Avatar, un film controversat. Trei capete de acuzare. Două posibile răspunsuri. O singură poveste. Câte opinii?

1)Avatar nu este original. Povestea este „inspirată” din  diverse surse ficţionale, iar scenariul SF e de fapt  bine ancorat în realitate. Da. Sau nu.

Da. Filmul lui Cameron urmează îndeaproape schema narativă a producţiei Disney Pocahontas (1995). Decorul este „uşor” schimbat : de la America neexplorată, la necunoscuta şi misterioasa planetă Pandora. Tribul din spaţiu are în plus puteri magice pe care indienii americani nu le deţineau. De exemplu, Eywa, copacul lor sacru poate dezlanţui forţe supranaturale mai puternice decât „bunica-copac” a lui Pocahontas. În rest, povestea merge la fel şi nici măcar personajele  nu diferă esenţial de cele din animaţia Disney. Pocahontas devine Neytiri, John Smith devine Jake Sully, războinicul Kocoum devine Tsu’Tey, colonelul Quaritch intră în rolul guvernatorului Ratcliffe, tribul rămâne trib, iar invadatorii rămân invadatori, fie că au pornit după aur (ca în Pocahontas), fie că râvnesc bogatele resurse de „unobtainium”, minereul care se găseşte numai pe planeta Pandora.

Nu. Avatar este în esenţă un basm, iar basmele sunt făcute pentru a fi reluate, îmbogăţite şi repovestite. Varianta SF a Pocahontas  îmbogăţeşte mitul civilizaţiei superioare, dar tehnologic mai puţin avansate, cu dovada vie, palpabilă, a spiritualităţii ei. Astfel, dacă în poveştile anterioare, credinţa indigenilor în spirite protectoare şi o legătură supranaturală cu natura, era un simplu „detaliu de culoare”, în Avatar această conexiune magică este efectiv portretizată.

Tribul Na’vi poate comunica, face schimb de informaţii şi amintiri cu Eywa, spiritul planetei, şi cu toate celelalte vieţuitoare ale Pandorei. Legătura este spirituală, emoţională, dar în primul rând, fizică. „Tsahaylu” este cuvântul Na’vi pentru legătura neuronală care se stabileşte între fiinţele de pe Pandora atunci când se conectează unele la altele cu ajutorul terminaţiilor nervoase din vârful cozii. „Tsahaylu” între rasa umanoidă Na’vi şi „animalele” Pandorei, reprezintă o modalitate de comunicare şi totodată control, din partea rasei superioare. „Tsahaylu” între doua fiinţe Na’vi este semnul dragostei romantice şi precede formarea unei legături pe viaţă.

Aşa cum vechile triburi considerau că se află sub protecţia unui animal-totem, care era totodată şi strămoş sacru, şi pe care îl cinsteau încercând să-i preia calităţile şi să-i imite atributele fizice, la rândul lor, cei din rasa Na’vi îmbină în înfăţişarea lor caracteristici „umanoide” cu caracteristici aşa-zis „animale”, ceea ce îi apropie nu de realitatea vechilor popoare de pe Terra, ci de felul cum  se percepeau ele  pe sine, la interior.

Din acest punct de vedere, Avatar are meritul că reuşeşte să exteriorizeze, şi să portretizeze vizual universul mitic interior al triburilor străvechi , precum şi modul în care ele înţelegeau viaţa.

Da. Planeta Pandora s-a născut mai întâi în mintea fraţilor Strugatsky, cunoscuţii scriitori ruşi, care au scris o serie de povestiri SF pe aceasta temă, publicate în cartea „Universul lui Noon”. James Cameron a preluat de la ei, printre altele, ideea decorului tropical, „jungla extraterestră” în care trăieşte populaţia Na’vi.

Nu. Avatar nu-şi propune să fie o creaţie originală, ci un basm vizual. Avatar inovează la capitolul imagine, pentru că dă viaţă unor „plăsmuiri” care existau demult în mintea oamenilor.Basmele nu sunt niciodată originale, în măsura în care rolul lor e tocmai acela de a prelucra diferite poveşti cu scopul de a le transmite mai departe. Unica obligaţie a celui care „reconstruieşte” povestea este să păstreze intact mesajul original, şi anume lupta dintre bine şi rău. În această privinţă, Avatar se achită de datorie” pentru că, încă o dată, în stil american-naiv, ori în spiritul vechilor poveşti, binele învinge.

Da. Producătorii filmului nu şi-au căutat inspiraţia prea departe de realitate. Cazul tribului Embera din Columbia este doar unul dintre numeroasele exemple în acest sens.O companie minieră americană a început în ianuarie 2009 exploatarea ilegală a unor teritorii aparţinând tribului columbian Embera. Indienii au decis să lupte pentru a-şi apăra pământul si muntele sacru Cerro Caraperro. În urma acţiunilor de protest organizate,exploatarea a fost temporar suspendată. Astfel de cazuri sunt destul de comune azi, când marile companii încearcă să câştige teren, la propriu şi la figurat, în dauna teritoriilor tradiţionale ale populaţiilor autohtone.

Nu. Sau mai degrabă da, într-adevăr, de această dată. Un documentar inspirat din realitatea crudă a ultimelor triburi care sunt izgonite de pe pământurile lor, nu ar trezi interesul a milioane de oameni, oricât de dramatic si bine realizat ar fi el. În schimb, o istorie SF, cu efecte speciale, şi elemente împrumutate din diferite culturi ale lumii, da. Cheia succesului :un ambalaj modern, strălucitor, „,metalizat”, pentru o poveste veche de când lumea, in culorile pământului. Scenariul cuceritorilor puternici şi aroganţi care distrug o civilizaţie străveche, vulnerabilă în faţa armelor lor, s-a repetat la nesfârşit în istoria Pământului şi s-ar putea relua şi în spaţiu, dacă oamenii ar dobândi ştiinţa călătoriilor intergalactice. Aceasta ar fi deci „misiunea sub acoperire” a producătorilor Avatar : să mute povestea în spaţiu, pentru a ne face conştienţi de ceea ce s-a întamplat şi se întâmplă încă pe planeta noastră.

Daca Avatar reuşeşte să readucă în atenţie situaţia disperată a ultimelor popoare indigene ale lumii, succesul său este meritat. Mai mult ca niciodată, această cauză ar avea nevoie de sprijin; de ce nu de un sprijin venit chiar din partea celor ce stăpânesc azi noile tehnologii ?! …

2)Succesul filmului se datorează efectelor speciale. Şi în primul rând tehnologiei 3D. Da. Sau nu.

Da. Imaginile 3D care „vin spre tine” sau „ te aduc pe tine în ecran” explică atracţia privitorilor pentru lumea magică a Pandorei. Tehnologia face posibil ca ei să se simtă parte din aceasta lume, mai direct, sau mai rapid, decât ar putea imaginaţia lor să-i „înglobeze” în poveste.

Nu. S-a dovedit că filmul a avut un impact similar şi asupra celor care l-au vizionat în varianta DVD ori pe computerele personale. Ei s-au declarat cuceriţi de Avatar, deşi nu au văzut nici o singură scenă 3D.

Da. Industria cinematografică se apropie, sau tinde să devină una, cu industria jocurilor video, ori cu tehnologia „realităţii virtuale”. Filmele nu sunt încă interactive (personajele nu pot fi manipulate de spectatori prin apăsarea unei taste); dar se încearcă crearea „iluziei participării”. Prin stimularea mai multor simţuri se simulează „teleportarea” în alt univers. Spectatorul pasiv nu are altceva de făcut decât să se lase „purtat de undele electromagnetice” într-o realitate paralelă.

Nu. Spectaculoasele efecte speciale au avut la bază o grafică deosebită, grafica realizată de artişti digitali, care uimeşte şi captivează indiferent de tehnologia video de redare folosită.

Da. Filmul nu are valoare în afara tehnologiei deosebite folosite. Scenariul nu este original, iar fanii genului se identifică cu Avatar, tocmai pentru că regăsesc în el universul preferat al jocurilor video.

Nu. Valoarea unui film stă şi în grafica sa, cu atât mai mult în cazul unei producţii SF. Adevăratul merit al producătorilor Avatar este acela că au reuşit să dea „chip” unei rase umano-extraterestre. Acest „chip”, străin, dar totuşi familiar, a reuşit să atingă mii de oameni, ce s-au dovedit capabili să empatizeze, şi chiar să viseze că fac parte din rasa Na’vi.

3) Fanii Avatar sunt predispuşi la depresie şi izolare de realitate. Ei ajung să respingă lumea în care trăiesc. Refuzul lor este o măsura a pericolului pe care-l reprezintă posibilitatea de a evada într-o lume virtuală. Da. Sau nu.

Da. Fanii Avatar, cei cu adevărat „afectaţi” de film, viseză cu ochii deschişi la lumea Pandorei. Mulţi dintre ei spun că ar fi gata să renunţe la viaţa lor de pe Pământ pentru a deveni Na’vi (dacă această transformare magică ar fi posibilă şi în realitate, nu doar în film). Ei nu se mai regăsesc în valorile lumii în care trăiesc , iar viaţa lor de zi-cu-zi le apare searbădă şi monotonă, în comparaţie cu lumea bogată în culori a Pandorei. Disperarea lor provine din faptul ca sunt perfect conştienţi că lumea aceea fantastică n-a existat şi nu poate exista niciodată ca atare. Responsabili pentru depresia lor sunt desigur producătorii filmului, care s-au folosit de tehnologie pentru a le oferi oamenilor un „paradis inexistent”, paradis care le-a răpit în schimb bucuria de a trăi în imperfecta lume reală.

Nu. Aşa-zisa depresie a fanilor Avatar nu este un dor imposibil pentru o lume ireală. Deşi Pandora străluceşte prin magia şi neobişnuitul ei, imaginile pe care planeta le trezeşte în minţile oamenilor sunt legate de Terra. Nostalgia celor ce-şi doresc să fi trăit în viitorul omenirii, pe planeta Pandora, este în realitate regretul lor de a nu se fi născut cu mulţi ani în urmă, pe Pământ. În discuţiile lor de pe forumuri, fanii Avatar îşi (re)povestec unii altora cum arăta odată „planeta albastră” şi cum erau oamenii de atunci capabili să traiască în armonie cu natura atotputernică. Jungla Pandorei, chiar populată de creaturi fantastice, aminteşte perfect de pădurile care acopereau odată Pământul. Populaţia Na’vi, oamenii albaştri cu coadă, nu sunt în esenţă diferiţi de imaginea de sine subiectivă a vechile triburi  care prin portul, dansurile şi ritualurile lor,  reflectau legătura lor cu  tot ce este viu şi comuniunea cu natura.

Da. Cinematograful, animaţiile realizate cu ajutorul computerului, tehnologia 3D pot „înrobi” oamenii care regăsesc în universul imaginar tot ceea ce le lipseşte în realitate. Mai mult, lumea virtuală dă naştere la dorinţi, aspiraţii şi vise care nu s-ar putea îndeplini niciodată, nicăieri pe Pământ. (Un exemplu ar fi dorinţa imposibilă a fanilor Avatar adulţi (!), de a putea călări la rândul lor creatura înaripată Toruk ) .Cu siguranţă, cei dependenţi de ficţiune nu vor lupta pentru fericirea lor în plan real.Lor le va păsa tot mai puţin de viaţa  adevărată şi se vor retrage tot mai mult, până când unica lor raţiune de a exista va rămâne „drogul” lumilor virtuale.

Nu. Persoanele care au lăsat filmul să le „zdruncine” convingerile de viaţă nu sunt neapărat candidate sigure la medicaţie anti-depresivă. „Criza” lor existenţială, dacă se poate numi aşa, se datorează mai mult unei „treziri la realitate” , decât unei „adânciri în ficţiune”. Cei pe care filmul i-a întristat, sunt cei care realizează minusurile lumii în care trăiesc, comparând Terra cu Pandora. Şi Terra pierde. Pământul apare gri-cenuşiu, pustiit de verdeaţă şi vieţuitoare, poluat şi murdar. In comparaţie cu Na’vi, oamenii de pe Pământ se dezvăluie ca fiind alienaţi, egoişti, lacomi şi nepăsători. Oamenii actuali par să fi pierdut atât spiritualitatea, cât şi dragostea şi solidaritatea ce-i uneau ca rasă. Toate acestea, concluzionează ei, s-ar putea datora faptului că civilizaţia contemporană a distrus legătura cu vechile culturi tribale al căror mod de viaţă era mai bogat şi plin de sensuri.

Da. Refugiul în ficţiune înseamnă pasivitate, abandon şi descurajare.

Nu. Trezirea la realitatea echivalează cu dorinţa de a găsi soluţii, de a lupta, de a schimba ceva, de a transforma lumea.

Pro sau contra Avatar ?…Oare aşa se pune problema ? Daca se dezbate calitatea ultimei mega-producţii hollywoodiene, se poate argumenta mult şi bine.  Iar polemica nu va îmbogăţi pe nimeni. Dacă este vorba de mesajul social pe care reuşeşte să-l transmită un film SF de „mainstream” (!), abia atunci discuţia devine interesantă.

O singură poveste. Câte opinii?

Luciana Grosu

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →