabără al caravanelor, erau poveşti destinate adulţilor.

De fapt, epoca modernă, materialistă şi raţionalistă, ne-a făcut să uităm că oamenii au ascultat întotdeauna cu plăcere poveşti fantastice care le permiteau să viseze, să fugă de realitate sau să dea realităţii o altă înfăţişare. Basmele mitologice au fost primele feluri de basme, cele care permiteau imaginarea unor poveşti plăcute, interesante, în care interveneau zeităţi sau făpturi fantastice din miturile acceptate. Măgarul de aur al lui Apuleius este, de fapt, unul dintre primele basme pentru oameni mari. În realitate. multe dintre basmele culte (inclusiv unele dintre cele ale lui Perrault şi majoritatea poveştilor lui Andersen) au fost gândite după modelul basmelor, dar au fost menite să se adreseze sensibilităţii adulţilor, nu celei a copiilor. Gândiţi-vă la Mica sirenă şi-mi veţi da dreptate.

De fapt, o diferenţiere sesizabilă constă în maniera conceperii textului. Basmul are o structură liniară, ne prezintă o succesiune de întâmplări prin care trece eroul principal în tentativa sa de a duce la bun sfârşit o încercare, o probă iniţiatică. În drumul său întâlneşte diferite personaje cu caracteristici supranaturale, unele fiindu-i ostile iar altele ajutându-l. Eroul principal nu suferă transformări importante, rămâne acelaşi de la început până la sfârşit, chiar dacă uneori se dovedeşte a fi altfel decât îl credeau ceilalţi.

O asemenea structură liniară, proprie basmului, foloseşte şi Michael Ende în Poveste fără sfârşit, roman care, bineînţeles, urmăreşte să demonstreze ceva mai profund decât fac basmele. Însă Ende a căutat ca, respecând acestă structură, să stabilească o legătură mai evidentă, mai uşor de sesizat cu lumea basmului şi a fanteziei.

În contrast cu basmul, literatura fantasy este mai complexă, cu personaje mai diversificate. Uneori, ca în cazul Cronicilor lui Thomas Covenant, de Stephen R. Donaldson, avem de-a face cu antieroi, sau, ca în cazul lui Conan Barbarul, imaginat de Robert E. Howard, şi al lui Gray Mouser, al lui Fritz Leiber, cu eroi a căror morală lasă mult de dorit. Pe de altă parte, în cazul literaturii fantasy dedicată copiilor şi adolescenţilor (a se vedea ciclurile Harry Potter de J. K. Rowling sau Eragon de Christopher Paolini), eroii sunt înzestraţi cu calităţi care le permit să facă faţă încercărilor la care sunt supuşi, dar fără a fi transformaţi în personaje impecabile şi puţin credibile. Dimpotrivă, sunt supuşi greşelilor, suferă sau se bucură ca toţi copiii, iar acest lucru le dă tocmai credibilitatea necesară.

Evident, în cazul literaturii fantasy şi acţiunea este mult mai complexă decât în basme, se desfăşoară pe multiple planuri, au loc răsturnări spectaculoase de situaţii, schimbări de tabere şi alte lucruri menite să menţină povestea tensionată. Acest lucru este permis, în primul rând, datorită volumului mare de text. Genul fantasy foloseşte în mod curent seriile de romane, în primul rând pentru că autorii – şi cititorii – vor să profite cât mai mult de universul creat în primul volum.

Universul creat în primul volum. Cu această expresie ajungem la o altă diferenţiere sesizabilă între cele două genuri. În literatura fantastică, supranaturalul intervine brutal şi şocant în cotidian. În basm, acest supranatural este acceptat ca un lucru normal, dar nu ca un lucru obişnuit. Făt Frumos nu este uluit de faptul că o mârţoagă mănâncă jăratec  şi se transformă în cal fermecat, nici de faptul că unele animale vorbesc cu glas omenesc. Harap Alb acceptă fără nici o dificultate compania lui Gerilă sau Ochilă. Însă prezenţa făpturilor supranaturale nu modifică legile naturale. Lumea lui Făt Frumos sau a lui Harap Alb continuă să fie lumea noastră.

În literatura fantasy, supranaturalul este natural. Adică face parte integrantă din natură, iar oamenii din lumea respectivă îl acceptă ca o componentă obişnuită a vieţii lor. Într-un fel, literatura fantasy reprezintă o imagine simetrică a literaturii SF. În literatura SF, lumea este supusă legilor ştiinţei (ştiinţă cunoscută în acest moment sau imaginată de autor). Totul este logic şi coerent, conform acestor legi ale ştiinţei. În literatura fantasy, lumea se supune legilor magiei, legi conforme cu universul inventat de autor. Acest univers este logic şi coerent, ţinând seama de aceste legi magice. De exemplu, în universul creat de doamna Rowling (şi în care trăieşte Harry Potter) funcţionează legile vrăjitoriei, iar copiii le învaţă la şcoală, ca să le folosească. Universul respectiv este unitar, nu există rupturi în realitate. Fiecare autor îşi imaginează universul său, îi stabileşte legile şi regulile şi le prezintă cititorului.

În literatura beletristică obişnuită, care prezintă realitatea în mijlocul căreia trăim, autorul descrie evenimente sau trăirile eroului, fără să acorde prea mare importanţă decorului, fundalului acestor evenimente, pentru că acesta este familiar cititorului. În literatura SF, autorul trebuie să prezinte cititorului regulile ştiinţifice ale lumii în care îşi plasează personajele. Ca atare, această literatură acordă mai multă atenţie mediului în care trăiesc personajele – şi, implicit, are mai puţin spaţiu pentru trăirile personajelor. O situaţie similară găsim şi în literatura fantasy. Autorul trebuie să stabilească precis regulile, legile căreia se supune universul personajelor sale. Evident, această descriere consumă spaţiu din structura cărţii. Ca atare, în literatura SF, dar mai ales în literatura fantasy, se scriu în mod curent serii de romane cu acţiunea în acelaşi mediu, pe care autorul l-a descris o singură dată, în primul volum, iar cititorul îl cunoaşte. De exemplu, aventurile lui Harry Potter au fost descrise în şapte cărţi diferite, care au în comun locul de desfăşurare (şi legile acelui loc) şi câteva personaje principale.

Am stabilit că basmul şi literatura fantasy au în comun folosirea supranaturalului, care e acceptat de personaje ca un lucru normal. Mai există un lucru comun. În mare măsură, ambele genuri folosesc supranaturalul de origine mitologică. Zâne, pitici, iele, elfi, muma pădurii sau alte personaje mitologice colindă atât basmele, cât şi literatura fantasy.  Acest lucru implică faptul că literatura fantasy este o descendentă a basmului, că este o formă modernă a acestuia?

Este posibil, dar, înainte de a da un răspuns definitiv, aş dori să vorbim un pic despre tipurile de literatură fantasy.

High fantasy se numeşte acel tip de literatură fantasy în care se tratează probleme etice şi morale, iar acţiunea are loc într-o lume complet imaginară. Low fantasy este acel subgen în care supranaturalul intervine în lumea normală.

Din punct de vedere al acţiunii, subgenurile principale sunt heroic fantasy – în care accentul cade pe aventurile eroului -, sword ant sorcery – în care aventurile eroului sunt  însoţite de acţiunile unor vrăjitori -, urban fantasy, în care aventurile au loc într-o lume magică integrată/paralelă/deasupra sau dedesubtul unei metropole contemporane. În majoritatea subgenurilor, avem un erou care acţionează într-o lume medievală sau premedievală, erou supus unui cod al onoarei şi care luptă pentru un anumit ideal.

Ca atare, opinia mea este că literatura fantasy descinde mai degrabă din romanele cavalereşti decât din basm. Romanele cavalereşti cuprindeau, pe lângă elemente supranaturale de origine mitologică, vrăjitori şi dragoni, forţe ale întunericului împotriva cărora lupta cavalerul fără teamă şi prihană, eroine neajutorate ce trebuia salvate – adică, în linii mari, cam toate ingredientele literaturii fantasy de azi. Evident, literatura fantasy e mai puţin schematică şi mai complexă decât romanele cavalereşti.

Dacă ţinem seama de faptul că literatura cavalerească în sine conţine o serie de elemente de basm – având însă o acţiune mai puţin liniară şi personaje mai complexe -, putem concluziona că literatura fantasy se trage şi ea tot din basm, dar indirect, fiind  mai adaptată la cerinţele literare moderne.

Putem deci concluziona că între basm şi literatura fantasy există o filiaţie neîndoielnică. Ambele se adresează imaginaţiei, ambele încearcă să satisfacă nevoia de ideal, de evadare din realitate. Ambele crează eroi, modele demne de urmat. Şi trebuie să recunoaştem că, în ciuda aspectului comercial, literatura fantasy – mai ales cea destinată copiilor – are succesul pe care îl ştim cu toţii tocmai pentru că a creat eroi. Eroii altor vremuri au fost Făt Frumos, Prâslea cel Voinic sau Greuceanu. Iar în alte medii au fost Tristan, Lancelot sau Arthur. Eroii zilei de azi sunt Harry Potter, Frodo hobbitul sau Eragon, care nu sunt cu nimic inferiori predecesorilor lor. Avem cu toţii nevoie de eroi – iar copiii mai mult decât oricine. Basmul şi literatura fantasy ni-i oferă. Să ne bucurăm de poveştile frumoase şi de eroii lor fără prihană.

Liviu Radu

Comunicare susţinută în cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice organizată de Muzeul Vasile Pârvan din Bârlad, mai 2010

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →